Colecţie iniţiată şi coordonată de Ion Marinescu Coperta colecţiei §i grafica: Done Stan

i<sup>ce

103</sup> r dacă aieamdb f ^miŞC3m "^{n brat}' ^dacă fcdoiam puţin un

^P^^J ck t făcea si mai siSv³ """^ ^{această senza}^ de bunăvoie _adâoca se tăcea şi mai simţită, cum se face mai simţiră n voiuntate _continuă când intervin atingeri mici noi. ^l voluptate

Când 3 deschis, revenind, usa ma«Mi3 * i _frum^C„_Se,e. T_aIia _5i „a ta* S?S _mfcr, c„lc«, păreau susfnuU sus de co₅ul pieptului

Părea puţin zăpăcită de lumină, dar după ce s a înfnr, să caute comutatoru - să stingă dându-şi seama că e'maiaproape_panS a"_g fricoasa spre mine. Când ş.-a sucit încă pufin talia ca să caSe butonul, am vă^t mtr-o clipa ca, privita din profil, l_inia fatreaeă? corpului ei 'Î'Sr ^{ai> V1C PUtm} °^{bliCă fă î} dffTi

ulceÎ

_N,_am vorbit încă multă vreme, iar începutul, după o îndelungă fră-rST ^{3 f}°^St ° ^{imrebare a} Xfnimerit

_ _A5cultă, si iar am privit-o uimit în ochii albaştri, sfioşi, de ce mi te-ai dat.'

ăTulburi" ^nU ^ ^răSPUnS' -^a ° *** *>**"» ^?«

_Anl venit peste cuta de cearşaf care se formase între noi si ne despărţea corpurile. O simţeam şi _pri„ _{olandăj ca},_d- £l™J

pasăre.

gambit nedumerit.

Ajjj gambit nedumerit.

_ _Mi se pare atât de ciudat că mi te-ai dat. Spune-mi, mă iubeşti?

214

- Nu...

- Atunci?

Din nou m-a învăluit cu privirea, ridicând pupila spre mine, spre pleoapa ei de sus. Gura i se mărise într-un zâmbet întristat şi trebuie să spun, deşi am vorbit despre el adesea, că atunci întâia dată mi-am dat seama de acel romb vag care-i încadrează neasemănat de frumos gura îndurerată când surâde.

- Nu ştiu... n-aş putea să-ţi explic. M-a impresionat gestul de a-mi da cheia... A dizolvat totul în mine...

- !?

- Trăiesc într-o lume atât de rea... neînţelegătoare. Vocea îi părea înlăcrămată. Şi-a muşcat uşor buza de jos.

- !?

- O lume cupidă, frământată de bănuieli meschine... Gestul cam trăznit... aşa cu voie bună... m-a cutremurat... Simţeam că trebuie să-ţi răspund cu ce e mai bun în mine...

I-am luat mâna caldă, i-am mângâiat părul. Mi-a zâmbit copilăros.

- Ceea ce făcuseşi era drăguţ, iar lucrurile frumoase sunt puţine... dacă le laşi fără răspuns e păcat... Şi arcuind uşor umerii, întorcând iar capul, ca o lămurire mică a gestului ei: Mi-ai cerut asta. Şi-a culcat apoi încet obrazul cu o bucurie tristă pe braţul dus sub căpătâi.

De la o vreme, simt că Emilia mă priveşte cu o linişte penibilă. Mă examinează cu o curiozitate de muscă plictisită. Dar trebuie să merg spre destinul gândurilor mele, pentru că mă duce într-acolo o memorie care scapă oricărui itinerar al raţiunii, cum viaţa vegetativă scapă con­trolului voinţei. De altfel, această trăire în trecut, aprig şi voluptuos dureroasă, tine, fără îndoială, de ordinul vegetativ. N-aş putea să o provoc oricând vreau şi nu mă pot sustrage ei orice sforţare aş face.

întrebarea Emiliei mi-e penibilă ca o întrerupere dintr-o îmbrăţişare prelungită.

- Ai dormit?

- Nu.

- Erai cu ochii închişi...

- Mă gândeam... Mă gândeam la bietul Ladima acesta... Ceea ce calculasem cu grijă să nu mărturisesc mi se pare îngăduit să afirm acum când mint. Pentru întâia dată, încurajată, Emilia are o vorbă afectuoasă pentru el.

- Era băiat bun, săracu... Mă mai necăjea el câteodată... Dar îi părea grozav de rău... Venea pe urmă să-şi ceară iertare... Ce puteam să fac?... Mi-era milă de el... Dar... înţelegea şi el că nu se poate altfel.

O privesc uimit...

215

obosit... Am şi acasă plictiseli... Nu ştiu dacă am să rămân, pentru că atât cât îmi dau ei nu scot nici chiria şi o cafea cu lapte pe zi... Aş vrea să introduc o cronică dramatică, deşi e o revistă de specialitate, Emy, dar nu ştiu dacă o să-mi dea teatrele bilete. în orice caz, la nevoie, cumpăr şi tot mă duc... Vreau să continui neapărat ceea ce am început la Veacul... îmi spui că ai primit cu poşta tăieturi din gazeta cu ecouri, în care sunt înjurat... nu e nimic... nimic, Emy... Nu ştiu dacă tu cunoşti un vers din Rimbaud, care nu-mi mai iese din cap de vreo două luni încoace:

Des serpentes gtants divoris par depunaises.

Cu astfel de „oameni" lupta e zadarnică...

Anecdota din gazeta lor despre răutatea mea e o stupiditate... Nu cred că sunt aşa cum mă văd ei... Dimpotrivă, simt uneori că e în mine o imensă doză de bunătate inutilă... O bunătate cu care nimeni nu are ce face... O bunătate care se trece ca un fruct necules. O bunătate care se resoarbe, descompusă, ca o otravă.

Cu bine, Emy, draga mea.

G.

P.S. -Am trecut ieri pe la cizmar să văd dacă pantofii sunt gata... Trec mâine să (i-i aduc.

înţeleg, intens, ca un şurub răsucit în gândul meu, că va trebui, cu orice preţ, să iau aceste scrisori, care nu trebuie să mai slujească, pentru nimeni în viitor, drept afrodiziac.

Mă întreb însă dacă nu va fi nevoie, pentru ca să câştig încrederea Emiliei şi să-i pot cere scrisorile, să mă culc (ca să întrebuinţez barbaris­mul şi eufemismul acesta) cu ea din nou. Dar numai gândul acesta şi mă , descurajează... Niciodată n-am avut-o de două ori pe Emilia... O dată da, căci vin ameţit de pe drum de imaginea care mă obsedează şi, oricât de mediocră, întâia ei îmbrăţişare nu mă dezmeticeşte decât aproape de urmă. Dar a doua oară nu, căci încep să mi se năzare toate lipsurile ei, şi nimic nu vine să-mi contrabalanseze sugestiile de dezgust care urmează.

Ceea ce mă surprinde însă e constatarea că nu corpul Emiliei mă împiedică s-o am încă o dată, ci capul. în anume sens, corpul ei nu e lipsit de frumuseţe. Aşa cum stă pe spate acum, cu mâinile sub cap, cu un picior îndoit, iar cu celălalt, dinspre mine, întins, nu pot spune că e urâtă. Nici un moment carnea nu atârnă pe ea, căci e tânără. Sânii s-au înmuiat, dar fără să-şi piardă conturul. Şi-au lărgit numai puţin baza... Pântecele nu coboară brusc, când se termină coastele, căci are coşul pieptului lat, ci rămâne aşa între coaste şi încheieturile scurte abia

218

j_ar

jjie însă

aparente, ale coapselor, ca un vas plin cu câteva ocoluri de £^uVj_Cnis _al şi care se suge puţin în dreapta şi în stânga. Ochiul mic, "■ _{un arc} buricului, e subliniat de o cută uşoară, dintr-o parte într-alta» ^c^ î_ncj_eo. de paranteză culcată ce se topeşte uşor spre şolduri. Ceea ce a^r - _câţiva sebi plastic e perniţa de carne triunghiulară, care precede ^c^ _museţe cârlionţi de mătase blondă ai feminităţii ei. Acolo, încă, are °. J^ proaspătă de blondă grasă... E sigur că acolo e, în felul ei, mai" decât doamna T., care este acoperită cu un puf arămiu excesiv- ^^

Toate ar fi cum ar fi, dacă n-ar avea capul pe care-1 are. Bot . ^ fruntea limpede de orice cută, cu nasul frumos, îndreptat "janci arcadele geometrice arcuite spre tâmple. Orbitele ei sunt fără ^ad ^_SC) j_ar Ochii mari, sus, sunt despărţiţi, cu o îndoire, de sprâncenele " |_eoap_a jos obrajii pornesc imediat de sub gene, reducând la minimuri¹ p* _nj_cj _un O frumuseţe ideală desenată de un profesor de caligrafie, f^^ra _st j^ă mister, care ţine în acelaşi timp şi de acadea şi de parfum P^r gândesc iar: cap de pisică de lemn cu coc la spate. . corpul

Se spune adesea: femeile nu trebuie să arate prea mult "^ir* _uj _unej lor, căci atunci dispare „misterul, atracţia"... Ca şi când rm^stev,te _ş; _se femei ar sta în sexul ei, iar nu în sufletul ei. Unii merg mai d^P^um? _sa întreabă cu îngrijorare, auzind despre progresele nudismului- . dispară ceea ce făcea misterul femeii, îmbrăcămintea? Atunci şi feminitatea. . , ^ât zeci

Dar sunt-femei goale ca un măr, care au mai mult mister "® _eroase de femei îmbrăcate până sub bărbie. Numai cine n-a avut fl^u° ._{u avut}

i i ^TeA

p _{u avut}

femei în viaţa lui poate judeca astfel, şi mai ales numai cei ^c&Te_fA ar şti femei care din primele trei cuvinte s-au isprăvit ca farmec. A'" ,_n j_uruj că sunt femei care fac, după-amiază, din picioarele lor un colan _saruta gâtului bărbatului, iar seara sunt aceleaşi doamne cărora e» »^e mâna cu emoţie. . .-de din

Dacă ar fi adevărat că pe măsură ce o femeie se dezbracă P'^e/;_{e ma}j personalitatea ei, ar însemna ca la plajă, de pildă, femeile ^sa _can(j _e puţin considerate decât pe stradă, ceea ce e cu totul fals. Chia^f f_emej aproape goală şi leneş lungită în nisipul cald, i se vorbeşte ^^ne._moasă frumoase cu trup de şarpe şi ochii limpezi, fără îndoială mai lajă se •decât îmbrăcată, cum i s-ar vorbi într-un salon. De altfel, p^e r-_ntere. flirtează întocmai ca într-un salon. Intr-o convorbire cu o f^em^^ie^_osţ_um sântă, deci deopotrivă de interesantă şi în costum de baie ca şiⁱⁿ ^_{za> nu} de stradă, după întâiele clipe de examen, ceea ce trece în parant _can(j e cum s-ar crede, psihicul, ci trupul. După câteva zile mai ^ale ^_{r ş}j j_n căldura animală, a pielii virgine ca să zic aşa, a dispărut în plm ³/_care;_a bătaia soarelui, când această epidermă proaspătă şi lânceda ^ _acea protecţia rufăriei fine îi dă sugestii de culcuş, păstrând î^{fl 6}

219

căldură animală, care e ca o respiraţie vie a feminităţii) se îngroaşă şi se înăspreşte puţin, trupul se apropie de ineficacitatea statuară. Şi pe urmă raporturile sunt cu o abstracţie mai mult sau mai puţin totală de el; căci rămâne admirat de cunoscători ca o nouă îmbrăcăminte parcă. De altfel, Tekirghiolul-Movilă oferă şi o altă experienţă, pe care am făcut-o cu destulă uimire.

Aşa-zisele băi reci în lac au despărţăminte pentru dezbrăcat, deose­bite pentru bărbaţi şi femei... Un gard de uluci, prelungit vreo zece paşi în apă, deosebeşte cele două imperii ale goliciunii totale. In lac însă, mai ales datorită soţilor care caută să-şi regăsească soţiile, despărţirea înce­tează, deşi nu sunt nici măcar maiouri. Privirile aruncate spre mal îţi oferă viziuni de paradis. Nici un amănunt nu-ti scapă, şi identificările nu sunt grele. Ei bine, seara dansam cu femeile pe care le văzusem „fără mister", cu aceleaşi sentimente ca la orice bal. Transpusă la altă scară, viata dintr-o staţie de mare e absolut la fel cu viaţa corespunzătoare de la oraş: gelozie, prietenie, bucurie, preocupări de interese, admiraţie, emoţie, pudoare psihologică, dacă mi-e permis să zic aşa.

Nudismul nemţesc e camaraderie, cum camaraderie sunt în genere raporturile lor. Flirt ar fi pentru francezi şi tigănie pentru ţigani, cum e şi când sunt îmbrăcaţi (dar nu mai mult, căci dispare atunci o parte din obsesia sexuală).

Se spune că unii bolşevici, socotind iubirea cu veleităţi de alegere şi exclusivitate, drept o prejudecată infiltrată de spiritul burghez, au încer­cat s-o desfiinţeze printr-o educaţie contrară, tratând amorul ca pe un instinct, asemeni celorlalte, fals împodobit până acum cu o aureolă pasională. A fost redus la stricta lui importanţă prin educaţia neipocrită a sexelor laolaltă, prin nuduri integrale, pe stradă chiar, şi prin încura­jarea împerecherilor libere. Eroarea cea mare a fost că au crezut că amorul în acestea rezidă... Dar doi inşi pe o plajă, în care e o învăl­măşeală de picioare şi mâini, se gândesc şi se simt ei pe ei înşişi cu totul deosebiţi de ceilalţi, care rămân tot atât de numeroşi şi de asemănători între ei ca pinguinii pe mal. Numai că s-au gândit şi au şi creat o nouă realitate.

Iubirea este preferinţă şi, posedată - după regulament - de opt ateliere întregi, o femeie nu poate fi împiedicată de planton să prefere în gând şi să surâdă cu privirea, cum nimeni nu poate împiedica orgoliul de a te şti preferat şi recunoştinţa înduioşată pentru asta. Căci dacă preferinţa însăşi poate fi interzisă, gândul preferinţei scapă oricărei oprelişti. Mai mult decât atât nu e necesar pentru iubire. In timpul retragerii, am sosit într-o seară, uniformizaţi de noroi, neraşi de o săptă­mână, sleiţi, la un conac de pe Ialomiţa. O doamnă a improvizat o masă..." Nemâncaţi, o parte din camarazii mei s-au năpustit haiduceşte asupra 220

farfuriilor... Asistam, privind, să termine ei, ca să mă servesc şi eu, dar nu mai rămăsese nimic. Atunci am simţit îndreptată spre mine privirea femeii tinere şi frumoase. Mi-a surâs înţelegător şi i-am răspuns zâm­bind. Mi-am aprins o ţigară şi am renunţat aproape. După masă, cum se mai schimbau câteva vorbe, m-a întrebat: „N-ai mâncat nimic? Vino, pentru că am spus servitoarei să-ţi prepare ceva..." Şi am mâncat în camera ei, unde am rămas până dimineaţa. E un raţionalism excesiv, programatic, în proiectul egalizării tuturor oamenilor în materialitatea lor, căci deasupra unor mlaştini chiar se ridică adeseori jocul flăcărilor albăstrui, care poate că pentru animalitatea noastră e actul gândirii.

De altfel, femeile „cu mister" adevărat nu sunt cele care fac „lampa mică", sau pun abajur de hârtie roză (ca acei negustori de stofă care înadins astupă ferestrele, pentru ca, în semiîntunericul prăvăliei lumi­nate scăzut, să-ţi vândă marfă proastă). Căci femeile frumoase sunt iubite şi după ce s-au dat, desfăcând picioarele ca nişte bacante, şi după ce au înşelat, şi după ce au revenit.

Şi oricum, femeile care înseamnă destinul unui om, cele adevărate,! care sunt foarte puţine (căci restul sunt femele), îşi încep misterul după ce s-au răsturnat în patul bărbatului.

„Mister" e acel inefabil care face ca o pereche de ciorapi descălţaţi, aruncaţi pe un scaun de o femeie oarecare, să fie o pereche de ciorapi, dar aceiaşi ciorapi să fie cu totul altceva când ţi se spune că aparţin unei femei adevărate... să fie ciorapii tulburători ai doamnei N. sau T.

Mai mult decât o văzusem eu pe această doamnă T. nu poate fi văzută goală o femeie. Doi ani. Şi totuşi astăzi e ca şi când n-aş fi văzut-o niciodată astfel. Răsfrântă în trecut, închipuirea mi-e încă arsă de goli­ciunea acestei femei. O văd limpede, căci am privit-o cu neruşinare, şi nu mi-e un colt al trupului ei necunoscut, aş putea să-i descriu cu amănunte orice clin. Şi totuşi închipuirea nu-mi satisface curiozitatea, am impresia că e ceva care scapă celei mai îndrăzneţe investigaţii. Atât de chinuit sunt, încât uneori, obsedat de sexualitatea ei, regret că nu o am fotografiată, răsturnată, într-una din acele poze obscene, şi aş vrea-o exasperat de obscenă, aşa cum se oferă pe sub mână, cu fereală de poliţie. Dar simt că şi atunci, cu acel document dinainte, nu aş găsi ceea ce doresc, cum nu-şi poate domoli setea cel cu gura uscată, în vis, oricât ar bea.

O privesc din nou pe femeia de lângă mine, aşa culcată pe spate, oferită neantului, goală şi plictisită. încolţeşte în mine bănuiala derizorie că din pricina ei, probabil, s-a sinucis Ladima. Din pricina acestei femei lipsite de orice mister lăuntric, pe care el proiectase toată imaginaţia lui

221

ca pe o pânză albă. Mai sunt două-trei scrisori şi nu din ele, fără îndoială, voi afla taina morţii lui. O privesc lung, dezarmat.

- Ascultă, Emilia, când s-a sinucis Ladima?

Pare-se că se gândeşte, duce un deget la comisura din dreapta a buzelor, cum alţii îl duc la frunte.

- Păi să vezi... Era aşa cam după Sfântul Gheorghe... Aşa... în... aprilie... Ba nu... în mai... acum ştiu... la 2 sau 3 mai.

Aşadar, nu sunt nici patru luni de la moartea lui şi vorbeşte despre el ca despre un mort de pe aceeaşi stradă, sau, aşa, din acelaşi sindicat. Cât de sincer şi total indiferent trebuie să-i fi fost el, dacă ea, nici măcar după moartea lui, nu afectează acea prietenie, superfluă, uşor de acor­dat morţilor, şi nu joacă măcar de formă acel teatru ancestral al doliului.

Valeria, a fost numai un schimb de cuvinte... N-afost bătaie... e încă o măgărie gratuită... Nu mai aduna stupidităţile lor... Dacă ţi le trimit, aruncă-le... Spune-i si fetei că am fost ieri la „Banca Industrială" să cer amânarea poliţei si mi s-a spus că a plătit-o Gheorghidiu... M-am dus la el să-i mulţumesc... nici nu ştiam ce trebuie jă fac... mi-a spus că nu-i nimic că o să-i plătesc când oi avea... că să nu mă mai gândesc la ea. Eram aşa de emoţionat, că nici nu ştiam cum să-i mulţumesc. în mizeria aceasta... în urâciunea acestor zile, când dezgustul de tot şi de toate mă pătrunde ca o umezeală, omul acesta mi-a adus un surâs şi o lumină. în ceasul cel mai greu al vieţii lui, Dumnezeu să-i ţină socoteală de acest ajutor, dat unui părăsit şi înşelat de toată lumea... S-a sfârşit... simt că s-a sfârşit... Sunt încolţit din toate părţile şi în curând nici o mişcare nu va mai fi posibilă. Vin după-masă la voi, Valeria. Chiar dacă nu-i Emilia... voi mai sta aşa... fumând în sufragerie...

- Era foarte necăjit. I se promisese un post la o gazetă şi se ducea în fiecare zi. Pe urmă nu l-au mai angajat. Cum n-avea ce face, scria poezii. Uite, într-o revistă erau două odată.¹

1

Sunt două poezii apărute fn Logos, numărul pe martie. CER FINAL

Dar iezerele unul lângă altul sute, Când râd arhipelagurile lumii mute? Geyserii lungi lumina descompun, Cu munţii de cristal şi alaun.

222

' Cred că i se crease bietului meu prieten o atmosferă aproape irespi­rabilă, încât într-adevăr era evitat de toată lumea. începuse în jurul lui, probabil, acel păienjeniş de intrigi vagi şi insinuări abile, ţesut de acei pe care-i maltratase în scris, cu un aer quasi obiectiv, cu o ipocrită indulgentă, dar tocnvai prin această absenţă de interes vădit era de mare putere de sugestie şi se întindea ca o igrasie. Spre uimirea mea, Nae Gheorghidiu, întrebat o dată faţă de mai multă lume, de către un depu­tat care vrea să scoată o gazetă şi căuta să-şi facă redacţia, din ce motive a plecat Ladima de la Veacul, 1-a recomandat pe acesta cu o falsă căldură şi cu o falsă ironie în acelaşi timp.

- A... e bun, e foarte bun... Şi întorcându-se spre tata... Nu-i aşa, Tănase? Numai vezi să ai mărunţişuri în buzunar mereu, că-i cam place să tapeze... Şi în orice caz să nu-i dai mandat să iscălească chitanţele de publicitate. Altfel e băiat bun...

Iradiază sorii albi, cârid doi, când patru, Terasele de ape vii fn amfiteatru... Grădinile Semiramidei, lateral, Din răsărit pân' la apus, în sus de val.

Azvârle orgile planetei jerbe grele De imnuri spre spiralele de stele... Când evantalii latescente trec domol, Ca reci comete dincolo de gol.

Făşii de lumină caută gândind

Sfârşitul lumii. Rar se sting şi se aprind...

Aşa era... aşa era întâiul ceas.

De nu m-ar fi chemat pe cruce aş fi rămas.

PARAFĂ...

Marea crâncenă de plumb visează salbe Şi resoarbe înveninată spume albe. Pe deasupra-i sârma-ntinsă între munţi, Pentru paşii mei alături, şi mărunţi.

Doamne, din ce gropi, din ce canal, Mă azvârli ca pe un cadavru, sideral, Ce descrie cu picioarele lipite Traiectorii în ocol, de monolite?

Timpul se dilată-n gol şi vin prin spaţii Către mine, flămânzite constelaţii... Sorii noi au nimburi tari de sfinţi. Eu trec Ca o pasăre salvată de înec.

Semnul e de aur, ştiu, blestem de soi... Negreşit, Steaua Polară. Dar apoi?

223

o

05

fiii l-P 2, ri *•§=:•

fa. o bj 5 • Hî-g-o. ' <*>

.— .» ,

05

5

-8

3S

3 » Q-3 ° ^: 0= 3" 2 B Q.

g\2.gâS

«iag-B-g.

B os i, Q _

o; -n f S' £L

ii-

3. % »

•" B

, -• v» w b s.->o a. ■ %

»» a? " c ); " m ⁿ

»I

05>

3

a.

eu

an g £ 3 fi" o ^w< O

2

^c

■ţyp os f¹ ""• "TJ < i- ⁿ B o

„3eT>g"5eTiB"^ ■O "- ^: 2 S5 " »?

i-

, S-£ 3

s. 2 g. s* sr b L».»,

C/î

■g

D n

3

3

c

- c 3

OK

Q.

8

3

"hh 05

^ ¥ o .^s °

Ş"ji> n c_ ta

> o r p

t 3 T- 3 os ^: C 05 O o >—

3 » » 3 a

05 B -fe Bl

>-sr⁹

îffllipll

"2. ST

Cil /-\ .

Ol B

8

³ D. ST s

» 2. CP :

8

05

2. o

Q5C

S

^:

o 3. o

S 0= 3 2". 3 3 5 _o

E C O O

■a s- £ _

S? g< î? 3

Q. JT 05 O

B " 3

r.nS.f(«l»35^|ttSg,I«ln⁽'"₃Oo3J₀„

Q. JT 05

g g- S

¹ S 3

""^ff S a.

^ b d. osc a. c

m «* ^ ,_ ^ K*_.

g3 3 Fa'""⁰¹

^Wt o s> 3

l

^•5 „£.s

2- 5

5

o " 3 5

o 3 «» «

o eu

O

05C

*•£ §'2 2

3" o 2 "1

2» ^;"

• cf os> •-• 3 _ B'

& ^ D. 05C g 05. _lC„ 05.

: » « ST, i ~ ff. a.

O 05 3 3 05C 05 CI

: 3 O- O J, 3 3

O Si

o. O S

05 3" 3 * (l O O *"

2<

osc 3- a. " b"5

3

o

Osc

O cn

trt ?i ^5

£5 05c B5

n b c

a s*«

05

OQ £~ 05' •

ro rr 05

fi s gr

05 O

S. »

Sg»

cr

3
— n>

Q

n_

a>

05 O

c

05 05

a

N

c

E

S" o. c

00*

o

3

•Vi

ST

O

05

3

3" o

3

05

05

C/l

oT ,

C/1 ^. 05C <

05

si

q os

^W< 05 O c«

¹ O

2: §■

3 O

« 8

o- 3

esc :

3

2

a. R_t s

3 «5* a?

^ S ~ i gS

?•"§' a.

►