Communication interculturelle et literature

COMMUNICATION INTERCULTURELLE ET LITERATURE

Supliment

CULTURA ŞI PRESA

ÎN SPAŢIUL EUROPEAN

MASS-MEDIA: COMUNICARE ŞI CULTURĂ

Coordonatori volum: Daniela Bogdan, Cătălin Negoiţă, Damian Matei

Editura EUROPLUS

Galaţi 2011

Editor: e Centrul editorul!!!
Director:
Redactor şef:
Secretar de redacţie:
Redactori:
Corectură:
Difuzare:
Editor: Centrul de Cercetare Comunicare Interculturală şi Literatură, Facultatea de Litere, Universitatea “Dunărea de Jos”, Galaţi

Director: Prof. univ. dr. Doiniţa Milea

E-mail: [e-mail]

Redactor-şef: Prof. univ. dr. Simona Antofi

E-mail: [e-mail]

Secretari de redacţie: Prof. univ. dr. Nicoleta Ifrim, Prof. Marian Antofi

E-mail: [e-mail], [e-mail]

Redactori: Prof. univ. dr. Alina Crihană, Prof. univ. dr. Nicoleta Ifrim, Asist. univ. dr. Daniela Bogdan

E-mail: [e-mail], [e-mail], [e-mail]

Administrare site şi redactor web: Prof. univ. dr. Nicoleta Ifrim, Asist. univ. dr. Daniela Bogdan

Corectură: Prof. univ. dr. Alina Crihană, Prof. univ. dr. Nicoleta Ifrim, Prof. Marian Antofi
E-mail: [e-mail], [e-mail], [e-mail]

Difuzare: Asist. univ. dr. Matei Damian,  Asist. univ. dr. Daniela Bogdan, Prof. Marian Antofi

Tipar: Editura Graphotek Tecuci

805 300, TECUCI, jud. Galati

Str.V.Alecsandri, nr.2, bl.R, ap.24
Tel +40.236.812 144
Fax +40.236.812 144

Email:

Consiliul consultativ:

Adresa redacţiei:

ISSN 1844-6965
Communication interculturelle et literature

Cod CNSIS 489-2010

Abonamentele se fac la sediul redacţiei, Str. Domnească, nr. 111, Galaţi, cod. 800001 prin mandat poştal, pe numele Simona Antofi.

Prezentul volum cuprinde o selecţie a lucrărilor Conferinţei Internaţionale „Cultura şi Presa în spaţiul european” (Universitatea „Dunărea de Josˮ din Galaţi, Facultatea de Litere în colaborare cu Asociaţia Română de Istorie a Presei, Biblioteca Judeţeană „V. A. Urechiaˮ, Galaţi, 25-26 noiembrie 2011.) Volumul a fost publicat cu sprijinul ….

Parteneri:

Clubul Româno-Arab de Cultură şi Presă - Filiala Moldova

Zonta Club Galaţi

EXPRESS TV/ REALITATEA TV

COMITETUL ŞTIINŢIFIC

Academician Eugen Simion, Institutul de Istorie şi Teorie literară „George Călinescu” al Academiei Române, Bucureşti

Prof. univ. dr. Silviu Angelescu, Institutul de Istoria Artei „George Oprescu” al Academiei Române, Bucureşti

Prof. univ. dr. Alain Milon, Université Paris Ouest Nanterre La Défense

Prof. univ. dr. Michèle Mattusch, Institut für Romanistik, Humboldt – Universität zu Berlin, Germania

Prof. univ. dr. Antonio Lillo Buades, Facultatea de Filozofie şi Litere, Universitatea din Alicante, Spania

Prof. univ. dr. Ana Guţu, Universitatea Liberă Internaţională, Chişinău, Republica Moldova

Prof. univ. dr. hab. Elena Prus, Institutul de Cercetări Filologice şi Interculturale, Universitatea Liberă Internaţională, Chişinău, Republica Moldova

Prof. univ.dr. Mircea A. Diaconu, Facultatea de Litere, Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava Prof. univ. dr. Nicolae Ioana, Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

Prof. univ. dr. Simona Antofi, Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

Prof. univ. dr. Alina Crihană, Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

Prof. univ. dr. Pierre Morel, Institutul de Cercetări Filologice şi Interculturale, Universitatea Liberă Internaţională, Chişinău, Republica Moldova

Conf. univ. dr. Angela Coşciug, Universitatea de Stat „Alecu Russo”, Bălţi, Republica Moldova

Conf. univ. dr. Diana Vrabie, Universitatea de Stat „Alecu Russo”, Bălţi, Republica Moldova

JURNALISMUL ON-LINE. CRISTIAN TUDOR POPESCU – DE LA IRONIE LA INVECTIVĂ
Drd. Petrica Pațilea (Crângan)

Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi
Cristian Tudor Popescu made it into the collective conscious with his unceasing writing activity, also thanks to his numerous broadcasts as guest in televised talk-shows, and his subsequent position as a talk-show moderator. Cristian Tudor Popescu’s discourse is customised and unique, easily recognisable. Lucid par excellence, always detached from any collateral stakes, he judges each and every instance, though subjectively, with absolute moral rectitude. His editorials have the merit of instigating to reason, of setting the reader’s mind in motion, providing with surprising standpoints which modify, sometimes spectacularly, the common perception upon some persons, things or situations generally considered well-known. He says aloud what he has in mind and recoils from the fabricated ideas, without minding others’ response. The challenge for the modern pamphlet has been its release in electronic edition, a challenge also accepted by Cristian Tudor Popescu.

Key words: pamphlet, irony, invective, online, aesthetic value

Pe fondul disoluţiei valorilor din societatea românească din ultimii ani, discursul jurnalistic, pamfletar cu precădere, a găsit terenul propice într-o epocă favorizantă, cu potenţial de furnizare a subiectelor, pe fondul unei creativităţi latente, reprimate în comunism, şi care îşi găseşte în pamflet cel mai potrivit debuşeu. Iar pamfletul a lovit mereu ţinta cea mai vânată, la momentul oportun şi fără ezitare, supunând-o oprobriului public ca într-un ritual de curăţire, în esenţă, fiind vorba de un proces sigur de demitizare. O dată devenit lider de opinie, jurnalistul pare a acumula involuntar tensiunea socială a întregului popor nedreptăţit şi, erijându-se în purtător de cuvânt, toate poziţionările sale stau sub semnul furiei zgomotoase, spumegătoare, nimicitoare de multe ori, adversarul, oricare ar fi el, fiind anihilat.

Ca și critica de artă, pamfletul preexistă presei. „Utilizând invectiva sau, dimpotrivă, ironia discretă, reduse uneori la răfuieli personale, având alteori finalități etice și politice, pamfletele sunt multiforme.”¹ Mai mult decât atât, „fiind o reflecție de ordin imediat a epocii sale, discursul pamfletar apare înzestrat cu o funcție socială, constituindu-se în cele din urmă ca un discurs ideologic subiectiv și revelator. (...) Discursul pamfletar se înscrie într-o tactică maximală, «totalitară», care-i legitimează violența atacului – în încercarea de a institui o violență legitimă (dată de evidența adevărului în fața erorii) ca reacție permisibilă împotriva unei violențe nelegitime (cea a Puterii răspunzătoare pentru criza ireversibilă a valorilor).”²

Una dintre temele predilecte ale jurnalistului Cristian Tudor Popescu este politica şi protagoniştii ei. Politicianul român din Parlament, din somptuoasele săli de conferinţă, din înaltele demnităţi, este coborât la nivelul poporului în pamflet, dezmembrat până la desfiinţare şi doar rareori reuşeşte să iasă neşifonat de condeiul pamfletarilor, care, atunci când vine vorba de cei care ar trebui să reprezinte interesele naţiunii, fac o demonstraţie de măiestrie în stăpânirea tehnicii ironiei feroce şi a sarcasmului extrem, demolând orice intră în raza de acţiune prin desființarea miturilor și deconspirarea falselor valori, fără menajamente, construind totodată un metalimbaj propriu de denigrare: „În general, tipul de politician primitiv, duhnind a patriotism și a transpirație, mândru vorbitor de engleză sau deloc, va ieși din scenă mai devreme sau mai târziu. Apoi, vor începe să conteze tot mai mult experții. Oamenii politici vor da tot mai mult pe gură ce le trece prin cap în diverse ocazii, ei nu vor mai fi decât portavoce pentru grupurile tăcute de profesioniști în fundamentarea deciziilor și comunicare”³; Adrian Năstase, „lacom de voturi şi fricos”, are „aroganţa, alura de burghez roşu, de nomenclaturist, zvonurile despre averile strânse de-a lungul anilor, cuplate cu vorbirile sale de amic al poporului supte din vârful buzelor au creat o enervare, o antipatie pură, fundamentalistă, la nivelul masei, cum n-am mai văzut să fi provocat vreun politician. Ea este cea care îl doboară acum, nu portocala secretă a lui Băsescu şi nici mătuşa;”⁴ Mureşan şi Remeş, condamnaţi pentru corupţie, dar de tipul micii găinării şi al traficului cu cârnaţi, sunt „cele două rozătoare, mişunând, amuşinând, clefăind prada, lingându-se pe bot. Marea majoritate a cetăţenilor care au văzut aceste imagini vor fi simţit nevoia să-i nimicească pe cei doi guzgani. E de înţeles. Deşi într-un stat pe care îl visăm de drept, până şi şobolanii trebuie să aibă dreptul de a fi otrăviţi sau gazaţi în mod organizat, nu storciţi sub bocanc sau cu lopata.”⁵ Cristian Tudor Popescu nu are nici o reţinere să atace virulent orice persoană publică şi o face într-un limbaj de o violenţă demnă de o cauză mai bună, uneori. În încercarea de a critica intervenţia insistentă, într-o emisiune, a Monicăi Iacob Ritzi, tot ce reuşeşte este să compare vorbitul neîntrebat cu flatulenţa necontrolată: „V-o puteţi închipui pe d-na Ridzi băşindu-se? Eu nu puteam. Însă miercuri seara, mirosul emanat de d-na ministru m-a izbit prin sticla ecranului. În ultimele secunde ale emisiunii moderate de Adrian Ursu şi Oana Stancu, d-na Ridzi s-a repezit cu înfrigurare, fără s-o întrebe nimeni, fără nici o legătură cu ce se discutase («Unde sunt banii, doamna ministru?!»), în ciuda apelurilor «s-a terminat emisiunea!» să, «comunice» următoarea «informaţie»: ziaristului Cătălin Tolontan i s-ar fi oferit de către PSD un post de secretar de stat în Ministerul Tineretului şi Sportului.”⁶

Cum orice politician onest şi patriot recurge la toate mijloacele pentru a-şi proteja şi întreţine corespunzător viaţa, pamfletarul ia în calcul şi o eternitate pe măsură pentru aleşi, interogaţia retorică din finalul pamfletului Şicul morţii dând ironiei o forţă cel puţin surprinzătoare: „Premierul Tăriceanu s-a dus cotonog şi vine cangur de la Paris, preşedintele Băsescu şi-a depanat şalele la Viena. Lumea bună din ţara asta îşi ia vile şi pământuri în Occident, îşi face concediile la Mediterana, îşi trimite odraslele să înveţe la Oxford şi la Harvard. Iar când au rateuri la organism, fug de îmbrăţişarea Celui de Sus tot în Vest. Un singur lucru n-am auzit până acum să facă hailaiful românesc: să-şi cumpere mausolee sau măcar cavouri în cimitirele Occidentului. Nu e scandalos ca un hoit purtat o viaţă cu Mercedesul, dat cu parfumel London-Paris-New York, curarisit la cele mai bune clinici de-afară, în loc să fie depus în Cimitirul Central al Vienei sau în Père Lachaiseul Parisului, să fie băgat în pământul bălegos al României?”⁷

Pasiunea pentru jurnalism, căruia i se dedică necondiționat, cu religiozitate, l-a determinat pe Cristian Tudor Popescu să continue să scrie și în pixeli, prognozând o viitoare posibilitate de a scrie „pe tăblițe de ardezie” sau „cu laser pe cer”, conştient fiind că în acest spațiu există posibilitatea ca schimbarea suportului comunicaţional să aducă implicit și o modificare a mesajului. Cu atât mai mult cu cât mediul virtual permite interacțiunea imediată cu cititorul, care, prin postarea comentariilor, poate distorsiona considerabil semnificațiile unui text, accentuând virulența unui articol care poate cădea ușor pe panta vulgarității și grotescului.

Într-un interviu pentru portalul de ştiri Hotnews, Cristian Tudor Popescu afirmă că internetul însuși „s-a dovedit un soi de lentilă măritoare pentru mizeria din presă. Am greșit considerând la un moment dat că un utilizator de calculator, simbol concret al rațiunii umane, nu poate fi troglodit, xeonofob, cretin, agresiv. M-am înșelat profund. Condiția anonimatului de pe Internet precum și «democratizarea» textului a dezlănțuit în cretineți umori înspăimântătoare. Litera tipărită e tot mai mult uzată moral ca mecanism de transmisie a informației. Iar litera electronică nu înseamnă doar un suport material, tehnic modificat, ci și modificarea esențială a mesajului, a comportamentului textual, a emițătorului și receptorului de text. Jurnalismul și literatura nu dispar pe net, dar sunt altceva.”⁸

Termenul cretinet/cretineţi, rezultat din contopirea lui cretin (stupid, imbecil, idiot, conform DEX) cu prescurtarea internet – net, ca şi netanderthal (din contopirea internet-neanderthal), sunt utilizaţi în mod frecvent de CTP, pentru accepţiunea de postac, aşa cum este cunoscut în jargonul internauţilor cititorul-comentator pe forumuri. Ei reprezintă cititorul de tip nou care interacţionează în timp real cu „scriitorul” emiţător de mesaj, comentând textele ori criticând autorii. Din păcate, în mediul virtual fie nu este tehnic posibil un control al comentariilor (pe filtre pentru termeni argotici, de exemplu), fie nu se doreşte acest control. Şi asta pentru că inclusiv aceşti cititori-comentatori reprezintă un barometru, chiar dacă discutat şi discutabil, în ceea ce priveşte audienţa pe care un text o poate avea, ori popularitatea de care se poate bucura la un moment dat.

În general, articolele de interes generează şi o sumă de comentarii, în funcţie de ambiguitatea situaţiei enunţate, aici implicând şi poziţia jurnalistului care poate fi subiectivă, sau forţa de impact a evenimentului în discuţie. În cazul lui Cristian Tudor Popescu, „grămăticii de suflet de pe forum”⁹ sunt mulţi (dată fiind apariţia cotidiană a articolelor, care păstrează trează atenţia publicului), dar sunt şi mai virulenţi. Cum este și în cazul unui articol al Melaniei Vergu din iulie 2006, de pildă, care dezvăluie faptul că subiectele la limba şi literatura română de la bacalaureat sunt de vânzare pe stradă înainte de examen, fapt ce a stârnit reacţii de o violenţă extremă. „Aveţi o ziaristă de c...t, ar trebui să o daţi afară. Vă daţi seama că nu a fost singura ce ştia de această întâmplare cu subiectele, alţii au preferat să fie domni şi doamne şi să închidă ochii şi să nu distrugă viaţa la zeci de mii de tineri” (Paul Daniel); „Sunteţi româncă? Aţi distrus mii de suflete azi... Ruşine să vă fie!!!” (Andreea); „Doamna Melania, să nu vă mire dak o să vă întâlniţi cu un elev şi acesta o să vă scuipe în faţă” (un elev revoltat) „Eşti o căţea care vrea rău tuturor elevilor” (Laura) „Fa, dak te prind pe stradă să moară familia mea de nu te omor cu mâna mea” (Cata) „Mai mult rău a-ţi (sic!) făcut! Ruşine!” (Adina). Acestea sunt doar câteva din sutele de comentarii şi ameninţări la adresa jurnalistei, a presei în general, vinovată că a dat în vileag această stare de fapt, când putea foarte bine să nu o facă. Din virulenţa atacurilor deducem că majoritatea sunt elevi, dar şi părinţi, loviţi în interes, care îşi revarsă frustrarea şi nemulţumirea la adăpostul anonimatului, generând însă şi un mesaj social, anume acela că o astfel de practică este unanim şi tacit acceptată şi protejată. În acele zile, Cristian Tudor Popescu a avut o luare de poziţie pe acest subiect, afirmând: „Crescute în cultul hoţiei, minciunii şi tupeului, avându-i ca ideal pe Gigi Becali, pentru că e şmecher şi are bani, şi pe Monica Gabor, pentru că e mişto şi are bani, aceste mici brute în devenire vor să-şi facă intrarea în viaţă printr-un furt netulburat. Şi consideră asta normal, iar cel care rupe hora șpăgii trebuie bătut crunt. Trăim în ţara luptei anticorupţie, în care cică poporul vrea dreptate şi pedepsirea vinovaţilor. Iată însă că mii dintre vlăstarele zisului popor se simt în balta corupţiei ca porcul la zăduf.”¹⁰ Iar acest articol a avut aceeaşi soartă a încondeierii de către cretineţii aspiranţi la diploma de bacalaureat.

De cele mai multe ori, însă, comentariile nu au nici un alt rost decât de a jigni şi crea o stare de spririt negativă în jurul unui articol sau autor, aproape fără nici o legătură cu subiectul dezbătut, internetul fiind „plin de calomnii, acuzaţii demente, minciuni încremenitoare, afirmaţii lipsite de orice suport. Ele nu pot fi interzise, internetul e un spaţiu al libertăţii de expresie, chiar şi când exprimă frustrări, rea-conştiinţă sau ranchiună.”¹¹

În plină epocă a manifestaţiilor de stradă, în ianuarie 2012, când mii de oameni au ieşit în centrul Bucureştiului cerând demisia preşedintelui Traian Băsescu, după ce acesta a încercat să forţeze demsia ministrului Sănătăţii, Raed Arafat, Cristian Tudor Popescu scrie un pamflet de o virulenţă lingvistică excesivă, rar întâlnită chiar şi în scrierile proprii. Marele masturbator este editorialul-pamflet în care, plecând de la o clasificare a onaniştilor, îl încadrează pe preşedinte în categoria „ipsaţioniştilor fundamentalişti, talibani ai masturbării”, care „nu au nevoie decât de priveliştea propriului corp gol, propriilor organe genitale pentru a se monta”, şi asta pentru că „motorul principal al fiinţei actualului preşedinte este Puterea. T. Băsescu se masturbează tot timpul în oglindă cu Puterea. A-şi impune voinţa, fără a ţine seama de părerea nimănui, a călca în picioare oameni, indiferent cât de valoroşi, care-i stau în cale, a ameninţa, a insulta şi a umili sunt exerciţii care îl fac să juiseze.”¹² Apariţia articolului a fost determinată de gestul preşedintelui şi de mişcările populare ce au urmat, virulenţa limbajului fiind, de fapt, o reflexie a lozincilor din Piaţa Universităţii. Una hiperbolizată, schimonosită, care a generat la rândul ei reacţii, multe pertinente, de ordin social, dar şi comentarii din acelaşi registru lingvistic, cu tente politice evidente, venite dinspre susţinătorii preşedintelui. Dincolo de faptul că abordează un subiect fierbinte al zilei, fără îndoială că textul s-a bucurat de audienţă şi datorită titlului care speculează la maximum interesul pentru subiecte cu tente sexuale.

Acesta este, de altfel, şi cel mai comentat articol al lui Cristian Tudor Popescu din ultimii ani. Publicat pe 12 ianuarie 2012, Marele Masturbator a avut peste 92.000 de accesări, circa 4.200 de aprecieri în reţelele de socializare şi nu mai puţin de 744 de comentarii, o parte împărtăşind opinia lui şi implicit agreând metaforele triviale, cei mai mulţi comentatori făcând însă uz de cea mai variată gamă de expresii licenţioase, pe întregul câmp semantic al masturbării, şi cu trimiteri la preşedinte, la membrii familiei sale sau la liderii opoziţiei, toate la adăpostul anonimatului, sub pseudonime anoste ori aluzive.

Tehnica urmează tiparul pamfletului, prin desfiinţarea banalităţii convenţionale a discursului, prin aplicarea dozei de moralitate (impusă de jurnalism) şi a notei artistice spectaculare (date de condeiul scriitorului). Se identifică o acumulare semnificativă de determinări, de la epitete cu valoare pur descriptivă până la climaxul conturat în tuşe de o ironie ce frizează absurdul. Mergând pe linia moralistă, jurnalistul pretinde, prin scris, schimbarea de atitudini şi fapte, prin crearea unui curent de opinie, redând astfel acestei scriituri funcţia punitivă, de corector social, dar aplicând totodată şi o valoare estetică, prin plasticitatea expresiei, dată mai ales de folosirea nivelurilor neliterare ale limbii, argoul şi familiarul cu preponderenţă.

Bibliografie
Iosifescu, Silvian, Literatura de frontieră, Editura Enciclopedică, București, 1971.

Melancu, Ștefan, Apocalipsa cuvântului. Pamfletul arghezian, Editura Cartimpex, Cluj, 2001.

Popescu, Tudor Cristian, Libertatea urii, Editura Polirom, Bucureşti, 2004.

Cristian Tudor Popescu, Acuzaţia fără dovezi – de pe net în ziar, disponibil la http://www.gandul.info/autor/cristian-tudor-popescu

Cristian Tudor Popescu, Adevărul strâmb, disponibil la http://www.gandul.info/autor/cristian-tudor-popescu

Cristian Tudor Popescu, Internetul însuși s-a dovedit a fi un soi de lentilă măritoare pentru mizeria din presă. Jurnalismul și literatura nu dispar pe net, dar sunt altceva, disponibil pe http://economie.hotnews.ro/stiri-media_publicitate-6793426-cristian-tudor-popescu-internetul-insusi-dovedit-soi-lentila-maritoare-pentru-mizeria-din-presa-jurnalismul-literatura-nu-dispar-net-dar-sunt-altceva.htm

Cristian Tudor Popescu, O fosilă vie ridzicolă, disponibil la http://www.gandul.info/autor/cristian-tudor-popescu

Cristian Tudor Popescu, Marele masturbator, disponibil la http://www.gandul.info/puterea-gandului/marele-masturbator-9143879

Cristian Tudor Popescu, Menajeria pe sticlă, disponibil la http://www.gandul.info/puterea-gandului/menajeria-pe-sticla-10355411

Cristian Tudor Popescu, Scrisoare către fiul meu, disponibil la http://www.gandul.info/autor/cristian-tudor-popescu

Cristian Tudor Popescu, Şicul morţii, disponibil la http://www.gandul.info/autor/cristian-tudor-popescu

Cristian Tudor Popescu, Sfârşitul Partidului Comunist Român, disponibil la http://www.gandul.info/autor/cristian-tudor-popescu

IMAGINEA CONCUBINAJULUI ÎN PRESA ROMÂNEASCĂ – STARE PREMARITALĂ SAU ALTERNATIVĂ LA CĂSĂTORIA LEGITIMĂ
Asist. dr. Iulian APOSTU

Universitatea din București

Résumé: La permanente adaptation des structures conjugales vers les structures de la modernité et de la postmodernité crée dans l’espace roumain une variété de mentalités en ce qui concerne la relation de couple et, évidement, ses formes de manifestation fonctionnelle. Entre une option pour la forme classique de couple conjugal et celle ancrée dans des principes modernes, la diversité d’être ensemble paraît de plus en plus difficilement à quantifier en éléments fonctionnels concrets. Plusieurs fois, la polémique traditionnel – modern – postmoderne porte l’empreinte des discutions formelles, et les arguments soutenant leur opposition, sont eux-mêmes stéréotypés. Alors, d’une manière objective il faudrait qu’on s’adresse la question : Quel est le niveau de modernité de l’espace roumain? ou encore, Quel est le niveau de traditionalisme de l’espace social modern?

De la polémique du model du mariage à la polémique « mariage ou union consensuelle? », le passe n’a pas semblé assez grand, mais l’optique de ce qui a été compris par l’union consensuelle en Roumanie tend à devenir l’une des grandes confusions conceptuelles présentes à l’égard de l’option de manifestation conjugale. Même si en apparence l’image de l’union consensuelle, avec toute sa diversité d’optique, est largement reconnue et, dû à la large représentation, la légalisation semblait légitimée. Cependant, les deux propositions législatives de légalisation a provoqué des réactions sociales assez dures. Ainsi, les réactions de la communauté et les réactions de la presse paraissent être en contresens : la société et la presse légitiment l’union consensuelle par son degré de généralité, elles étant celles qui la critique également.
Mots-clés: famille, mariage, concubinage, modernité, légalisation
Evoluţia de la tradiţie la modernitate nu este un proces finalizat pentru România, iar orientările postmoderne par, uneori, rupte din context. Cu toate acestea, în polemica socială generală cu privire la viaţa de cuplu conjugal, opţiunea majorităţii tinde să legitimeze mai degrabă modernitatea.

În mod obişnuit, evoluţia socială a relaţiilor maritale poate fi înţeleasă într-un lung proces de adaptare la noi condiţii de viaţă, la noi forme de manifestare conjugală, printr-un proces crescut de toleranţă sau adaptare la nou şi printr-o creştere a intimităţii şi a confortului cuplului căsătorit. Pe acest fond, dorinţa continuă spre o formă de manifestare conjugală proprie, prin care un cuplu să-şi gestioneze singur funcţionalitatea sau reacţiile la disfuncţionalitate, constituie un proces continuu de înlocuire a imperativelor canonice clasice cu valori moderne, în care egalitatea şi independenţa nu mai sunt voalate de imperativele clasice care impuneau rigid funcţionalitatea, chiar şi atunci când relaţiile conjugale erau grav şi iremediabil deteriorate. Funcţionalitea familiei tradiţionale româneşti a putut fi apreciată ca fiind cea mai stabilă modalitate de manifestare funcţională datorită gradului de armonie a funcţiilor, a rolurilor conjugale dar şi a imperativelor culturale specifice care-i menţineau această ordine. Centrată în jurul funcţiei economice (dezvoltate în primul rând prin activităţi agricole), toate celelalte funcţii veneau să o susţină: naşterea copiilor aducea beneficiul unor noi forţe de muncă, funcţia de educaţie şi integrare socială, fiind, aşadar, parte din această simbioză funcţională, iar solidaritatea era garantată de aceste scopuri comune de „autosuficienţă” şi de structura clară de roluri, ierarhie şi imperative canonice comunitare. Simion Mehedinţi vorbea de o „şcoală a muncii”, subliniind că însuşi „caracterul oamenilor era verificat în ultimă instanţă tot prin muncă”. [Mehedinţi,1986:49.]

Trecerea spre modernitate încă mai cunoaşte perioade de tensiune, deoarece evoluţia spre principiile egalităţii conjugale, spre o influenţă mai mică a grupului familial extins presupune o adaptare treptată, în care diferenţele culturale sunt din ce în ce mai mult nivelate printr-un proces continuu de construire a unor valori conjugale proprii. În structura multor cupluri încă mai găsim o tendinţă de a păstra vechile valenţe de rol potrivit cărora bărbatul trebuie să se ocupe de administrarea veniturilor, de asigurarea bazei materiale, se speculează apoi îndatoririle femeii prin limitarea ei la sarcinile domestice, la creşterea şi educarea copiilor şi, astfel, la menţinerea unei tipologii de rol care permite susţinerea stereotipurilor şi promovarea inegalităţilor de gen. Inegalitatea de gen va putea dispărea în momentul în care problema puterii nu va mai urmări un singur gen, ci se va risipi într-o sumă de roluri care să nu mai fie asociată genului pe criterii de limite şi slăbiciuni.

Pentru ţara noastră, imaginea de gen încă mai poartă nuanţe ale tradiţionalismului. Problema particularităţilor de manifestare conjugală, a egalităţii de rol conjugal, a relaţionării şi comunicării egalitare este „îmbrăcată” sau justificată prin prisma concepţiilor tradiţionale, mai puţin vizibile şi experimentate în unele comunităţi şi cu destulă evidenţă în altele.

Cercetările recente arată că există o evoluţie a relaţiilor dintre sexe dar încă nu s-ar putea vorbi despre o detaşare totală de principiile tradiţionale. Cercetările fundaţiei Gallup din anul 2000 arătau că, în proporţie de 82% pentru femei, şi 86% pentru bărbaţi, bărbatul încă mai este considerat capul familiei, că 65% dintre femei şi 58% dintre bărbaţi văd în femeie stăpâna casei, toate acestea evidenţiind concepţia generalizată a ierarhizării de gen. Dacă ele sunt vizibile mai puţin în oraşele mari, anumite comunităţi culturale încă mai resimt ideologiile clasice. Barometrul de gen realizat în anul 2000 arată că femeile încă îşi mai însuşesc sarcinile domestice, se consideră dezavantajate la serviciu, sunt mult mai susceptibile de a-şi asuma rolurile tradiţionale în situaţii-limită decât bărbaţii etc. În ceea ce priveşte rolul domestic în familie, studiul evidenţiază că, într-un procent de 63%, femeile sunt cele care au ca sarcini de rol problemele casnice, în timp ce doar 30% au răspuns că menajul este o sarcină comună (7% au declarat că sunt indecişi asupra răspunsului). O proporţie de 81% dintre repondenţii cu educaţie primară răspund că bărbatul este cel care trebuie să garanteze resursele unei familii, 69% dintre repondenţii cu studii medii se declară a fi de acord cu această datorie a bărbatului, în timp ce doar 44% dintre bărbaţii cu studii superioare susţin această părere.

În anul 2007, ultimul studiu naţional cu privire la „Viaţa de cuplu”, realizat de SOROS, arată că gradul de modernizare al cuplurilor româneşti este relativ. Într-o proporţie de 49,7%, bărbaţii îşi asumă rolul de lider al familiei, iar femeile confirmă această ierarhizare de status şi rol în proporţie de 33,7%.

Trecerea la o mentalitate modernă tinde să aibă o traiectorie atipică. Bărbaţii şi femeile asimilează „ideea modernităţii”, o comunică des, dar în comportamente rămân tradiţionali. Mai mult, modernitatea presupune o scădere a statusului social masculin, iar adaptarea bărbatului spre modernitate este cu atât mai atipică. Într-un studiu recent realizat în Bucureşti (Mentalităţi conjugale la tineri, 2011), două dintre întrebările adresate bărbaţilor au atras atenţia cel mai mult: „Cine trebuie să gătească în familie?” şi „Cine este cel mai bun bucătar?”. Într-o proporţie de 62%, bărbaţii au considerat că femeii îi revine sarcina de a găti şi într-o proporţie de 57% au considerat că bărbatul este cel mai bun bucătar. Aşadar, în procesul modernizării, renunţarea la valorile clasice care-l poziţionau ca fiind superior pe bărbat se face atipic, pentru că bărbatul îşi asumă valorile de status dar nu-şi asumă și rolurile aferente lui.

Or, pe un astfel de fond social, apare problema legalizării uniunii consensuale şi, prin extensie, o gamă largă de reacţii sociale în contradictoriu.

Uniunea consensuală – aspecte sociologice şi juridice
Deşi criticat în primele lui faze în ţara noastră, concubinajul se bucură astăzi de o toleranţă în continuă creştere din partea comunităţii, fenomenul având valori surprinzătoare chiar şi în comunităţile rurale. Situaţiile dese ale acestui tip de relaţie, perioadele îndelungate de convieţuire în uniune consensuală au pledat puternic pentru o mai mare accepţiune socială.

La o privire simplă, coabitarea copiază structural şi funcţional familia clasică dar, apreciată în profunzime, ea prezintă anumite particularităţi de manifestare structurală şi funcţională care o fac diferită. Optica generală este aceea că fiecare partener este responsabil să se susţină financiar, deci responsabilitatea financiară individuală este redusă şi astfel se pot dezvolta activităţi independente de partener sau de interesele acestuia, iar fiecare îşi asumă un nivel crescut de independenţă şi acţiune, aşa încât toate demersurile în vederea satisfacerii nevoilor individuale şi a atingerii unui nivel crescut de confort şi satisfacţii sunt de nivel individual. Limitele mutuale stabilite general în cazul uniunilor consensuale, orizontul temporar şi viitorul incert al relaţiei pot descuraja aceste cupluri să mărească productivitatea, să acumuleze bunuri şi să aibă copii.[Prună, 2005: 39 – 45]

Astfel, opţiunea pentru concubinaj încearcă să armonizeze nevoia de dependenţă şi identificare cu aceea de autonomie, angajând implicarea afectivă, negându-i aspectele contractuale, menţinându-i stabilitatea în măsura în care satisfacţiile mutuale şi nevoile autentice rămân împreună. [Voinea, 2005: 43]

Motivaţiile unui astfel de tip de coabitare sunt multiple. Unele pornesc de la nevoia unui mai mare grad de libertate, altele consideră uniunea consensuală un mod mai economic, mai stabil, mai plăcut de a sta împreună sau o necesitate de a nu subordona relaţia de intimitate niciunui procedeu contractual legal. În acest sens, trebuie precizat că sunt cazuri suficiente în care partenerii declară că legalizarea relaţiei prin căsătorie este dăunătoare, pentru că aduce tensiuni în relaţii prin obligaţiile şi impunerile aferente.

Într-un studiu personal realizat la două licee, pe un eşantion de 250 de elevi din clasa a XII-a, au fost remarcate câteva aspecte foarte importante, care justifică teoriile elaborate până acum în ţara noastră. Astfel, 47% dintre cei intervievaţi au exprimat în diferite variante ideea că îşi doresc o uniune consensuală până la căsătorie, că aleg concubinajul pentru că încă nu sunt pregătiți pentru căsătorie, 27% preferă uniunea consensuală pentru că nu sunt legaţi unul de altul (sunt independenţi) şi, dacă nu se înţeleg, se pot despărţi fără tam-tam-ul unui proces în tribunal, 8% declară că preferă uniunea consensuală pentru că, pe parcursul ei, pot fi identificate probleme care trebuie rezolvate până la căsătorie, iar 12% acceptă căsătoria, pentru că este un mod de convieţuire decent şi mai sigur decât concubinajul. Alți 6% dintre intervievaţi au dat alte răspunsuri.

Se observă că, din cele patru mari categorii de răspunsuri, însumând 94% din total, au făcut, într-o formă sau alta, referire la căsătorie ca preferinţă de viaţă de cuplu, ceea ce arată faptul că uniunea consensuală nu apare în mentalitatea tinerilor ca alternativă, ci ca stare premaritală.

Atunci când se vorbeşte despre concubinaj şi de aderarea la această formă de convieţuire, atitudinea trebuie înţeleasă ca o alternativă la căsătorie, ca o opoziţie a cuiva la convieţuirea clasică; cineva acceptă uniunea consensuală deoarece este mai avantajoasă decât căsătoria. Formularea „concubinaj până la căsătorie” nu exprimă o excludere a căsătoriei, ci dorinţa unei vieţi de cuplu înainte de legalizarea căsătoriei.

Cercetările recente arată o creştere a numărului de persoane care locuiesc împreună, considerate a fi în concubinaj, însă, conceptual, ideea de concubinaj sau uniune consensuală nu este bine determinată tehnic în mentalitatea multor oameni. „Concubinaj până la căsătorie” nu arată o uniune în alternativă cu instituţia familiei ci o stare premaritală în care partenerii se evaluează reciproc, îşi construiesc o structură funcţională, o structură de rol (potrivit particularităţilor culturale, capacităţii de adaptare, potrivit valorilor individuale sau comune etc.) şi cresc relaţional, funcţional şi social până la momentul căsătoriei. În România, Recensământul din anul 2002 a contabilizat 6002916 cupluri dintre care 86,2% sunt căsătorite (5174794) şi 13,8% (838122) sunt în concubinaj. Or, aplicarea chestionarului în 2002 nu a fost făcută doar de specialişti în domeniu, care să explice diferenţele dintre căsătorie şi alternativele maritale şi, astfel, aplicarea întrebărilor despre uniunilor consensuale nu oferă garanţia percepţiei unei forme de convieţuire în alternativă cu instituţia căsătoriei ci, mai degrabă, a unei perioade de convieţuire antemaritale. Din acest motiv, datele culese în Recensământ nu pot fi considerate a fi punctuale pentru identificarea exactă a cuplurilor aflate în concubinaj, deoarece nu se poate înţelege cu exactitate modalitatea în care au perceput repondenţii uniunea consensuală – stare premaritală sau alternativă la căsătorie. Or, justificarea necesităţii uniunii consensuale în baza unor date statistice imprecise face interpretabilă nevoia unei astfel de alternative legale la mariaj.

Cercetări din anul 2008 arată că 69% dintre cei intervievaţi consideră că „este bine ca un cuplu care intenţionează să se căsătorească, să locuiască înainte împreună” (Soros, 2008), ceea ce demonstrează încă o dată necesitatea unei stări premaritale în care partenerii se cunosc, interacţionează, construiesc elemente de solidaritate etc. Analiza majorităţii itemilor identificaţi în urma acestui studiu despre concubinaj, realizat de Fundaţia Soros (dificultăţi financiare, comoditatea / ne este bine aşa, nu suntem pregătiţi / nu a venit încă momentul, lipsa unei locuinţe proprii, vrem să ne cunoaştem mai bine, alte priorităţi, neacceptarea unui partener de către familia de origine a celuilalt, restricţii juridice pentru un partener încă nedivorţat), arată că optica generală nu este împotriva căsătoriei ci, fie condiţiile economice, fie lipsa unei perioade suficiente de cunoaştere întârzie căsătoria, fie inconsistenţa unui sistem modern care să coexiste cu „binecuvântările” clasice ale familiei tradiţionale fac să întârzie momentul mariajului.

Evoluţia familiei de la tradiţionalism la modernitate, de la modernitate la postmodernitate surprinde o dublă mişcare: o privatizare, în sensul unei atenţii mai mari aduse calităţii relaţiilor interpersonale şi o socializare a acestui grup, datorită unei mai mari intervenţii a statului.

Căsătoria nu este atractivă în măsura în care ea este percepută ca o posibilă închidere în roluri determinate înainte. În consecinţă, concubinajul apare ca o formă mai puţin rigidă, susceptibilă de a fi acceptată în funcţie de cereri individuale.

În special atunci când ce partenerii sunt mai puţini fericiţi împreună, ei nu estimează că trebuie să rămână împreună în numele unui principiu exterior, în numele unei instituţii sau a unui principiu moral sau societal. [Singly, 1993:86]

Prima „dezinstituţionalizare” a cuplului conjugal, concretizată într-un proiect de lege „privind recunoaşterea concubinajului ca formă de convieţuire”, este cea a senatorului Nicolae Păun. [Propunere legislativă privind recunoaşterea concubinajului ca formă de convieţuire, Pl nr. 158/2002, Camera Deputaţilor, 2002]

Iniţiatorul consideră că, „sub aspectul său civil, instituţia căsătoriei este de dată relativ recentă, concubinajul existând, în schimb, atât înainte cât şi după căsătorie.” Motivaţiile acestui proiect sunt urmărite de iniţiator pe trei planuri: o protecţie juridică a acestor cupluri, micşorarea numărului de copii abandonaţi şi, prin extensie, o cheltuială mai mică a statului în această direcţie şi scăderea divorţialităţii. (Afirmaţia unei creşteri a disoluţiei maritale în România este falsă, deoarece ţara noastră are printre cele mai mici rate ale divorţialităţii din Europa. Ea a ocupat constant locul patru în topul ţărilor cu cea mai mică rată a divorţialităţii, după Muntenegru şi Macedonia cu 0,8‰ şi Croaţia cu 1,1‰).

Proiectul face, încă de la începutul lui, precizările juridice asupra conceptului de concubinaj, concubin, subliniind, spre deosebire de modelul francez, că acest tip de uniune este admis doar pentru persoanele de sex opus - art. 2.1. Procedura oferea o variantă simplă de legalizare, ea oficiindu-se la notar, prin completarea unui formular la care se pot adăuga clauzele, după cum doresc partenerii. Partenerii aveau obligaţia să contribuie în raport cu veniturile la cheltuielile de întreţinere şi, dacă unul dintre parteneri nu putea contribui financiar din motive obiective, suma cheltuită de partenerul cu venituri „să-i poată fi rambursată cu dobânda medie a pieţei financiare”. Proiectul are şi două prescripţii care fac referire la familie, ceea ce arată că, inclusiv în optica legislatorului, uniunea consensuală nu putea fi decât o stare intermediară mariajului. Prima dintre ele este o copie a articolului 41 din Codul familiei, care prevede dreptul la întreţinere (chiar şi după încetarea căsătoriei) a partenerului, daca acesta se află în incapacitate de muncă din vina celuilalt partener. Articolul 16 al acestei propuneri de legalizare a concubinajului face o apreciere deosebită, care menţine standardul ridicat al căsătoriei, al stabilităţii sale în raport cu uniunile consensuale: „dacă perioada de concubinaj depăşeşte zece ani, în sensul prezentei legi, concubinilor le sunt aplicate prevederile dreptului familiei prin asimilare cu instituţia căsătorie”. Aceasta pare o apreciere interesantă pentru multe cupluri care sunt împreună de mai mult timp. Acceptând o astfel de legalizare a relaţiei lor, ei vor primi, ca efect al stabilităţii lor, statutul de căsătoriţi legitim. Este evidentă diferenţa de atitudine în cazul acestei orientări a concubinilor spre viaţa de familie, ca efect al stabilităţii unei perioade de minim zece ani, dar trădează şi optica generală a populaţiei spre mariaj.

Ultima propunere de lege pentru legalizarea unui „parteneriat civil” este cea a senatorului Viorel Ariton. Propunerea sa legislativă făcea precizări punctuale cu privire la relaţia patrimonială, cu privire la obligaţiile financiare ale partenerilor. Deşi nu este atât de bine detaliată ca propunerea anterioară, proiectul de legalizare a „parteneriatului civil” este mult mai apropiat de reglementările similare din spaţiul european: „Deschiderea către relaţiile de convieţuire sub diferitele forme ale sale răspunde unei cerinţe sociale care se înscrie într-o mişcare generală de reaplicare a principiului egalităţii, despre care trebuie să vorbim o dată cu lupta împotriva discriminării, aplicarea drepturilor existente, precum şi crearea noilor drepturi”. [Viorel Ariton, Propunere legislativă privind parteneriatul civil, BP855/2010, Camera Deputaţilor, 2010]

Pretenţiile sale de aliniere la standardele internaţionale cu privire la legalizarea parteneriatului civil nu limitau accesul partenerilor de acelaşi sex pentru a constitui o relaţie legală. Aşa cum s-a exprimat în motivaţia sa pentru propunerea de legalizare a concubinajului, Parlamentul European încurajează încă din anul 2000 legalizarea uniunilor consensuale şi protecţia juridică a cuplurilor gay.

La momentul primelor dezbateri în ţările nord-europene despre proiectul „parteneriatului înregistrat”, asupra distincţiei dintre parteneriat şi mariaj nu era nicio îndoială. Discuţiile din Parlamentul European au vizat problema consacrării homosexualilor, motiv pentru care un deputat olandez, Oostlander, a precizat că noua instituţie ar fi diferită de mariaj, explicând faptul că „un homosexual nu poate fi văzut ca cineva care se implică într-o relaţie de tip matrimonial” însă, „aceste cupluri au dreptul la o anumită formă de protecţie juridică.” (JOCE, Dezbateri, nr. 3-442 din 7 februarie 1994, p. 45)

Acest punct de vedere nu a convins pe toată lumea şi a fost construit un grup de lucru care a fost însărcinat cu studierea posibilităţii de a permite mariajul între homosexuali. Parlamentul European a încheiat această dezbatere prin elaborarea a două legi, pe 21 decembrie, 2000 (JCP 2001, p. 1033), ale căror concluzii au fost rezumate astfel: de acum înainte, homosexualii se pot căsători şi adopta copii. [Guillaume, 2004:29]

Asimilarea acestor propuneri ale Parlamentului European ţin, în primul rând, de mentalitatea socială a fiecărei ţări europene, de gradul său de adaptare şi, desigur, de capacitatea de toleranţă. În această privinţă, studiile internaţionale din anul 2003, realizate de EOS GALLUP Europe, au analizat în 30 de ţări europene percepţia şi gradul de acord sau dezacord social în ceea ce priveşte legalizarea mariajului homosexual şi posibilitatea adopţiei pentru aceste cupluri. Printre ţările cu cel mai mare grad de acceptabilitate s-au situat Danemarca - 82%, Luxemburg - 71%, Olanda - 80%, Suedia - 70%, Belgia - 56%, iar printre ţările cu cea mai mică acceptabilitate s-au situat Cipru cu 6%, Turcia cu 16% şi România cu 17%. În ceea ce priveşte gradul de dezacord, ţara cu ponderea cea mai ridicată pentru neacceptarea căsătoriei homosexuale a fost Turcia, cu 79%, apoi Lituania cu 75% şi România, cu 70%.

În ceea ce priveşte gradul de acceptabilitate al adopţiei pentru cuplurile de acelaşi sex, statistica generală arată că, într-o proporţie de 42%, cetăţenii europeni sunt de acord. Printre ţările cu cel mai mare grad de dezacord se situează Malta, cu 86%, şi România cu 85% (SURSA: EOS GALLUP Europe, 2003).

Or, cu astfel de frecvenţe statistice, legalizarea uniunii consensuale pare o acţiune juridică cu şanse mici pentru legalizare. Mai mult, dacă în tot spaţiul european, unde uniunea consensuală are consistenţă juridică, propunerile de legalizare au fost cerute şi susţinute cu tărie de comunităţile gay, în România această acţiune a fost rară şi, cel mult, simbolică.

Uniunea consensuală în presă – mentalităţi şi reacţii mass-media
Analiza articolelor de presă cu privire la mentalitatea despre uniunea consensuală şi potenţiala ei legalizare, are două dimensiuni: analiza articolelor publicate şi analiza impactului media asupra cititorilor (analiză realizată pe forumul fiecărui articol şi prin preluări ale acestor articole pe bloguri).

În linii generale, ideile expuse în articole nu sunt mult diversificate: legalizarea uniunii consensuale, viaţa de cuplu fără forme legale, paralela între căsătorie şi uniunea consensuală, polemici cu privire la cuplurile de acelaşi sex. De multe ori, titlurile articolelor exprimă şi o uşoară urmă de subiectivitate, pronunţându-se împotriva legalizării, tentă speculată foarte mult pe forumuri.

Deşi orientarea articolelor de presă a fost centrată pe propunerile juridice, expunându-se articolele care urmau să fie adăugate Codului Familiei, reacţiile de pe forum au dezvoltat polemic doar aspectele sociale. Preluate pe unele bloguri, publicaţiile şi opiniile exprimate luau forma discuţiilor juridice doar în cazul blogurilor deţinute de avocaţi, iar temele abordate vizau aspecte patrimoniale ale partenerilor. Conform studiului realizat, 86% dintre discuţiile juridice cu privire la concubinaj au fost dezvoltate şi susţinute de către avocaţi.

În ceea ce priveşte gradul de impact al articolelor de presă, titlul joacă un rol important. Sugerarea sensibilă a ideilor în direcţia dezacordului social tinde să fie una dintre strategiile de succes pentru efectul mesajului. Un exemplu concret este titlul Concubinajul între gay ar putea fi legalizat. Guvernul se opune. CUM COMENTAŢI?, publicat pe pagina www.stiri.rol.ro, pe 14 februarie, 2011. [http://stiri.rol.ro/concubinajul-intre-gay-ar-putea-fi-legalizat-guvernul-se-opune-cum-comentati-684496.html] Titlul a fost preluat de alte pagini media şi bloguri de nouă ori într-o formă identică şi de 14 ori în forme parafrazate.

Aşa cum sugerează şi titlul, discuţiile au vizat condiţia homosexualităţii (18%), gradul de moralitate/imoralitate versus dreptul la libertate de manifestare (34%), iar polemicile de pe forumuri au fost de cele mai multe ori stimulate de conflictul de „orientare” dintre persoanele cu parteneri de acelaşi sex şi heterosexuali. Într-o pondere mai mică, polemicile au fost dublate de argumente religioase (8%), contraargumentele susţinătorilor legalizării cuplurilor de acelaşi sex făcând apel la modernitate (57%) şi la exemplele altor state care au această experienţă juridică (29%).

În ceea ce priveşte mentalitatea românească surprinsă în articolele de presă dar şi pe alte pagini web care au importat şi comentat aceste articole, imaginea legitimităţii juridice a concubinajului este una voalată. Deşi textele articolelor expuneau şi comentau punctual articolele propuse pentru legalizarea concubinajului, discuţiile de pe forum şi alte tipuri de pagini web au fost orientate spre caracterul nelegal pe care îl presupune concubinajul. Analiza statistică realizată în acest sens arată că, într-o proporţie de 42%, imaginea concubinajului este aceea de stare premaritală, în 32% dintre situaţii este privit ca o stare de fapt a unui cuplu fără forme legale şi într-o proporţie de 18% este înţeles ca o stare maritală.

Optica reprezentării concubinajului ca stare premaritală are cea mai largă răspândire în mass-media, sintagma „Concubinajul înainte de căsătorie” apărând în această formă pe 31 de pagini web. Revista Unica, una dintre revistele care au publicat un articol despre concubinajul înainte de căsătorie, face precizarea că „perioada de concubinaj de dinaintea căsătoriei a legat-o definitiv de partener şi vede această perioadă drept partea practică a relaţiei. Odată ce trece acea euforie de la început, vezi partenerul aşa cum este el: când sforăie, când refuză să spele vasele sau când îţi aruncă hainele prin toată casa. Şi atunci îţi dai seama dacă îl accepţi sau nu.” [http://www.unica.ro/detalii-articole/articole/casatorie-sau-concubinaj-alegere-avantaje-8982.html]

În studiile sociale realizate, motivaţiile pentru uniunea consensuală sunt des centrate în jurul ideii de stare de fapt. Astfel, cercetările SOROS ne arată că dificultăţile financiare sunt motive pentru a rămâne în acestă stare de fapt pentru 58,5% dintre chestionaţi şi că „suntem prea tineri/prea bătrâni” reprezintă o motivaţie pentru concubinaj într-o proporţie de 15,3% din cazuri. Aceste frecvenţe sunt observate şi în textele articolelor şi influenţează comentariile cititorilor. În sensul acestei idei, revista Ce se întâmplă doctore? a publicat un articol în care se precizează - „concubinajul este o relaţie emoţională, fizică şi intelectuală, care presupune faptul ca partenerii să locuiască împreună, dar fără beneficii legale.” [http://www.csid.ro/sex/mariaj-vs-concubinaj-2780051]

Analiza articolelor care comentează cele două proiecte vizând legalizarea uniunii consensuale ne arată un grad diferenţiat de acceptare a acesteia. În analiza comentariilor de pe forumurile articolelor de presă, 46% dintre orientările identificate acceptau legalizarea uniunii consensuale doar pentru cuplurile heterosexuale, 32% dintre orientări au fost accepturi generale, fără a preciza vreo categorie, 17%, doar pentru cuplurile de femei şi doar în 5% dintre cazuri, acceptarea concubinajului pentru cuplurile de bărbaţi.

Analiza polemicilor cu privire la legalizarea relaţiei cuplurilor gay de pe forumul articolelor arată, în acelaşi timp, un grad de reticenţă ridicat în ceea ce priveşte evidenţierea modului de socializare erotică. Practic, „sunt homosexual” sau „sunt heterosexual” transmit, amândouă, modalitatea de socializare erotică, care, aşa cum se observă din discuţiile respective, sunt dorite a fi ţinute în intimitate. Or, autovoalarea intimităţii pare a fi sursa de bază a intoleranţei majorităţii la cuplurile de gay.

Motivaţiile homosexuale pentru legalizarea uniunilor consensuale, conform studiului realizat pe forumurile articolelor, arată o bună documentare a acestei categorii în ceeea ce priveşte legislaţia internaţională despre parteneriatele civile. Cumulate în jurul a patru mari categorii, motivaţiile cuplurilor de acelaşi sex pentru legalizarea uniunilor consensuale sunt orientate cu 49% pentru sansa de a se deveni cupluri acreditate juridic, 24% pentru drepturi economice specifice cuplurilor legalizate, 18% pentru şansa recunoaşterii internaţionale, 9% pentru potenţiale drepturi de adopţie.

Legalizarea uniunilor consensuale pentru cuplurile de acelaşi sex poate conduce şi la posibilitatea adopţiei pentru aceste cupluri. În sistemul juridic internaţional, doar câteva state au reglementări juridice care permit adopţia pentru cuplurile de aceaşi sex (Olanda, Danemarca, Islanda), în rest, toate celelalte ţări care au legalizat parteneriatele civile permit doar familiilor şi unei singure persoane dreptul de adopţie. Astfel, aceasta poate adopta şi, ulterior, îşi poate legaliza o relaţie cu un partener/ă de acelaşi sex, ocolind astfel anumite restricţii ale Codului Civil.

Revenind la contestaţiile generale ale celor două proiecte de lege, argumentele folosite ca reacţii împotriva legalizării sunt cele de ordin cultural şi psiho-social: într-o proporţie de 33%, contestarea celor două proiecte are la bază argumente tradiţionale şi religioase, 21% folosesc argumente pentru susţinerea căsătoriei desacralizate, decăzute sau sabotate prin astfel de propuneri legislative, 19% cred că tensiunile dintre parteneri sunt cele care fac nevoia legalizării concubinajului pentru o mai bună garanţie a separării imediate şi pentru a partaja mai uşor bunurile, 16% consideră că ideea concubinajelor legale apare pe fondul unor frustrări conjugale şi 8% consideră că legalizarea concubinajelor este o consecinţă a individualismului care caracterizează relaţiile conjugale moderne.
Concluzii
Pentru România, problema concubinajului încă nu reprezintă o provocare reală. Cele două propuneri de legalizare evidenţiate şi de presă au provocat reacţii pe termen scurt, de multe ori întreţinute de jurnalişti. Gama destul de îngustă a motivaţiilor pentru concubinaj sau împotriva legalizării acestuia arată că mentalitatea socială nu este atât de dezvoltată pentru a înţelege şi accepta alte forme juridice de manifestare a vieţii de cuplu. În dese situaţii, justificarea necesităţii uniunii consensuale s-a făcut în baza unor argumente stereotipizate: creşterea alarmantă a numărului de divorţuri, restricţiile prestabilite de Codul Familiei, accesul greoi la procedurile de divorţ, nevoia unora de a evada din tradiţionalitatea legislativă a mariajului etc.

În realitate, România se menţine dintotdeaua la o rată mică a divorţialităţii, obligaţiile Codului Familiei sunt, de fapt, îndatoriri pe care cuplurile şi le pretind reciproc, atât în starea premaritală, cât şi în căsătorie (ajutor reciproc, acces egal la resurse, fidelitate, egalitate), procedurile de divorţ au fost modificate, începând cu anul 1993, până la cele din 2010, când s-a oferit partenerilor posibilitatea disoluţiei maritale la notariate sau la ofiţerul stării civile etc.

Este important de precizat faptul că, în spaţiul internaţional, în ţări precum Franţa, Belgia, Suedia etc., acceptarea oficială a unei relaţii juridice alternative la căsătoria legitimă a fost cerută şi susţinută cu putere de comunităţile de homosexuali de mai bine de 20 de ani, până la legalizarea efectivă. În România, însă, legalizarea uniunilor consensuale nu a fost consecinţa unor presiuni sociale, ci s-a redus doar la simple iniţiative legislative. Argumentele folosite, fie pentru susţinerea, fie pentru contestarea acestor proiecte de lege, ne arată că imaginea concubinajului nu este privită în alternativă cu căsătoria legitimă, ci ca stare premergătoare mariajului. Acesta este, de fapt, şi motivul unei slabe susţineri publice a legalizării – românii nu pot cere legalizarea unei stări de fapt, urmând ca, după un timp, să iasă juridic din ea, pentru o altă legalizare - căsătoria.
Note:

[1] Simion Mehedinţi, Civilizaţie şi cultură, Iaşi, Editura Junimea, 1986, p. 49.

[2] Mihaela Prună, Căsătorie versus coabitare. O analiză comparativă, în: Sociologie Românească, III, 3 /2005, Iaşi, Polirom, 2005, p. 39 – 45, p. 41.

[3] Maria Voinea, Familia contemporană, Bucureşti, Editura Focus, 2005, p. 43.

[4] François de Singly, Sociologie de la famille contemporaine, Paris, Editura Nathan, 1993, p. 86.

[5] Nicolae Păun, Propunere legislativă privind recunoaşterea concubinajului ca formă de convieţuire, Pl nr. 158/2002, Camera Deputaţilor, 2002.

[6] Viorel Ariton, Propunere legislativă privind parteneriatul civil, BP855/2010, Camera Deputaţilor, 2010.

[7] Kessler Guillaume, Les Parteneriats enregistrés en droit international privé, Paris, Librairie Génerale de Droit et de Jurisprudence, 2004, p.29.

[8] A.C., Concubinajul între gay ar putea fi legalizat.Guvernul se opune. CUM COMENTAŢI, articol postat la http://stiri.rol.ro/concubinajul-intre-gay-ar-putea-fi-legalizat-guvernul-se-opune-cum-comentati-684496.html pagină accesată la data de 12 noiembrie, 2011.

[9] Stela Moisescu, Căsătorie sau concubinaj: tu ce alegi?, disponibil la adresa: http://www.unica.ro/detalii-articole/articole/casatorie-sau-concubinaj-alegere-avantaje-8982.html (accesat pe 12.11.2011).

[10] Mariaj vs concubinaj, articol postat la http://www.csid.ro/sex/mariaj-vs-concubinaj-2780051 pagină accesată la data de 23 aprilie, 2012.