Codul lui da Vinci

Gravitaţia geniului: biografia unui cavaler modern.
― Gravitaţia geniului! striga Langdon către Gettum. Biografia unui cavaler modern!

― Cât de modern? replică bibliotecara. Te rog să nu-mi spui că este vorba despre sir Rudy Giuliani al vostru! Mie, personal, mi se pare puţin cam prea trasă de păr.

Langdon avea propriile lui dubii cu privire la proaspăt înnobilatul sir Mick Jagger, dar nu era acum momentul să dezbată politica în domeniu a Curţii Britanice.

― Să ne uităm, sugeră el şi accesă titlul hypertext:

"... Onorabilul cavaler, sir Isaac Newton...

... În Londra în 1727 şi...

... Mormântul său de la Westminster Abbey...

... Alexander Pope, prieten şi coleg..."
― Cred că "modern" este, totuşi, un termen destul de relativ, strigă Sophie către Gettum. E o carte veche. Despre sir Isaac Newton.

Bibliotecara clătină din cap:

― Inutil! Newton a fost îngropat la Westminster Abbey ― inima protestantismului englez şi în nici un caz nu a participat vreun papă! Frişcă şi zahăr? întrebă ea arătând spre ceştile de cafea solubilă.

Sophie încuviinţă.

― Robert! îl strigă Gettum, văzând că Langdon nu are de gând să îi răspundă.

Profesorul îşi ridică ochii de pe ecran, simţind cum inima începe să-i bată mai tare:

― Sir Isaac Newton e cavalerul pe care-l căutăm, declară el. Cerce­tările sale au dus la descoperiri ştiinţifice care au atras mânia Bisericii. Şi a fost Mare Maestru al Le Prieuré din Sion. Nu e suficient?

― Suficient? îi răspunse Sophie arătând spre poem. Cum rămâne cu cavalerul îngropat de papă? Ai auzit-o pe doamna Gettum: la înmor­mântarea lui Newton nu a luat parte nici un papă, nici un catolic.

Langdon întinse mâna spre mouse:

― Cine a zis ceva despre un papă ― catolic?

Dădu un clic pe "Pope" şi pe ecran apăru întreaga frază:
"Înmormântarea lui sir Isaac Newton, la care au asistat regi şi membri ai nobilimii, a fost

prezidată de Alexander Pope, prieten şi coleg, care i-a adus decedatului un emoţionant

elogiu înainte de a-i arunca primul pumn de ţărână peste sicriu."
Profesorul îşi ridică ochii spre Sophie:

― De data asta l-am nimerit pe cel care trebuie. Alexander Pope. A. Pope.

In London lies a knight a Pope interred!
Sophie se ridică, înmărmurită.

Jacques Saunière, maestrul dublelor înţelesuri, îşi demonstrase încă o dată, dacă mai era nevoie, uimitoarea-i ingeniozitate.

96
Silas se trezi, tresărind brusc.

Nu ştia ce-l deşteptase şi nici cât timp dormise. "Oare visam?" Ridicându-se în capul oaselor pe salteaua de paie, ascultă răsuflarea tăcută a clădirii, liniştea deplină fiind întreruptă doar de murmurul slab al rugăciunii cuiva de la etajul de dedesubt. Erau sunete fami­liare, care ar fi trebuit să-l mai liniştească.

Şi totuşi, simţea o bruscă şi ciudată îngrijorare.

Doar în lenjerie de corp, se apropie de fereastră. "Am fost, oare, urmărit?" Curtea era pustie, exact aşa cum fusese şi atunci când venise el. Ascultă din nou. Linişte! "Şi atunci, de ce simt că unde­va, ceva nu e în ordine?" Silas învăţase, cu mult timp în urmă, să aibă încredere în propria intuiţie; ea îl ţinuse în viaţă pe când era copil, pe străzile Marsiliei, cu mult înainte de a ajunge la închisoare... cu mult înainte de a se naşte din nou, graţie episcopu­lui Aringarosa. Deodată, prin gardul viu de la marginea curţii zări silueta unei maşini care se apropia. Pe capotă, zări sirena de poliţie. Jos, la recepţie, duşumeaua scârţâi. O uşă se deschise.

Instinctiv, Silas se repezi la uşă şi încremeni în spatele ei, exact în clipa în care clanţa coborî şi uşa se deschise uşor. Primul poliţist năvăli înăuntru, legănându-şi arma la stânga şi la dreapta în mâna întinsă. Camera părea goală. Înainte de a fi zărit, Silas îşi buşi umărul în tăblia uşii, izbind un al doilea poliţist. Primul se răsuci, gata să tragă, dar Albinosul i se repezi la picioare. Glonţul zbură peste capul său, iar poliţistul îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi, lovindu-se puternic la cap. Al doilea izbuti să se ridice de jos, în pragul uşii, dar Silas îi expedie un picior în burtă şi, sărind peste trupul lui încovrigat de durere, ieşi pe culoar.

Aproape gol, coborî în fugă treptele. Fusese trădat, dar de cine? Când ajunse în hol, văzu alţi poliţişti năvălind înăuntru. Se răsuci dintr-o mişcare şi alergă în partea cealaltă. "Intrarea pentru femei. Fiecare centru Opus Dei are una." Străbătând coridoarele înguste, traversă bucătăria, strecurându-se printre bucătarii înspăimântaţi, care se trăgeau la o parte din calea Albinosului despuiat ce dărâma în goană oale şi veselă. În cele din urmă, ajunse pe un culoar întunecat, aproape de încăperea în care se afla centrala termică. La capătul lui, zări uşa pe care o căuta.

Alergând cât îl ţineau picioarele, ieşi afară, în ploaie, şi nu-l zări decât prea târziu pe poliţistul care se apropia. Cele două trupuri se izbiră în forţă, umărul alb al lui Silas intrând ca un berbece în ster­nul celuilalt. Poliţistul căzu, iar Albinosul se prăvăli peste el. Arma ofiţerului zbură pe pavaj. În spate se auzeau tropot de picioare şi glasuri agitate. Se rostogoli şi înhăţă revolverul. Un foc de armă răsună în uşă, şi în coaste simţi o împunsătură puternică. Turbat de furie, începu să tragă spre cei trei poliţişti ce se apropiau. Sângele ţâşni din trupurile lor ca dintr-o fântână arteziană.

O umbră întunecată se ivi în spatele lui, apărută parcă de ni­căieri. Mâinile care-i prinseră umerii goi păreau a avea însăşi forţa diavolului. Omul răcni în urechea lui:

― SILAS, NU!

Albinosul se răsuci şi trase. Ochii li se întâlniră. Silas urla deja de oroare, când episcopul Aringarosa se prăbuşi.

97
Mai bine de trei mii de persoane îşi dorm somnul de veci în Westminster Abbey, colosala clădire din piatră care adăposteşte rămă­şiţele pământeşti ale unor regi, oameni politici, savanţi, poeţi şi muzi­cieni. Mormintele lor, dispuse în toate nişele şi alcovurile disponibile, variază ca grandoare de la mausoleele regale ― cum este al reginei Elizabeth I, al cărei sarcofag tronează în propria capelă laterală ― până la modestele plăci încastrate în pardoseală, ale căror inscripţii au fost tocite de vreme şi de paşii vizitatorilor, astfel că de multe ori nu mai poţi decât ghici numele celui care odihneşte dedesubt.

Având structura marilor catedrale din Amiens, Chartres şi Canterbury, Westminster Abbey nu este considerată nici catedrală în adevăratul sens al cuvântului, dar nici biserica parohială obişnuită. Purtând titlul de royal peculiar se află în subordinea directă a reginei. De la încoronarea lui William Cuceritorul în ziua de Crăciun a anu­lui 1066, impresionantul sanctuar a găzduit nenumărate ceremonii regale şi diverse evenimente de stat ― începând cu canonizarea lui Edward Confesorul şi sfârşind cu nunta prinţului Andrew cu Sarah Ferguson sau funeraliile lui Henric al V-lea, ale reginei Elizabeth I sau ale prinţesei de Wales, Diana.

Totuşi, pe Robert Langdon nu-l interesa în momentul de faţă nimic din străvechea istorie a lăcaşului ― cu o singură excepţie: înmormântarea cavalerului britanic sir Isaac Newton.