„constanţA, prima regiune colectivizată”

Prezenţa militară sovietică în Jurilovca: între solidaritate etnică şi incompatibilitate ideologică

După război, în Jurilovca au staţionat trupe sovietice, ca parte a trupelor de ocupaţie din provincie. Una dintre consecinţele prezenţei sovietice în comună par să fie numeroasele emigrări ale lipovenilor din sat¹⁰⁹. Un dosar din 1947 indică un număr de 220 de lipovenilor din Jurilovca emigraţi in URSS, având între doi şi şapte membrii ai familiei, ceea ce ar da un total estimativ de aproximativ 800 de persoane¹¹⁰. Plecarea emigranţilor a tulburat echilibrul demografic din comună, şi a afectat relaţiile de proprietate şi climatul politic. Există documente care semnalează tulburări ale liniştei publice în Jurilovca de către cei care se pregăteau să emigreze. Astfel, subprefectul de Tulcea, Augustin Dugăeşescu, consemna în 26 iunie 1945 că în comuna Jurilovca, “cei înscrişi pentru plecarea în URSS trag noaptea cu armele prin sat, insultând şi ameninţând fără rost pe cei care rămân.”¹¹¹

Sătenii intervievaţi spuneau că cei care au emigrat în URSS au făcut acest lucru nu din convingeri politice, ci s-au dus la o viaţă mai bună. În cele din urmă, sătenii erau însă convinşi că în prima perioadă, „au dus-o rău decât acasă.” Deşi li se promisese, nu li s-a dat pământ. Mai mult, ei au fost aşezaţi de regulă în zone nelocuite în Est, şi au fost „lăsaţi pe câmp,” fără asistenţă din partea statului. Cu timpul însă, emigranţii au reuşit să se consolideze din punct de vedere economic. Ei ţineau legătura destul de des cu rudele lor din Jurilovca, permiţându-le acestora o comparaţie a nivelului de viaţă, care în anii 80 era defavorabilă celor rămaşi în Dobrogea. Alţi săteni infierau însă atitudinea emigranţilor de a pleca, spunând în retrospectiv că au plecat în URSS „cei mai răi” locuitori ai satului. Deşi ei evitau să elaboreze pe tema aceasta, neputând să specifice ce anume îi făcea „răi” pe emigranţi, se poate bănui că aceste resentimente se refereau la comportamentul acestora în ajunul plecării, subliniate în documentul de mai sus.

În timpul interviurilor, am fost interesat să aflu dacă au existat momente de solidaritate etnică şi simpatie pentru trupele ruseşti de ocupaţie staţionate în Dobrogea, inclusiv în satul Jurilovca, şi dacă din această cauză lipovenii ar fi fost mai receptivi la ideologia comunistă şi la colaborarea cu trupele de ocupaţie decât etnicii români. Am detectat simpatie pentru ruşi, în special la persoanele mai educate, precum preoţii sau învăţătorii, deşi acest sentiment era arareori marturisit explicit şi exprimat sub forma unei solidarităţi etnice. B.L. spunea că el „are simpatie pentru Rusia, un popor colosal cu o întindere atât de mare”, şi care a cîştigat atâtea războaie¹¹². Tot el sugera însă că religiozitatea lipovenilor era o frînă în calea relaţiilor lor cu trupele de ocupaţie sovietică, o concluzie evidenţiată de o anecdotă cu un căpitan rus cazat în casa părinţilor săi:

„În 45 când s-a terminat războiul, eu n-am fost acasă am fost la fratele de la Sacrichiou, au venit aicea ruşii, cu un batalion, sau un regiment cu ce au venit ei, şi să se instaleze. Şi mama n-a vrut să dea voie. Şi el un căpitan, tot de seama mea era, da…. Şi la vecina acolo a fost o femeie, cu care, cum să vă spun, trăia cu ea, deşi nu a avea voie, dar ea stătea acolo şi el stătea aici. Şi a intrat. Mama mea era tot preotească, şi toţi îi spuneau aicea, vecinii, toţi, matruşca, părinteasă, înţelegi. Dar el îi spunea babuşcă, rusul ăla. Bunică, babuşcă. Eu am să vorbesc cu mata patru ore că nu există Dumnezeu, el spunea. Dar mama îi spunea, ruseşte, că el ruseşte vorbea, şi mama îi spunea: Zice Poţi să vorbeşti şi zece ceasuri, dar eu ştiu că este. Mama, înţelegi. Şi odată, într-o duminică, mama ce iese şi stă acolo, el ce iese din casă: Ei, uite acum, babuşcă, eu am să stau patru ore de vorbă cu tine că nu există Dumnezeu. Poţi să spui să stai şi zece ore… Şi el de acolo îi spune: Să-mi spui mata când s-a născut Domnul nostru Iisus Hristos. Dar mama, mi-a spus. Pe mine… imediat în minte, duhul sfânt îi spune: să-i spui aşa lui… Şi mama: «Da, eu nu sunt cu studii, nu am şcoală, nici o clasă,» înţelegi, dar zice «am trăit, şi socrul a fost preot, şi bărbatul a fost preot, şi ştiu. Şi îţi spun preciiisss, nu aşa, înţelegi, când s-a născut.» Şi i-a vorbit aşa, încetul cu încetul, şi i-a spus când s-a născut, [şi deşi căpitanul, nota C.I.] a spus că o să vorbească patru ore a plecat şi s-a dus în casă şi s-a închis cu cheia. N-a spus nici un cîrţ. Vezi, Dumnezeu…“¹¹³
Preotul respingea însă ideea că armata sovietică din Dobrogea ar fi avut un rol important în comunizarea Dobrogei, şi ar fi influenţat mersul colectivizării în comună, într-un paragraf cu nuanţe regionaliste:
„Ei [armata sovietică, nota C.I.] la nimica nu se băgau. Ei după aia, cum să spun, statul nostru s-a băgat la toate. Cum se spune, încearcă… parcă peştele se împute de la coadă… Peştele se împute de la cap. Acolo, capul, Bucureştiul, ce ştie aia face, înţelegi. Noi ce suntem, noi nu suntem nimica, asta este.“ ¹¹⁴
Religia lipovenilor pare astfel a fi prevenit într-o anumită măsură convertirea lor ideologică, un factor care a ieşit în evidenţă în perioada următoare, când statul comunist a încercat să încurajeze secularizarea comunităţii lipoveneşti.
Colectivizarea în Jurilovca:
“O familie dacă se distruge, ţi-e milă de ea, dar comuna întreagă…. “

S.D. şi C.I., interviu cu M.T., bărbat, n. 1927, ţăran sărac, fost preşedinte GAC, vara 2001.

„Ne-am obişnuit, ne-am obişnuit [la colectiv, nota C.I.]. Adică, când măgarul este tâmp, în coceni se dă, dar când se obişnuieşte, trage pe urmă drept. Aşa şi omul. Ne-am obişnuit.”

S.D. şi C.I., interviu cu C.A, femeie, n. 1935, soţie de pescar, fostă cooperatistă.

Colectivizarea în comuna Jurilova s-a desfasurat în etape, în perioada 1950-1957. Tehnicile folosite în campania de colectivizare au fost asemănătoare celor folosite în întreaga ţară: exproprierea marilor proprietari, presiuni politice şi economice asupra ţăranilor înstăriţi, în special prin sistemul de colectări şi prin şicane administrative, încercarea de atragere a ţăranilor săraci şi a persoanelor cu influenţă din sat în colectiv prin acordarea de privilegii şi sprijin material, şi mobilizarea activiştilor de partid pentru a constitui nucleul în jurul căruia să se constituie gospodăria colectivă.

CAS-ul „Ilie Pintilie” din satul Jurilova a fost iniţiat de un grup de activişti de partid care locuiau în comună şi care au condus procesul de colectivizare în întreaga perioadă (1952-1957). Ei au convocat întreagul sat pentru o şedinţă de constituire, dar apelul lor a fost urmat numai de circa 20 de familii de ţărani săraci, dispunând de doar 20 de cai de 120 de hectare de pământ, şi de puţine unelte agricole. Înfiinţarea CAS-ul a fost astfel facilitată de criza micii proprietăţi, care a încurajat unii tărani săraci să se asocieze. La şedinţa de constituire, care a avut loc pe data de 2 Noiembrie 1952, a ales preşedintele şi Consiliul de conducere al noului G.A.C, a prelucrat statulul, şi a discutat problema comasărilor¹¹⁵. Delegatul raional Vacarenco asigura ţăranii colectivişti că au scăpat de mizerie, şi că în G.A.C. nu există exploatarea omului de către om. În timpul şedinţei, s-au făcut multe referiri la exemplu gospodăriei piscicole, evidenţiindu-se începutul dificil urmat de succese deosebite în dezvoltarea sa. Aceasta referinţă confirmă rolul naţionalizării în pregătirea campaniei de colectivizare, şi evidenţiază presiunile economice exercitate de stat prin intermediul întreprinderii piscicole, de care depindea supravieţuirea majoritaţii lipovenilor din comună. Membrii Consiliului de Conducere şi-au luat angajamentul să lupte pentru dezvoltarea prin toate mijloacele a GAC-ului, şi să militeze pentru recrutarea de noi membrii¹¹⁶.

Începutul a fost deosebit de dificil, chiar mai dificil decât în satele alăturate, după cum mărturisea primul preşedinte al colectivului din comună, căci „era pământ puţin” şi oamenii erau foarte săraci. De aceea, colectivul depindea de ajutor de la centru, în special cu săminţă, investiţii şi forţă de muncă externă. Pentru a stimula ţăranii să se înscrie în GAC, autorităţile au încercat să atragă persoane respectate din sat, precum M.C, un fiu de preot care la vremea respectivă era fotograf şi ceasornicar (ulterior fiind el însuşi ales preot de către comunitate, pentru buna sa purtare). Pentru a evita înscrierea sa, M.C. a invocat scuza că nu are pământ, el procurându-şi chiar o adeverinţă în acest sens, şi putând astfel să sfideze autorităţile:
„Prima dată pe mine m-a chemat. Şi la asociaţie tot pe pe mine m-a chemat, după aia la colectiv tot pe mine m-a chemat. Şi a venit unul, care îi spunea primarului: «Lasă că îl fac eu acum să iscălească.» [..] Dar eu nu mă certam: «Dar de ce să intru eu, cînd eu nu am nici un fel de pământ. Nu vreu să iscălesc.» [..] «Da dacă aveai pământ intrai?» «Şi dacă aveam pământ, tot nu intram!!»”¹¹⁷
Procesul de colectivizare şi activitatea agricolă din comuna Jurilovca a fost atent supravegheată de la centru. Potrivit unui fost preşedinte de GAC: “Te urmărea toată ziua ce faci. Ţii cu ei şi nu ţii cu partidul?” Dosarele de corespondentă secretă conţin instructiuni precise pentru toate domeniile de activitate, de la organizaţiile de partid din localitate la campania de colectare, statutul activiştilor şi al agitatorilor trimişi din comună. Ele descriu responsabilităţile organelor de partid şi de stat din comună, precum şi sarcinile de partid, pe categorii de salariaţi. Spre exemplu, într-o telegramă a Sfatului Popular al Raionului Istria Babadag, Secţiunea Agricolă, din 17 Octombrie 1952, semnată de Seful Secţiei Agricole, Director Topor, către sfatul popular al comunei Jurilovca, se spunea „urmăriţi în general dacă chiaburii însămânţează normele de sămânţă la hectar prevăzute în regiune.“ La 3 Decembrie 1953 se cereau măsuri ferme pentru impulsionarea campaniei de colectare, achiziţii, şi plata impozitelor, care era la un nivel nesatisfăcător. Se indicau măsuri concrete pentru salariaţi, colectivişti, cît şi pentru chiaburi. Ultimii dintre ei „vor fi chemaţi personal la Sfat şi li se pune în vedere individual pentru predarea imediată a cotelor şi achitarea celorlalte obligaţiuni faţă de stat între 24 de ore şi 3 zile cel mai tîrziu.“ De asemenea, se specifica statutul activiştilor trimişi în sat pentru a susţine campania de colectare, şi care trebuiau să fie cazaţi în sat la ţărani „cinstiţi,“ contra cost. Preşedintele sfatului avea responsabilitatea să fie la curent cu progresele campaniei de colectări. Alte instrucţiuni priveau încurajarea muncii de partid şi electorale a femeilor, prin constitutirea unor comitete electorale şi a unor grupe de delegaţi.