„constanţA, prima regiune colectivizată”

Sursă: Hartia, Dulea. Constanţa, prima regiune colectivizată, p. 117.

Pe termen lung, această strategie de rezistenţă a ţăranilor nu s-a dovedit eficientă. În lunile august-octombrie, în ciuda opoziţiei majorităţii membrilor, toate asociaţiile colective din Dobrogea au fost transformate automat în gospodării colective, astfel încât la 19 Octombrie din punct de vedere formal nu mai exista nici o asociaţie în regiune! Mai mult, la scurt timp după colectivizare, promisiunile activiştilor s-au dovedit deşarte. Pe lângă pământul agricol, ţăranii şi-au văzut confiscate atât viile cât şi livezile, iar echipamentul şi utilajele lor au fost rechiziţionate. Datoriile lor către fisc au fost de asemenea reţinute din plata zilelor de muncă la colectiv. Drept urmare, ţăranii din Tulcea colectivizaţi în ultima etapă s-au revoltat în masă, în special în zonele în care viticultura era o ramură importantă a economiei ţărăneşti, precum la Babadag, Sarica, Niculitel, Bodila. La 16 aprilie 1958 s-au revoltat ţăranii din comuna Isaccea, raionul Tulcea, cerând ieşirea din GAC, apoi cei din Zebil, Niculiţel, şi Valea Teilor, unde se răspândise zvonul că ţăranilor li se returnează cererile de înscriere în GAC. Revoltele au rezultat în confruntări violente cu armata şi cu autorităţile locale, în urma cărora doi preşedinţi ai Consiliului popular au fost ucişi, şi mulţi ţărani şi oficiali răniţi. Vasile Vâlcu a venit la faţa locului pentru a calma populaţia, operându-se arestări masive urmate de condamnări.⁸⁸ Pentru a evita represiunea, unii ţărani s-au ascuns în păduri până în primavară, când s-a pacificat regiunea.

Astfel, deşi oficial colectivizarea Dobrogei s-a încheiat pe un ton festivist, realitatea de pe teren contrazicea tonul sărbătoresc al regimului, ţăranii din Dobrogea şi Galaţi reacţionând la încălcarea promisunilor regimului prin răscoale în masă pentru decolectivizare. Încheiera “triumfală” a colectivizării în Dobrogea a coincis cu un nou val de represiune politică, îndreptat cu precădere împotriva foştilor legionari, naţional-ţărănişti şi a macedo-românilor din Tulcea, Babadag, Baia Cogealac, Mihail Kogălniceanu şi Constanţa. În 1958-59, peste 150 de persoane au fost arestate şi judecate de către Tribunalul Militar Constanţa şi condamnate la 25 de ani de închisoare, confiscarea proprietăţii şi deportarea familiilor⁸⁹. La sfârşitul anului 1957 în regiunea Constanţa erau înregistraţi 2.629 chiaburi, dintre care 860 au fost reprimiţi în GAC prin declararea ca mijlocaşi.⁹⁰

Studiu de caz: Colectivizarea în comuna Jurilovca, judetul Tulcea.
Trăsăturile procesului de colectivizăre din Dobrogea sunt confirmate în linii generale de studiul de caz al satului Jurilovca, aparţinând de comuna cu acelaşi nume. Satul este situat în judeţul Tulcea, pe malul lacului Razelm, pe teritoriul Rezervatiei Biosferei Delta Dunării, înfiinţată în anul 1993⁹¹.

Jurilovca prezintă un interes deosebit pentru studiul colectivizării din mai multe puncte de vedere. În primul rând, satul are o populaţie multietnică. La sfârşitul secolului 19, Jurilovca avea 1.941 locuitori, dintre care 1.828 ruşi-lipoveni, 17 bulgari şi 5 turci, cu 416 case, 4 prăvălii, 15 mori şi 17 fântâni⁹². Satul avea o suprafaţă de 6.713 ha, din care numai 1.341 ha teren arabil. Din acest total, după reglementarea statutului juridic al proprietăţii agricole din 1882, statul român deţinea 812 ha, iar locuitorii numai 529 ha⁹³. În 1903-1907 şi 1919, statul a colonizat pe terenul său câteva zeci de familii de români veterani de război, care au primind loturi de pînă la 10 ha. Astăzi, satul Jurilovca are o populaţie de 3.158 locuitori, dintre care 2.709 sau 85,8% din total sunt lipoveni, 438 români, trei macedoneni, şi opt ucraineni, şi o suprafaţă agricolă de 1.341 ha⁹⁴. În al doilea rând, satul are o economie mixtă, dominată de pescărit pe lacul Razelm, comuna adăpostind începând din 1957 cea mai mare întreprindere de pescuit din Deltă. Agricultura a servit numai ca ocupaţie complementară. La începutul perioadei de colectivizare, terenul agricol al satului era sub 900 de hectare, cu potenţial slab, în timp ce în satul alăturat, Sălcioara, el era de peste 2.800 de hectare, de calitate mai bună. Familiile de lipoveni din Jurilovca dispuneau în medie de aproximativ 2-4 ha de teren. Agricultura era mai dezvoltată în rândul familiilor de colonişti, care dispuneau de suprafeţe arabile mai mari, deşi proprietatea lor a suferit un proces de continuă fărimiţare. Agricultura a făcut progrese îndeosebi în perioada comunistă, mai ales după colectivizare şi construirea sistemului de irigaţii.

Jurilovca oferă astfel posibilitatea unui interesant studiu comparativ privind dinamica şi impactul colectivizării asupra unor grupuri etnice diferite, într-o economie locală mixtă. Studiul evidenţiează mijloacele coercitive specifice folosite de autorităţi pentru a penetra o comunitate etno-confesională închisă şi a transforma o economie locală tradiţională bazată pe pescuit şi pe proprietate privată într-una preponderent agricolă şi colectivizată, ca formă de modernizare şi omogenizare socialistă. În analiza care urmează mă voi referi preponderent la următoarele aspecte: structura etnică şi de proprietate a satului Jurilovca, economia sa mixtă bazată pe pescuit şi pe agricultură, periodizarea procesului de colectivizare, tehnicile coercitive folosite, sistemul de clasificare a chiaburilor, şi impactul colectivizării asupra comunităţii locale. Cercetarea se bazează pe interviuri cu ţărani din satul Jurilovca şi pe documente din arhiva comunei şi din Arhiva Naţională Istorică Centrală, filiala Bucureşti⁹⁵.
Religie şi Identitate: Lipovenii, o comunitate nativistă etno-confesională închisă
Lipovenii s-au stabilit în Dobrogea în câteva valuri începând cu sfîrşitul secolului al 17-lea. Emigrarea lor a fost provocată de reforma Bisericii Ortodoxe ruse iniţiată de patriarhul Nikon în 1654 şi continuată în timpul lui Petru cel Mare (1682-1725), menită să unifice ritualul oficial şi să centralizeze aparatul ecleziastic. Cei care s-au opus acestor reforme, denumiţi „rascolnici“ sau „schismatici,“ au fost supuşi unor represalii, fiind nevoiţi sa emigreze mai întâi în zona fluviilor Don şi Nipru, controlate de cazaci, şi mai apoi în Polonia, în Imperiul Otoman, sau chiar în Alaska. După o serie de răscoale înfrânte, cazacii conduşi de Ignat Nekrasov s-au stabilit în Dobrogea, în special în zona dintre Tulcea şi Babadag, fondând pe ţărmul lacurilor Razelm satele de pescari Sarichioi (Seriacovo) şi Jurilovca, aceasta din urmă fie înainte de 1700, ori după 1800⁹⁶. Alte două aşezări importante sunt Slava Rusă la sud-est de Babadag, în regiunea muntoasă, şi Slava Cercheză, populaţia acestora din urmă ocupându-se cu agricultura.

Relaţia dintre etnie, religie şi limba maternă este deosebit de complexă în cadrul comunităţii lipoveneşti. Terminologic, ortodocşii de rit vechi se denumesc între ei staroverî (de credinţă veche) ori starobreadţi (de rit vechi)⁹⁷. Termenul generic de „lipovean,” care după unii autori ar fi specific numai ortodocşilor de rit vechi din România, descendenţi ai staroverilor, provine probabil fie de la cuvântul lipa (tei, în limba rusă), fie de la numele propriu al călugărului rus Filip de Oloneţ⁹⁸. Din punct de vedere confesional, după secesiunea de biserica oficială, ortodocşii de rit vechi s-au divizat în bezpopovţî (sau nepopiştii), cei care respingeau cu totul preoţimea ca fiind coruptă; şi beglopopovţî, care deşi nu acceptau ierarhia oficială şi preoţii hirotonisiţi de biserica oficială rusă, acceptau totuşi preoţi dizidenţi care păstrau ritul vechi. În 1846 s-a înfiinţat la Fântâna Albă (Belaia Kriniţa, în Bucovina) o mitropolie de rit vechi care a primit dreptul de a hirotonisi preoţi (mutată după 1940 la Brăila)⁹⁹. Cei care au acceptat autoritatea acestei mitropolii s-au numit popovţî (cu preoţi), iar cei care au respins-o au fost impropriu denumiţi bezpopovţî, deşi nu erau nepopişti în sensul strict al cuvântului. După 1989, lipovenii bezpopovţî au acceptat jurisdicţia mitropoliei de la Novozâbkov, înfiinţată în Rusia în 1923¹⁰⁰. Pentru a diferenţia lipovenii aflaţi sub jurisdicţia Brăilei de cei afiliaţi mitropoliei de la Novozâbkov, unii autori au propus termenii de ortodocşi de rit vechi şi ortodocşi de rit străvechi. Distincţia este însă în general respinsă ca nesemnificativă, deoarece nu există diferenţe confesionale între cele două grupuri. În afară de popovţî şi bespopoviţei, au locuit în Dobrogea membrii unor secte religioase desprinse din Biserica rusă în perioada anterioară reformelor nikoniene şi care au emigrat ulterior în Dobrogea şi sunt în general eronat asociate cu lipovenii, precum molocanii, hatnichii, scopişii, skakunî, barabulnici, etc¹⁰¹.

Din punct de vedere etnic, deşi majoritatea ortodocşilor de rit vechi sunt de origine rusă şi de limba maternă rusă, există şi persoane de alte etnii care au trecut la ritul vechi şi au adoptat felul de viaţă al lipovenilor şi chiar limba rusă drept limbă maternă. Registrele stării civile din arhiva satului Jurilovca confirmă faptul că lipovenii se căsătoreau în majoritate numai cu ortodocşi de rit vechi, care proveneau, de regulă, din satele lipoveneşti învecinate. Existau însă şi cazuri în care români ortodocşi treceau la ritul vechi şi se căsătoreau cu femei lipovence, acceptarea ritului vechi fiind sinonimă cu asimilarea în rândul communităţii. Conform tradiţiei locale, căsătoria bărbaţilor lipoveni cu femei ne-lipovence era însă interzisă, căci ar fi dus la asimilarea copiilor rezultaţi din căsătorie, sub influenţă mamei.

Incongruenţa dintre religie, limbă şi etnie se reflectă şi în datele recensămintelor, care includ staroveri (ortodocşi de rit vechi de etnie rusă), ortodocşi de rit vechi aparţinând altor etnii, precum şi etnici ruşi nelipoveni. Astfel, în 1930, Jurilovca avea 3.611 locuitori. Din aceştia, 3.250 se declarau ortodocşi de rit vechi; 3.298 declarau rusa drept limbă lor maternă, însă numai 2.312 de persoane se declarau de etnie rusă, iar 985 de alte naţionalităţi, printre care şi cea “lipoveană”, pe care o considerau diferită de cea rusă prin religie şi felul de viaţă. În 1990, după numeroase dezbateri terminologice, a luat fiinţă comunitatea ruso-lipovenească, compusă atât din ortodocşi de rit vechi cât şi din etnici ruşi nelipoveni. În 1992, existau în România 38.606 ruso-lipoveni, dintre care 7.983 ruşi şi 30.623 lipoveni, reprezentând în total 0,17% din populaţia ţării. Marea majoritate a acestora, peste 20,000, trăieşte în judetul Tulcea, dar şi în Constanta, Iaşi, Suceava, Brăila, Bucureşti etc. În satul Jurilovca erau 2.778 creştini de rit vechi, dar numai 2.709 staroveri, dintre care 2.599 lipoveni şi 110 ruşi¹⁰².

În termeni antropologici, comunitatea lipovenilor poate fi definită drept o comunitate nativistă etno-confesională închisă, o mişcare de rezistenţă la schimbările culturale după modelul occidental impuse de autorităţile centrale, însoţită de o reafirmare a culturii native¹⁰³. Spre deosebire de Imperiul Ţarist, în Imperiul Otoman, lipovenii s-au bucurat de deplină libertate religioasă, de privilegii fiscale şi de posibilitatea de a-şi exercita ocupaţiile lor tradiţionale, precum pescuitul. După incorporarea Dobrogei în România, lipovenii s-au adaptat cu greu rigorilor birocratice ale statului naţional modern, în special în ceea ce priveşte relaţia cu instituţiile centrale, registrele stării civile, şi recrutarea în armată¹⁰⁴. Dacă până în 1949 libertatea religioasă şi autonomia comunitară a lipovenilor a fost respectată, instaurarea regimului comunist a însemnat un asalt fără precedent la adresa modului lor de viaţă, marcat de naţionalizare, colectivizare, secularizare şi modificarea economiei locale.
Naţionalizarea în Jurilovca
În perioada interbelică, Jurilovca era o comunitate de pescari. Pescarii lipoveni erau angajaţi la patroni, proprietari de „cherhanale“ (unităţi de colectarea şi distribuirea peştelui), numiţi uneori de pescari „stăpîni.“ Intervievaţii au menţionat mai multe nume de patroni de cherhanale din Jurilovca, precum Panait Gheorghiu, Ştefan, şi Cozma şi Condrat Baran, Echim Luchici, şi Sava Varon. Existau şi intermediari care procurau scule de la proprietarii de cherhanale, şi apoi le închiriau la pescari, precum Ulian Gubei. Mulţi dintre proprietarii de cherhanale locuiau în regiune, dar alţii veneau din Constanţa sau din Techirghiol, precum Grigore Preotis, care asigura localnicilor bărci şi unelte de pescuit, şi îi plătea în funcţie de cantitatea de peşte pe care o predau. Pentru pescuit, pescarii se deplasau uneori cu bărcile pe distanţe foarte mari, lipsind de acasă pentru mai multe zile. De multe ori, ei ieşeau şi la mare. Cei care lucrau cu intermediari din afara localităţii trebuiau de obicei să predea peştele la Constanţa, la 30-40 km depărtare. De aceea, ei organizau transportul la fiecare 3-4 zile, pentru a vinde peştele încă proaspăt. Desi se prindea foarte mult peste, preţul era foarte scăzut din cauza concurenţei, iar veniturile pescarilor erau modeste.

În comunitatea lipovenească, averea se măsura (şi se convertea) în special în bărci şi unelte de pescuit:

„--Ce însemna înainte un om bogat, un pescar bogat, în ce consta bogăţia lui?

--Bogat că avea barcă, una mai mică, una mare, mai multe sculi, avea scule şi pentru Rasim, avea scule şi pentru mare, şi la el venea lumea şi lucra la el. El din timp îţi spunea, că uite, cutare, cum spune la omul ăla, ţine loc pentru mine, că eu vin la pescuit cînd se deschide pescuitul după ghiaţă, când se dezghiaţă şi se deschide pecuitul, să mă iei să muncesc. Primăvara se începea. Şi cum am zis eu, bogătaşul, nu sunt bogaţi aşa…

--Cum erau înainte, chiaburii…

--Da, chiaburi, au pus, dar la noi nu erau cine ştie, chiaburul exista acolo cu o sută, două de hectare avea, ăia erau, dar la noi câte puţin, aşa.

--Da, cîte puţin. Mijlociu, era aşa, mijlociu.

--Da, şi la ăştia spunea că este bogătaş. Şi la el se ducea lumea, că avea scule, avea barca…

--Mai primea el doi trei oameni, findcă el nu putea să dovedească pe toate singur.”¹⁰⁵
Un alt intervievat spunea ca soţia sa primise o vacă drept zestre, pe care au vândut-o pentru a cumpăra o barcă. Pescarii se diferenţiau în funcţie de mijloacele de pescuit pe care le aveau la îndemână. Cei care nu dispuneau de unelte de pescuit şi de bărci închiriau de la proprietarii de cherhanale, şi aveau de regulă contracte individuale mai oneroase. Alţi pescari mai înstăriţi dispuneau de bărci şi chiar de scule de pescuit, şi lucrau în familie la patroni, în condiţii mai bune. O asemena familie marturisea ca lucra pentru cherhanalele lui Panait Gheorghiu si Condrat Baran, pe sistemul „juma-juma.“ Ei se numeau „pescari palupainici.“ De regulă, pescarii lucrau pe cont propriu sau împreună cu famila. Pescarii săraci se asociau pentru a cumpăra scule sau bărci. Cei care nu rezistau la concurenţă şi nu puteau să-şi asigure un venit constant erau nevoiţi să renunţe şi să lucreze ca zilieri în agricultură. Cei saraci, care nu aveau scule si prindeau putin peşte se orientau spre munca în agricultura sau păstorit. Multi dintre ei se asociau in cumpararea uneltelor si a bărcilor de pescuit.

Viaţa pescarilor era organizată în cicluri. Primăvara se făcea pescuit în special la scrumbie; vara, pescuitul era oprit şi pescarii participau la munca câmpului; toamna începea pecuitul cu năvodul pe lacul Reazelm la crap, plătică, şalău şi calcan. In comunitatea lipovenească exista o diviziune a muncii între femei, care se ocupau de copii, de gospodarie, şi de munca câmpului, şi bărbaţi, care lucrau ca pescari. Aceştia din urmă participau la munca câmpului mai mult vara, dar şi în alte perioade când nu era peşte. Venitul familial era asigurat în special de cîştigul pescarilor. Cu toate acestea, femeile lucrau mai mult decît bărbaţii. Multe dintre ele lucrau pământul propriu ori se angajau ca zilieri. În plus, ele ingrijeau copiii, găteau, lucrau scule de pescuit, şi mergeau chiar şi la padure după lemne sau la baltă pentru pescuitul caznic, atunci când bărbaţiii lipseau de acasă pentru perioade mai lungi:

„C.B.: Când vine timpul să pescuiască aici, barbaţii sunt în baltă, pescuiesc, şi toate treburile le fac femeile. Ele la pădure, ele la moară.

C.A.Uite, şapte copii am avut, mă duceam la padure, mai strâng acolo, aduc, ca să poata el să pescuiască, să ciştige bani, dar eu aduc lemne acasă pentru iarnă, un fel de ajutor… Femeia lucra şi mai mult ca un bărbat, şi la scule. Uite, sculele noi [le] faceam, eu făceam sculele. Mergeam cumpăram bumbac, vintile….

C.B.-- Si acuma fac….”
Comunitatea românilor veterani era diferită de cea a lipovenilor. Ei veniseră în sat în două valuri de colonizare, unul în 1905-1907, şi un altul după 1918, ca parte a programului de românizare a Dobrogei. În general, colonizarea veteranilor de război în provincie a fost considerată un experiment nereuşit, fiind deosebit de criticat în epoca de politicienii naţionalişti, precum Nicolae Iorga. În 1908, într-o cuvântare în Parlament, Nicolae Iorga făcea o evaluare severă a politicii de colonizare a veteranilor:

Ne-am dovedit incapabili să colonizăm veteranii. Am trimis acolo nişte bătrâni neputincioşi, care s-au unit cu alţi bătrâni, şi s-au aşezat la marginea satelor, sfârşind prin a fi asimilaţi de bulgari, sau chiar izgoniţi de aceştia. Nu acesta este modalitatea de a coloniza un teritoriu¹⁰⁶.

Într-adevăr, veteranii primiseră pământ în general la marginea satelor, în loturi de 10 pînă la 20 de hectare, însă nu au primit alt sprijin material de la stat. Ei nu s-au putut încadra în comunitate, mai ales din cauza situatiei materiale precare, şi a faptului că erau în străini de regiune, şi nu erau adaptaţi la greutăţile specifice din Dobrogea. În Jurilovca, familiile de veterani nu faceau exceptie. Ele locuiau grupat pe strada Veteranilor, şi au chiar şi astăzi o situatie precară, datorită lipsei inventarului agricol şi a fărâmiţării proprietăţii agricole. Provenienţa lor este foarte heterogenă, si nu par sa ţină o relaţie de rudenie cu zonele de unde proveneau. Veteranii din Jurilovca nu şi-au construit o biserică proprie, ci o folosesc pe cea din satul vecin, Sălcioara. Prin urmare, satul Jurilovca nu poate fi caracterizat drept un sat bipolar, caracterul său principal fiind dat de comunitatea dominantă lipovenească¹⁰⁷.

Relaţiile de proprietate s-au transformat după 1945. Sistemul de pescuit s-a schimbat, mai întâi prin înfiinţarea sindicatului pescarilor vînâtori, care şi-a deschis o cherhana proprie, a cumparat cherhanaua Jurilovca, apoi o alta cherhana la Dranov. Preşedintele sindicatului era proprietarul Ştefan Baran. Sindicatul procura unelte de pescuit pentru pescari, care lucrau ca şi înainte cu contracte individuale la diferiţi patroni. Sistemul de pescuit a fost radical afectat de naţionalizarea din 1948. Atunci a luat fiintă Rompescaria, o societate de stat care a preluat toate cherhanalele şi uneltele pescăreşti, desfiinţând toate firmele particulare.¹⁰⁸ Ea era administrata de Cain Ivan. Într-o primă etapă, pescarii lipoveni lucrau pentru Rompescaria cu angajamente personale, precum înainte. În 1950 însă, a fost înfiinţată Administraţia Razelm Jurilovca, a cărui administrator a fost Avram Petrov. Această unitate a interzis pescuirea cu unelte propriii. Administraţia a creat locuri de muncă pentru mulţi pescari, care lucrau ca brigadieri. Majoritatea pecarilor erau însă plătiţi pe ştate, în funcţie de cantitatea de peşte pe care o predau. În 1953 a luat fiinţă Intreprinderea Piscicolă Jurilovca (IPJ), condusă pentru mai mult de 20 de ani de Atanasie Condrat (1953-1967). IPJ a introdus mijloace moderne de pescuit şi a angajat pescarii lipoveni ca salariaţi cu statut permanent. Pescarii au dobîndit astfel pentru prima dată un venit lunar sigur, pe tot timpul anului, şi au primit asigurări sociale, cartele pentru hrană sau îmbrăcăminte şi pensie de bătrîneţe, precum şi posibilitatea de a lucra în diferite sezoane, chiar şi ca pensionari. Lipovenilor li s-au deschis si perspective profesionale, unii dintre ei au putut fi delegaţi la Bucureşti, şi având asigurată o muncă constantă cu unelte mai moderne.

Deşi prin naţionalizare statul a eliminat intermediarii din procesul de producţie şi desfacere şi a dobândit un control absolut asupra industriei peştelui din Jurilovca, penetrarea relaţiilor sociale din comunitatea lipovenească s-a dovedit însă mult mai dificilă. Pentru a realiza un control eficace al pescarilor, autorităţile s-au văzut nevoite să apeleze la intermediari dintre lipoveni, dintre care cel mai important a fost Atanasie Condrat, preşedintele IPJ. El era un fel de satrap local cu o autoritate foarte mare, datorită controlului asupra IPJ, cea mai importantă unitate economică din regiune, a influenţei sale în rândul autorităţilor, precum şi a stimei de care se bucura în rândul comunităţii.

Condrat este un personaj des amintit de săteni. Unii îl acuză pentru severitatea sa, spunînd că umbla de regulă cu un bici după el, pentru a pedepsi pescarii care nu îi aplicau deciziile; alţii şi-l amintesc pentru autoritatea dar şi pentru corectitudinea lui. În fapt, Condrat era o verigă importantă a transformărilor sociale şi de proprietate din comună, el mediind între comunitatea lipovenească şi autorităţile locale şi regionale. Personal, am încercat să aflu dacă Condrat a fost implicat în campania de colectivizare. Deşi nu am putut să stabilesc o implicare directă a sa în echipele de lămurire, din interviuri reiese că IPJ colabora strâns cu primăria şi cu organele de miliţie. Dacă autorităţile doreau să aresteze sau să pedepsească pescarii care nu acceptau să-şi cedeze pământul la colectiv sau să participe la munca câmpului, ele se adresau de regulă lui Condrat, care găsea soluţii de “compromis” menite să inducă conformitatea socială a pescarilor cu normele noului regim. Uneori, existau însă şi tensiuni între întreprinderea piscicolă şi cooperativa agricolă de productie, legate în special de mâna de lucru, pe care ultima o dorea transferată de la piscicola la munca cîmpului. Cooperativa dorea să folosească angajaţii IPJ pentru munca la cîmp, în special pentru perioadele cînd pescuitul era oprit, în timp ce pescarii se opuneau.