„constanţA, prima regiune colectivizată”

Dobrogea în timpul celui de-al doilea război mondial

Procesul de colectivizare din Dobrogea a fost influenţat decisiv de mutaţiile teritoriale, etnice şi demografice din timpul războiului, care au modificat echilibrul economic şi demografic al provinciei.

În perioada celui de-al doilea război mondial, în Dobrogea au avut loc masive mişcări de populaţie, care au modificat echilibrul economic şi demografic al provinciei. Astfel, potrivit recensământului din 1930, în Dobrogea locuiau 12.500 germani. Prin convenţia dintre România şi Germania semnată la 22 octombrie 1940 privind repatrierea germanilor din sudul Bucovinei şi Dobrogea, au emigrat circa 15.000 germani dobrogeni, care se ocupau cu agricultura şi silvicultura (80%) şi cu meşteşugurile (15%)²³. Bunurile lor imobile şi inventarul agricol au intrat în posesia statului român, în valoare de 26.141 ha²⁴.

Un efect demografic mai profund l-a avut tratatului dintre România şi Bulgaria semnat la 7 septembrie 1940 la Craiova, prin care România ceda Bulgariei Dobrogea de sud. Cele două ţări se angajau de asemenea să efectueze un schimb obligatoriu de populaţie între români şi bulgari, etnia emigranţilor fiind stabilită unilateral de către autorităţi (art. III din tratat, şi Anexa C).²⁵ Bunurile imobiliare urbane rămâneau în posesia refugiaţilor, în timp ce bunurile imobiliare din aşezările rurale urmau să treacă în proprietatea statului pe teritoriul cărora se aflau. În total, un număr de 16.000 de familii ori 62.278 etnici bulgari din 265 de sate din judeţele Constanţa şi Tulcea au trecut din România în Bulgaria, împreună cu 18.500 de cai, 3.500 de porci, 215.000 oi, 12.500 cornute mari şi 12.500 cornute mici²⁶. Statul român a intrat în posesia a 11.794 gospodării şi a 113.586 ha teren arabil. Din Cadrilater, au emigrat în România un număr de 23.175 capi de familie, reprezentând 103.711 persoane. Etnicii români au lăsat în urmă 227.361 ha teren arabil şi 18.760 gospodării²⁷. Marea majoritate a acestora, în mare măsură colonişti recenţi din Macedonia grecească şi din Albania, au fost colonizaţi în Dobrogea de nord, în locul populaţiei bulgare şi germane emigrate în Bulgaria.

Colonizarea emigranţilor, în număr de 11.865 capi de familie, în majoritate colonişti recenţi din Cadrilater de origine macedo-română, a decurs deosebit de anevoios²⁸. Prin decretul din 26 august 1941 prin Decretul Lege nr. 2.396 coloniştii au primit loturi de colonizare din „Fondul imobiliar al colonizării” contra cost, mai puţin valoarea despăgubirilor. Potrivit Articolului 11, coloniştii erau obligaţi să se constituie în „cooperative agricole de colonişti” comunale sau regionale cu terenuri de minimum 1.000 ha, care să asiste la exploatarea, desfacerea produselor, şi distribuirea ajutoarelor către stat²⁹. Au existat de asemenea numeroase fricţiuni cu populaţia locală în special din pricina ocupării averilor celor plecaţi de către săteni, organele statului întâmpinând greutăţi în eliberarea fostelor proprietăţi. Deşi nu există dovezi că emigranţii recenţi ar fi cedat mai repede la colectivizarea forţată datorită lipsei lor de ataşament faţă de noile proprietăţi, totuşi statutul lor juridic ambiguu, pauperizarea lor economică, precum şi conflictele cu populaţia locală, au mărit vulnerabilitatea comunităţilor ţărăneşti dobrogene.

În ciuda procesului de colonizare etnică, a emigrării masive a populaţiei turce, precum şi a schimbului de populaţie dintre România şi Bulgaria din 1940, la începutul perioadei comuniste Dobrogea rămăsese o regiune multietnică. În 1956, regiunea Constanţa avea 635.950 locuitori, dintre care 560.521 ori 88,1% erau români, 26.639 sau 4,2% erau ruşi, 20.253 ori 3,2% erau tătari, 11.468 persoane sau 1,8% erau turci, 6.720 sau 1,1% erau ucrainieni, ruteni sau huţani, 904 erau bulgari, iar restul de 9.445 sau 1,5 % erau de alte naţionalităţi³⁰. Aceste grupuri etnice erau organizate în comunităţi distincte având numeroase particularităţi religioase şi sociale, cu implicaţii importante asupra relaţiilor de proprietate.

Relaţiile agricole şi de proprietate în Dobrogea

Structura geografică şi istoria politică a Dobrogei au influenţat relaţiile agricole din provincie, marcate de o densitate scăzută a populaţiei, loturi mari de pămînt dar cu o productivitate agricolă scăzută la hectar, dezvoltarea unei economii mixte, axată în special pe pescuit şi pe cresterea oilor, şi o dezvoltare urbană concentrată aproape exclusiv în Constaţa şi Tulcea. Deşi colonizarea etnică şi migraţia internă au generat creşterea populaţiei, de la aproximativ 100.000 de locuitori în 1878 la 368.189 în 1912, 547.000 de locuitori în 1941, 539.000 în 1948, 636.000 în 1956, şi 661.000 în 1958³¹, Dobrogea de nord a rămas o provincie slab populată. Densitatea populaţiei a crescut de la 16.7 locuitori pe km² în 1900 la 23.6/km² în 1912³²; 28/km² în 1930 (în comparaţie cu o medie naţională de 61 locuitori)³³. Chiar şi după război, densitatea populaţiei în Dobrogea era cea mai scăzută din ţară, cu doar 33,1 locuitori pe km pătrat în 1948, şi 39 locuitori în 1956, faţă de o medie pe ţară de 76 de locuitori pe km pătrat.³⁴ Populaţia regiunii Constanţa era de 547.000 locuitori în 1941, 539.000 în 1948, 636.000 în 1956, şi 661.000 în 1958.³⁵ În 1955, structura proprietăţii agricole în regiunea Constanţa, după modul de folosire, era următoarea: dintr-un total de 1.630.000 hectare, erau 833,900 hectare de teren arabil, 125,900 hectare de păşuni, 2.300 hectare de fâneţuri, 1.000 hectare de de vii şipepiniere viticole, 2.000 hectare de livezi şi pepiniere pomicole, 98.000 hectare de pădure, si 514.000 hectare de bălţi şi lacuri, în timp ce 43.800 erau terenuri cu alte destinaţii.³⁶

Datorită densităţii reduse a populaţiei şi abundenţei pământului, în Dobrogea nu exista o problemă agrară, structură proprietăţii agrare fiind diferită de cea existentă în alte părţi ale ţării. La sfîrşitul secolului al 19-lea, media per capita a loturilor mici (între 1 şi 10 ha) era de 7,66 ha în Dobrogea, în comparaţie cu numai 3,5 ha în Vechiul Regat; loturile mijlocii (între 10 şi 50 ha) alcătuiau 39,88% din proprietatea funciară din Dobrogea, în comparaţie cu numai 5.4% în Vechiul Regat; în fine, media proprietăţilor mari era de 208,56 ha în Dobrogea, în comparaţie cu 695,84 ha în Vechiul Regat³⁷. Datorită acestei structuri mai proporţionale a proprietăţii agrare, Dobrogea a fost singura provincie a României unde răscoala ţărănească din 1907 nu a avut loc. În Vechiul Regat, modelul de agricultură extensivă generat de integrarea principatelor în economia mondială şi transferul de la creşterea animalelor la cultivarea cerealelor şi exploatarea intensivă a mâinii de lucru a coincis cu o explozie demografică, în special în regiunile de câmpie, unde populaţia a crescut cu 77% între 1859 şi 1899.³⁸ Drept rezultat, datorită fărîmiţării proprietăţii agricole, media loturilor de pământ a scăzut de la 4,6 ha în 1864 la 3.4 ha în 1896 şi 3.2 ha în 1905,³⁹ generând o presiune socială puternică pentru pământ. În acest context. Dobrogea a funcţionat ca o frontieră de colonizare pentru imigranţii din întreaga ţară, în special din regiunea Bărăganului, contribuind la relaxarea tensiunilor sociale fără a reforma sistemul de relaţii agricole⁴⁰.

După 1940, numărul mare de emigranţi generat de schimbul de populaţie româno-bulgar, precum şi slăbirea puterii economice a micilor gospodării sub impactul războiului şi a secetei din anii 1945-1947 a generat o pătură numeroasă de ţărani săraci care au constituit baza socială a colectivizării în prima perioadă. În 1941, o medie de 14,1% din totalul ţăranilor din provincie posedau loturi de pămînt sub 0,1 hectare (5,5% din totalul ţăranilor în Tulcea, şi 21,6% în Constanţa), iar 7% posedau loturi între jumătate de hectar şi un hectar. În acelaşi timp, proprietatea mijlocie şi mare în Dobrogea era mai dezvoltată decât în restul ţării: loturile mijlocii ale ţăranilor erau în general mai mari decât în alte provincii: 27% dintre ţăranii dobrogeni posedau loturi între 5-10 ha, iar 14,4% între 10 şi 20 ha, în timp ce proporţiile la nivelul întregii ţări erau de numai 20% şi respectiv 5,1% din total. Proprietatea mijlocie între 20 şi 50 ha era de 7,8 %, în comparaţie cu numai 1,1% în restul ţării. În fine, proprietate mare în Dobrogea era de 1,7 % faţă de numai 0,3% în Romania. Ea cuprindea loturi între 200 şi 1.500 hectare şi juca un rol important în economia provinciei.

Deşi a micşorat considerabil numărul ţăranilor pauperi, reforma agrară din 1945 nu a schimbat fundamental structura proprietăţii agrare dobrogene. Motivată de imperative politice şi nu de considerente economice, reforma nu a avut drept scop consolidarea micii proprietăţi, ci distrugerea marilor proprietăţi agricole⁴¹. În Dobrogea, ea a expropiat un număr de 1.122 moşieri, distribuind 62.377 hectare la 18.187 familii, în medie 2,87 ha de familie. Expropierea marilor proprietăţi agricole dobrogene şi confiscările de teren au consolidat domeniul agricol de stat. Tradiţional, acesta era considerabil: prin legea din 1880, statul român devenea principalul posesor de pământ în Dobrogea, substituindu-se drepturilor de proprietate absolută asupra pământului deţinute de sultan, administrate apoi de Ministeriul Domeniilor. Numai în judeţul Tulcea, între anii 1949-1951 s-au creat 11 Gospodării Agricole de Stat (GAS-uri) şi 5 staţiuni de maşini şi tractoare⁴². În consecinţă, încă din prima perioadă a colectivizării, Gospodăriile Agricole de Stat deţineau 30% din suprafaţă de pământ din Dobrogea. Prin concurenţa pe care o făceau proprietăţii particulare şi prin întărirea sectorului socialist în agricultură, G.A.S.-urile, împreună cu Staţiunile pentru Mecanizarea Agriculturii, au grăbit procesul de colectivizare.

Stratificarea proprietăţii agricole dobrogene a influenţat dinamica procesului de colectivizare, marcat de progrese rapide în prima fază prin atragererea ţărănimii sărace, dar stagnare în a doua fază datorită rezistenţei proprietăţii mijlocii. Măsura în care particularităţile geografice, politice şi sociale ale Dobrogei au influenţat procesul de colectivizare este evidenţiat şi de comparaţia cu istoria regiunilor limitrofe. Din punct de vedere administrativ, regiunea Constanţa cuprindea teritoriul Dobrogei, respectiv judeţele Constanţa şi Tulcea, precum şi o parte din fostul judeţ Ialomiţa, respectiv raionul Feteşti. Acest teritoriu era situat în afara provinciei istorice propriu-zise, pe celălalt mal al Dunării, şi avea trăsături sociale şi geografice asemănătoare regiunii Bărăganului. Semnificativ, procesul de colectivizare din raionul Feteşti a evoluat mult mai încet decât în restul provinciei. El a fost penultimul raion colectivizat din regiunea Constanţa, pe 26 septembrie 1957, progrese decisive fiind obţinute numai în ultima fază a colectivizării în provincie, în urma unui efort susţinut şi conjugat al autorităţilor. Într-un articol care anunţa terminarea colectivizării in raionul Feteşti, ziarul Scânteia recunoştea indirect aceste probleme, afirmând că „La început nici aici munca pentru transformarea socialistă a agriculturii nu a mers uşor. Cu 2-3 ani în urmă, ritmul cooperativizării agriculturii era destul de încet. După cel de-al II.lea Congres al Partidului, munca politică de lămurire s-a întărit şi a fost dusă cu perseverenţă şi răbdare.” „În cele 40 de gospodării, s-au unit 18.950 familiii ce lucrează în comun peste 80.000 ha. pământ. Numai de la 1 la 26 septembrie a.c. în gospodărille colective de aici au intrat de bună voie 11.781 familiii cu 30.843 ha. pământ. În nici unul din raioanele regiunii Constanţa nu s-a atins un asemenea ritm de intrare în gospodăriile colective din raionul Feteşti.” Tactica folosită era aceea a presiunii puternice asupra centrelor economice importante din raion: „Comitetul raional de partid Feteşti şi-a îndreptat atenţia în primul rînd asupra celor mai puternice comune din punct de vedere economic, cum sînt: Ţăndărei, Făcăeni, Jegălia, Cocargeaua. Cînd în aceste comune s-a terminat colectivizarea, în timp scurt s-a terminat şi în satele din împrejurimi. […] Terminarea colectivizării agriculturii raionului Feteşti constituie un mare succes, şi în acelaşi timp demonstrează că indiferent unde, în Dobrogea sau în Bărăgan, printr-o muncă dusă în permanenţă şi cu pricepere, se pot obţine succese în transformarea socialistă a agriculturii.”⁴³ În fapt, la data raportării încheierii colectivizării, în acest raion numărul întovărăşirilor îl depăşea cu mult pe cel al gospodăriilor agricole de producţie⁴⁴.

Extinderea comparaţiei privind ritmul colectivizării la nivelul celorlalte raioane din Dobrogea evidenţiază însă faptul că—deşi importante—condiţiile geografice, demografice şi sociale nu explică însă întru totul rapiditatea şi trăsăturile colectivizării din regiune. Ordinea colectivizării raioanelor dobrogene a fost următoarea: Negru Vodă: 12 aprilie 1956; Hârşova: 24 decembrie 1956; Medgidia: 27 ianuarie 1957; Băneasa: 8 februarie 1957; Feteşti: 27 martie 1957; Istria: 22 mai 1957; Tulcea: 3 iulie 1957.⁴⁵ Astfel, raionul Issaccea-Babadag concentra cei mai multi emigranţi români refugiaţi din Cadrilaterul ocupat de Bulgaria, care veniseră acolo pentru a înlocui populaţia bulgară. Deşi aceşti emigranţi aveau o situaţie socială şi juridică precară, totuşi nu Issaccea-Babadag a fost primul raion colectivizat din provincie, ci Hârşova, un raion unde nu avuseseră loc schimburi masive de populaţie. Aceste variaţii evidenţiază un alt factor de care a depins ritumul şi continutul colectivizării în Dobrogea: activitatea politică a organelor de partid la nivel local şi regional, analizată în secţiunea următoare.
Canalul Dunăre-Marea Neagră şi interferenţa sovietică în Dobrogea

“Lucrăm fără burghezi şi contra burgheziei”

Un factor important în planurile de modernizare economică a Dobrogei, cu implicaţii importante asupra procesului de colectivizare, a fost puternica prezenţă militară şi interferenţa politică sovietică în organizarea economică a provinciei. În 1878, Congresul European de la Berlin încredinţa Dobrogea României pentru a neutraliza Gurile Dunării şi a le feri astfel de dominaţia rusească⁴⁶. După 67 de ani, victoria militară sovietică din 1945 îndepărta influenţa anglo-franceză şi (re)instaura dominaţia rusească la gurile Dunării⁴⁷. În iulie-august 1944, Dobrogea fusese declarată zonă de operaţiuni militare, iar după încheierea războiului aici staţiona cel mai mare contingent militar sovietic din România, cu 9.000 de soldaţi, la Constanţa avîndu-şi sediul comandamentele superioare ale trupelor sovietice pentru întreg sectorul de sud-est⁴⁸. Diplomaţia sovietică îşi exprimase interesul de a anexa Dobrogea, iar consilierii sovietici aveau să contribuie activ la reorganizarea economică a provinciei.

Canalul Dunăre-Marea Neagră prezenta un interes deosebit pentru planurile geo-politice sovietice la gurile Dunării. Proiectul era prezentat de autorităţile române ca parte a primului plan cincinal de construire a socialismului în România, menit să reducă cu 400 de km (sau patru cincimi) lugimea navigaţiei dintre Dunăre şi mare, între Cernavoda şi Midia-Năvodari. Hotârârea de construire a canalului fusese luată în fapt la şedinţa Consiliul pentru Asistenţă Economică Mutuală (echivalentul Planului Marshal pentru Moscova) din 25 ianuarie 1949, la propunerea părţii sovietice, care promisese ajutor tehnic “de vîrf” şi sprijin financiar. Supervizarea sovietică a şantierului şi construirea de instalaţii militare şi dotări portuare auxiliare în Dobrogea, precum baza de submarine de la Mangalia, alimenta suspiciunea că proiectul era o parte a strategiei militare sovietice, permiţând ameliorarea comunicaţiei la gurile Dunării şi întărirea controlului economic şi militar sovietic în Balcani, prin controlul porturilor Galaţi şi Brăila⁴⁹. Pe plan economic, se vorbea de dorinţa sovieticilor de a crea un “Ruhr răsăritean,” o puternică zonă industrială integrată sub controlul sovietic prin unirea căilor de navigaţie Dunăre-Oder-Rhine şi Dunăre-Marea Neagră⁵⁰. Zvonuri insistente afirmau că terminarea canalului ar fi dat României o ieşire alternativă la mare, ceea ce ar fi permis Uniunii Sovietice să anexeze Delta Dunării⁵¹.

Pe plan intern, pe lângă obiectul său major, acela de a contribui la industrializarea Dobrogei, canalului prezenta un interes deosebit şi pentru dezvoltarea agriculturii, căci era însoţit de numeroase proiecte economice colaterale, precum prospecţii petroliere, construirea de şosele, infrastructură pentru personal şi ferme agricole irigate de canal. Pentru a acoperi necesarul de hrană pentru lucrători, şase ferme model se construiseră pe itinerarul canalului, Simei, Saligny, Medgidia. Basarabi, Ovidiu, Năvodari. Ele foloseau atât mână de lucru angajată cât şi deţinuţi. În ciuda investiţiilor mari în tehnologie agricolă făcute sub supravegherea Institutului de Cercetări Silvice condus de Traian Săvulescu, fermele au fost un eşec, subvenţiile şi experimentele agricole nedând roadele scontate. Efortul de întreţinere a uriaşei forţe de muncă era o povară considerabilă pentru economia locală din Dobrogea. Rapoarte oficiale indicau că zilnic se sacrificau între 600 şi 800 de oi. Deoarece oile dobrogene produceau lână de calitate superioară, se solicita sprijin din alte regiuni ale ţării⁵².

Prezentat de propaganda oficială ca “una dintre cele mai mari realizari ale socialismului,” canalul a intrat în memoria colectivă drept un canal al “morţii şi al teroarei”⁵³. Estimările oficiale şi neoficiale plasau forţa de muncă a canalului între 50 şi 100.000 de lucrători liberi sau deţinuţi. Numai pentru anul 1952, cercetări recente avansează cifrele de 19.000 prizonieri, 20.000 voluntari, şi 18.000 soldati⁵⁴. Lucrătorii liberi erua grupaţi în 16 campusuri. Deţinuţii aflaţi la muncă forţată erau grupaţi în opt campusuri: Midia (3.000 de prizonieri), Peninsula (4.000 de prizonieri), Culme (3.000 de prizonieri), Castelu (3.000 de prizonieri), Poarta Albă (7.000 de prizonieri), Saligny (3.000 de prizonieri), Disecare (3.000 de prizonieri), şi Columia (7.000 de prizonieri)⁵⁵. Parte din ei erau prizonieri politici, deţinuţi de drept comun, prizonieri economici sau persoane arestate pentru vagabondaj⁵⁶. Lucrările erau supervizate de colonelul de securitate Vasile Posteucă, un găgăuz din Basarabia considerat omul de încredere al sovieticilor, şi poreclit de lucrători “the lynx”.

Lucrările la canal au fost sistate în 1953, după moartea lui I. V. Stalin. Datorită fricţiunilor continue cu muncitorii şi tehnicienii români, în 1952 un proces de sabotaj împotriva unei “bande de sabotori şi diversionişti” care s-a soldat cu cinci condamnări la moarte şi altele între 20 şi 25 de ani⁵⁷. Prezenţa şantierului pe teritoriul Dobrogei a întărit sistemul represiv al provinciei, cu repercusiuni directe asupra procesului de colectivizare. Deşi intervievaţii mei nu se temeau direct că vor ajunge la canal dacă se împotrivesc colectivizării, ei erau pe deplin informaţi de dimensiunea sa represivă.

Prezenţa militară sovietică în Dobrogea a avut efecte şi asupra populaţiei ruso-lipovene din provincie, stimulând re-emigrarea lor în URSS. Între anii 1946-1948 au avut loc importante emigrări ale populaţiei slave în Rusia Sovietică, astfel încât numărul ruso-lipovenilor din judeţul Tulcea a scăzut de la 43.074 la 27.375 locuitori⁵⁸. Mai mult, prezenţa sovietică a determinat pe alocuri mobilizarea şi activizarea politică a ruso-lipovenilor, mai ales a celor care se pregăteau de emigrare şi care refuzau să mai plătească taxe sau să se respecte legile în vigoare. Nemulţumirea lipovenilor era legată şi de instalarea grănicerilor români la mare şi în Deltă, ceea ce ducea şi la înăsprirea controalelor împotriva braconajului. În special în perioada 1944-1946, rapoarte informative ale autorităţilor de poliţie, jandarmerie şi prefectură din Dobrogea acuză lipovenii de încălcarea legilor, port ilegal de arme şi chiar de tendinţe separatiste. Alte rapoarte acuză lipovenii de presiuni asupra celorlalţi locuitori „să se înscrie în partidul comunist, contrariu, vor plăti cu viaţa”⁵⁹. Aceste manifestări erau vădit încurajate de ofiţeri superiori sovietici, care răspândeau zvonuri privind o iminentă anexare a Dobrogei la România⁶⁰. Autorităţile din Tulcea raportau constituirea unui “Comitet de Eliberare Naţională Rusă” care ar fi luat fiinţă în iunie 1945, şi care milita pentru anexarea Dobrogei la URSS⁶¹.

Periodizarea procesului de colectivizare în Dobrogea:
Procesul de colectivizare în Dobrogea a început încă din 1949. În linii mari, se pot detecta trei etape importante de colectivizare: 1949-1952, 1953-1955, şi 1956-1957. Primele două etape ale acestui proces sunt compatibile, în linii generale, cu etapele colectivizării la nivel naţional, evidenţiate de Robert Levy în raportul său. A treia etapă, cea a asaltului final, este defazată de procesele la scară naţională, devansând încheierea colectivizării în întreaga ţară cu cinci ani. În primele două perioade, colectivizarea tărănimii sărace i-a asigurat Dobrogei un oarecare avans în comparaţie cu alte provincii. Conform statisticilor oficiale, în 1956 în regiunea Constanţa era deja colectivizată o proporţie de 36,1% din totalul gospodăriilor ţărăneşti, faţă de o medie pe ţară de numai 11,5 %. Acest avans a fost remarcat de autorităţile politice, care au realizat că pot transforma Dobrogea într-un exemplu pentru celelalte provincii. Progresul major în campania de colectivizare a avut astfel loc în intervalul 1956-1957, datorită ofensivei puternice a factorilor politici. Avansul Dobrogei în campania de colectivizare a crescut spectaculos în următoarea perioadă, cînd au fost colectivizate 58,3% din totalul gospodăriilor ţărăneşti în 1957, 88,1% în 1958, şi 91,7% pînă în 1959, în schimb ce media pe ţară era la această ultimă dată de doar 52,1%.

Precum în întreaga ţară, procesul de colectivizare a fost pregătit de ex.proprierea marilor proprietăţi agrare prin reforma agrară din 1945, şi presiunile economice şi politice asupra ţăranilor înstăriţi, în paralel cu propaganda pentru colectivizare în rândul ţărănimii sărace. În Dobrogea, în 1949 au început persecuţiile în masă a marilor proprietari. În vara anului 1952, în baza deciziei MAI Nr. 239 din 1952 a pornit în Constanţa un nou val de deportări. Pe ziua de 31 iulie 1952 s-a comunicat unui numar de 900 de persoane de către miliţia regională Constanţa că urmează ca pe ziua de 2 August 1952 să se prezinte la triajul gării Constanţa pentru îmbarcare cu direcţia Brăila către Turcoaia Granit la carierele de piatră⁶². Persoanelor în curs de deportare li s-a ridicat legitimaţia şi li s-a dat alta valabilă pe şapte luni. Au fost apoi deportaţi rudele, cei care locuiau cu ei, şi – în unele cazuri, datorită abuzului organelor de miliţie – chiar cei cari i-au însoţit la gară. În Dobrogea, marea proprietatea îndeplina un rol economic important în provincie, în special în ceea ce privea atragerea proletariatului agricol. De aceea, deportarea marilor proprietari a generat scene de solidaritate ale comunităţilor săteşti. Iată mărturia unui refugiat grec din Dobrogea:

“În timpul exproprierii la sate, s’au petrecut scene ce au dat de gândit atunci conducătorilor însărcinaţi a executa foştii proprietari, cînd în miez de noapte s’au răsculat sate întregi luând apărarea proprietarilor, cum a fost cazul dela Tortoman sat de lângă Medgidia, la moşierul Ion Boroş, au aflat din ajun şi Dl. Boroş voind a pleca din sat, i s’a interzis de miliţeni acest lucru, atunci locuitorii satului au ocupat curtea, cand a venit noaptea comisia de expropiere însoţiţă de un număr mai mare de partizani văzând spiritele agitate, a primit o delegaţie din partea locuitorilor care nu au cerut altceva decît că familia Boros să fie lăsată liberă a pleca unde va voi. Intr’cît toţi în masă vociferau ca D. Boros, nici odata nu a facut altceva decît a se purta ca un părinte al satului, fapte confirmate şi de către autoriţăţile locale, pentru linistirea spiritelor au fost lasaţi pe loc pînă a doua zi, cînd s-a inventariat întreaga curte, iar cînd proprietarilor după a lor cerere li sa admis a se stabili în Constanţa, nu li s-a dat voe decît a-şi lua cîte 3 schimburi de rufe şi hainele după ei, exceptional. S-au confiscat numerarul şi bijuteriile găsite la ei.”⁶³
Alte cazuri asemănătoare au fost Gilica Golea, din comuna Remus Opreanu, ridicat ulterior de la Constanţa, după ce populaţiei i s-a promis că va fi lăsat liber, şi Generalul Ştefănescu Amza de lânga Bucureşti. O mare parte din foştii proprietari din regiunea Contanţa au fost deportati în lagare la Sfintul Gheorghe în Ardeal, precum Costică Paraipan, Nelu Baciu, fost mulţi ani preşedintele camerei agricole, avocat Boros, Dumitru Vîncotă, Costică Popa, Ghilica Golia, Panait Mihalache, şi altii. Alte colonii de deţinuţi dobrogeni au existat la Târgu Neamţ, Buzău şi Rîmnicu Sărat. Deţinuţii aveau obligaţa de a se prezenta săptămânal la miliţie pentru control, iar cei ce îndrăzneau să părăsească lagărul erau pedepsiţi cu închisoare de până la şase luni.

Primele gospodării agricole colective din regiune au luat fiinţă în cursul anului 1949, fiind compuse din 141 de familii, după cum urmează: 63 de familii din comuna Geamurlia de Jos (raionul Istria) grupate în gospodăria „Răsăritul,” 41 de familii din Ion Corvin (ra­ionul Adamclisi), grupate în „Secera şi ciocanul” şi 37 de familii din Făcăieni (raionul Feteşti), constituind gospodăria “Progresul.” Lipsa cailor şi a vitelor mari, precum şi densitatea redusă a populaţiei, marcată de emigrări, concentrări şi de pierderile provocate de război au accentuat criza gospodăriilor mici şi a ţăranilor pauperizaţi, care au constituit o masă de manevră şi trupe de şoc pentru colectivizare. Potrivit prim-secretarului de partid al Regiunii Constanţa, Reznicenco, în septembrie 1950 erau în regiune 60 de gospodării înfiinţate si alte 4 care urmau să fie inaugurate. El explica în felul următor succesul campaniei de colectivizare în provincie:

„În judeţul Constanţa s-a făcut în ultimul timp un număr mai mărişor de gospodării colective, aceasta ca rezultat al muncii în general, de propagandă a partidului nostru şi mai puţin pe linia organizaţiilor de bază. Care sunt motivele că jud. Constanţa are succese în munca de partid? Este, că are şi condiţii obiective: pământul e sărac, e pământ mult, dar n-au cu ce lucra. Ţăranii au fost de mai multe ori mutaţi de la haturile lor, nu mai ţin aşa de mult de pământul propriu. Aici este pământ cam uniform. Acestea sunt condiţii găsite, gata create.“⁶⁴
Deşi campania de colectivizare înregistrase progrese însemnate, existând întovărăşirilor sau gospodării în majoritatea comunelor rurale din Dobrogea, potenţialul de colectivizare îşi atinsese în fapt limitele, neputând depăşi pătura ţăranilor săraci. De aceea, primele colective agricole create, precum cel din Ion Corvin, au fost printre ultimele care s-au putut consolida. Pentru a continua ritmul de colectivizare, organele de partid locale au declanşat o campanie menită să atragă în colectiv invăţătorii, preoţii, membrii de partid din Dobrogea, precum şi naţionalităţiile conlocuitoare. Un refugiat grec din Dobrogea descria astfel strategia oficială de recrutare:
“În raioane membrii partidului în prima linie se recrutează din membrii minorităţii tătare şi lipoveni cărora li se încredinţează misiunile de încredere şi posturile de conducere, fapt pentru care sunt urâţi peste tot locul, atât la oraşe cât şi la sate. Urmează oamenii cei mai săraci din sat, în prima linie foştii argaţi pe la gospodăriile satelor, văcarii, guarzii, câmpeni, caraulele cu plată, apoi urmează colectiviştii şi intelectualii. Însă cît priveşte intelectualii mai vârstnici şi învăţătorii vechi sunt suspecţi, de aceea la sate şi chiar şi în oraşe în învăţămînt predomină tineretul care a absolvit şcolile normale avînd la bază bacalaureatul de 10 ani, azi sunt suprapuşi şi au în subordine pe vechii profesori de licee cu vechi şi înalte studii universitate şi toate acestea numai pentru faptul ca sunt membri de partid”⁶⁵.
Potrivit altor relatări, autorităţile au forţat colectivizarea în primul rând în satele locuite de minoritatea tătară⁶⁶. Concomitent, pentru a înfrânge rezistenţa ţărănimii mijlocii, s-a declanşat o campanie violentă de „deschiaburire” prin orice mijloace. Potrivit lui Reznicenco, mai întâi s-a folosind metoda „împăciuitorismului.“⁶⁷ Deoarece această metodă nu a dat rezultate, el mărturisea că „personal neorientat am pornit prin sat şi am luat măsuri pentru deschiaburiţi. După aceasta s-a pornit în judeţ la acţiuni anarhice, ceea ce n-a fost aşa uşor de oprit, degeaba am încercat prin diferite metode. În 5-6 cazuri s-a deschiaburit peste lege. A trebuit în mod special să chemăm secretarii şi în ultimul timp s-a intrat în legalitate.“⁶⁸ Conducerea regională de partid a fost însă criticată pentru „politica de timorare a chiaburilor, o echipă de instructori, secretari de partid, pornesc de la o metodă, care sunt legionare, dacă verifici să vezi că sunt legionari printre ei.,„ Această critică a fost însuşită de către Reznicenco, care admitea tratarea problematicii deschiaburirii intr-o manieră „necorespunzătoare liniei partidului.“ ⁶⁹

Un factor de regres al colectivizării în Dobrogea era tendinţa crescândă de decolectivizare şi de dizolvare a întovărăşirilor create în prima perioadă. În 1951 existau în regiunea Constanţa 161 de asociatii agricole create în special pentru folosirea în comun a mijloacelor mecani­zate ale staţiunilor de maşini şi tractoare. Ele cuprindeau 8.420 de familii cu o suprafaţă de 11.582 ha. În primăvara anului 1952 s-au format alte 111 asociaţii cu 7.373 de familii şi o suprafaţă de 39.841⁷⁰. Precum în întreaga ţară, aceste asociaţii nu aveau un statut de organizare şi de functionare bine închegat, şi s-au desfăcut curând.

Situaţia colectivizării în regiunea Constanţa a fost analizată pe larg în şedinţa Biroului organizatoric al C.C. al P. M.R. din 5 Aprilie 1952.⁷¹ Raportul prim-secretarului de partid Reznicenco evidenţia faptul că 45% la sută din suprafaţă era inclusă în sectorul socialist, şi că existau un număr de 272 de GAC-uri. El explica progresele campaniei de colectivizare în următorii termeni:
„Cauza succesului este influenţa partidului de ani de zile. Avem în cîteva raioane comitete bune care reuşesc să cuprindă munca. Faptul că există pământ mult şi aceasta este o cauză. Canalul, aplicarea impozitelor şi colectărilor. Acestea sunt elementele care duc spre gosp. Colectivă şi faptul că oamenii nu sunt legaţi de pământ, acolo sunt colonişti, pământul este uniform, fără prea mare deosebire de relief.“⁷²
Principala frână în calea unui succes deplin era însă tendinţa de decolectivizare, care putea fi înfrântă numai printr-o activitate politică sporită. S-a pregonizat realizarea întovărăşirilor de tip T.O.Z., şi s-a evaluat „rezistenţa duşmănoasă“ la întovărăşiri. O altă sarcină era consolidarea gospodăriilor agricole prin înlăturarea „balastului,“ respectiv a membrilor care refuzau să participe direct la muncă. La încheierea consfătuirii, Ana Pauker a evaluat pozitiv bilanţul cooperativizării în regiune:
„Constanţa a făcut muncă bună pentru crearea de gosp. col. Mai au de făcut muncă grea şi trebuie ajutaţi să îndrepte linia care a fost acolo în privinţa avantagiilor date, dar au făcut treabă şi pot fi daţi ca exemplu celorlalte regiuni.“ Primii secretari erau incurajaţi să scrie articole propagandistice în ziarul „Constanţa.“⁷³
Idea tranformării Dobrogei într-un exemplu în campania de colectivizare cîştiga astfel teren la nivel central. Referindu-se la problema tractoriştilor pregătiţi pentru staţiunile de mecanizare în Dobrogea, Liuba Chişinevschi (soţia lui Iosif Chişinevschi, care fusese implicată direct în campania de colectivizare din Dobrogea) sugera şi faptul că atenţia deosebită acordată colectivizării Dobrogei a fost sugerată de consilierii sovietici. „Cred să fie o hotărîre, poate specială pentru Constanţa, pentru experienţă – asta ne-au învăţat consilierii sovietici – să încercăm în Constanţa cu acest lucru.“⁷⁴

Potrivit cifrelor oficiale, în primii trei ani (1949-1951), au intrat în GAC-uri în special ţăranii cu gospodării mici sau fără pământ, ei reprezentând 68,3% din familiile ţărăneşti în 1949, 67,5% în 1950 şi 61,9 în 1951. Ţăranii mijlocii aveau o pondere foarte mică din total, deşi aduseseră în colectiv aproximativ 56% din totalul suprafeţelor de pământ.⁷⁵ În 1951, în regiunea Constanţa existau 161 de asociaţii agricole pentru lucrarea în comun a pământului, cuprinzând 8.420 de familii şi 11.582 ha.⁷⁶ Aceste asociaţii s-au desfăcut la sfârşitul anului. În primăvara anului 1952 s-au format 11 asociaţii cu 7.373 şi o suprafaţă de 39.841.

În 1952, în special după eliminarea Anei Pauker şi a lui Vasile Luca, campania de colectivizare din Dobrogea a reînceput cu vigoare, însă pentru o scurtă perioadă. În 1952, existau în sectorul cooperatist 25.000 familii cu 150.000 ha, ceea ce reprezenta mai mult decât în perioada 1949-1951. Acest avans s-a datorat încrierii ţăranilor mijlocaşi, a căror pondere totală a “săltat” de la o treime din total in perioada 1949-1951, la peste jumătate, respectiv 52,9% din totaul gospodăriilor colectiviste în 1952⁷⁷.

În perioada 1953-1955, progresele au fost modeste, datorită unei „tendinţe dăunătoare de automulţumire.”⁷⁸ În 1954, numai o singură gospodărie nouă. Mai mult, împreună cu stagnarea colectivizării, pe ansamblul comunei se înregistra un proces de deschiaburire foarte aceentuat, care a atras atenţia organelor centrale. În cadrul şedinţei Secretariatului CC al PMR din 1 iunie 1955 s-a analizat modul în care s-a aplicat în regiunea Constanţa Hotărârea Biroului Politic al CC al PMR din 8 noiembrie 1954 privind revizuirea listelor de chiaburi. Prim-secretarul Comitetului Regional de Partid Constanţa Vintilă Marin, a arătat că se constituiseră comitete care au verificat timp de doua luni listele de chiaburi. Ele au păstrat pe liste numai pe chiaburii care exploatau munca altora, dar i-au scos pe cei care au predat pământ sfatului popular, sau au renunţat la exploatarea muncii salariate. Această politică a dus la micşorarea numărului de chiaburi şi a cotelor către stat.

Secretariatul CC al PMR a atras atenţia că erau greşeli majore în aplicarea hotărârii Biroului Politic al CC al PMR din noiembrie 1954. Drept remediere, se propunea constituirea unor comisii comunale compuse din 2-3 activişti de partid şi de stat care sa revizuiască listele de chiaburi. În referatul întocmit de Dumitru Colu, membru CC al PMR şi preşedintele Comisiei Consiliului de Stat, şi Alexe Eugen, cu adnotarile făcute de Gh. Gheorghiu-Dej, se imputa faptul că, după revizuirile din 1954, 638 chiaburi au fost trecuti la mijlocasi, iar 2.780 la categoria „foşti chiaburi,” pentru că nu-şi puteau lucra singuri pământul. Astfel, din 3.611 chiaburi dobrogeni rămăseseră numai 193.⁷⁹ In 1954 au fost impuşi la cote 2.411 chiaburi, iar in 1955 numai 167⁸⁰. Cedări de pământ au rezultat în faptul că 40.168 ha au fost impuse la norme mai mici, prejudiciind statul cu 12.000 tone de cereale prin diminuarea cotelor. Mai mult, deşi continuau să se manifeste în mod duşmănos faţă de regim, foştii chiaburi au reuşit să eludeze interdicţiile politice. Colu recomanda reanalizarea listelor de chiaburi, restituirea pământului cedate de chiaburi şi impunerea lor la cote, precum şi sancţiuni administrative pentru cei care aplicaseră greşit instrucţiunile centrale.