„constanţA, prima regiune colectivizată”


Facerea chiaburilor în Jurilovca



Yüklə 0,49 Mb.
səhifə6/10
tarix17.01.2019
ölçüsü0,49 Mb.
#98599
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10

Facerea chiaburilor în Jurilovca

În urma sarcinilor primite din partea raionului de partid Istria, regiunea Constanţa, s-a format o comisie pentru clasificarea chiaburilor, compusă din Ghinea Sava, Fillip Achimov, secretar al Organizaţiei generale de bază PMR, Dumitru Bold, Pârvu Chiriţă, Valil Filap, secretarul organizaţiei PMR din administraţia Razelm Jurilovca, şi uneori şi din preşedintele sfatului popular din comuna Jurilovca, Vasile Beloiu. Pe 23 septembrie 1952, comisia angaja în sprijinul său prin proces verbal 13 “ţărani argaţi, ciobani, ţărani săraci, ataşaţi Regimului nostru”118. Ea urma să delibereze încadrarea chiaburilor din comună. În cazurile în care încadrările anterioare nu se potriveau cu deciziile comisiei, tabelele cu chiaburi erau trimise la comitetul raional de partid, pentru instrucţiuni.

Lucrările comisiei sunt revelatoare pentru criteriile de definire a chiaburilor, precum şi a modului cum au fost ele aplicate119. Averea ţăranilor suspectaţi era evaluată pe câteva perioade succesive: 1937-1945, 1946-1950 şi 1950-1952. Criteriul principal nu era suprafaţa de pământ deţinută de ţărani, ci dacă aceştia angajau sau nu braţe de muncă, evaluată pentru toate cele trei perioade. Cei care nu mai foloseau braţe de muncă după 1947-1948 nu erau de regulă declaraţi chiaburi, chiar dacă făcuseră acest lucru în trecut şi continuau să aibă aceeaşi avere sau chiar una mai mare. Astfel, un ţăran avea 9,5 ha pământ arabil, doi cai, o căruţă, o batoză şi inventar agricol, altul nouă ha, doi cai, o vacă, şi şase oi, iar un al treilea avea 14 ha pământ arabil, doi boi şi şase oi, dar nu au fost declaraţi chiaburi, căci nu exploatau munca altora120. Un altul avea 10 ha şi 10 oi, şi folosise un argat pentru trei luni de zile în perioada 1946-1947, însă nu a fost declarat chiabur121. Un ţăran din Paşa Câşla care avea nouă ha de pământ dar nu folosea braţe de muncă nu a fost clasificat drept chiabur, dar s-a hotărât că “nu poate fi primit in Gospodăria Agricolă, căci este fiu de chiabur“.

În toate cazurile se specifica dacă ţăranii “foloseau braţe de muncă şi în prezent”, situaţie în care erau automat clasificaţi drept chiaburi. Astfel, un ţăran care avea doar şase ha de pământ arabil era declarat chiabur, deoarece întrebuinţase braţe de muncă “150 de zile” pe an, respectiv avusese un argat122. Alt ţăran cu 15 ha folosise muncă salariată 60 de zile pe an şi era în consecinţă declarat chiabur123. În sfera angajării propriu-zise a unei forţe de muncă suplimentare, comisia includea chiar şi ajutoarele casnice şi ciobanii. Mai mult, diferite forme de asociere erau considerate drept cazuri de folosire a forţei de muncă străine. Un pădurar avea zece ha de teren arabil şi utilizase braţe de muncă în schimbul aratului cu cai, motiv pentru care a fost declarat chiabur124. Alţi doi ţărani care dădeau pământ în dijmă erau catalogaţi chiaburi, chiar dacă aveau doar 15 ha, respectiv zece125. Un ţăran din satul 6 Martie, fost plutonier de jandarmi şi brigadier silvic, a fost declarat chiabur chiar dacă avea doar cinci hectare, pentru că “a muncit pămîntul cu emigranţi bulgari, cu bani şi în dijmă“ pînă în 1945, iar după aceea a avut doi, uneori chiar şi trei angajaţi pe sezon. Clasificarea ţinea cont şi de orientarea sa politică, comisia motivîndu-şi decizia prin faptul că “este un element duşmănos, se manifestă împotriva regimului actual“126.

Posesia mijloacelor mecanizate, precum batoze sau maşini de treierat şi secerat nu era un criteriu pentru includerea în rândul chiabuilor, chiar dacă erau exploatate şi “de alţi cetăţeni din comună pe bani”, exceptând însă cazurile când erau exploatate cu angajaţi127. Văduvele, deşi erau nevoite prin forţa lucrurilor să apeleze la forţă de muncă angajată, erau şi ele incluse în categoria chiaburilor, chiar şi în cazurile când ţineau un singur argat. Într-unul dintre cazuri, o văduvă era încadrată drept chiaburoaică, deşi nu mai angaja personal, pentru că “era un element duşmănos care lupta împotriva Gosp.“128. Tot în cazul său, se specifica că în perioada 1947-1948 avusese un argat pe care îl bătuse şi nu îl plătise.

Comisia nu era însă consistentă în aplicarea criteriilor anunţate. Un ţăran care avea zece ha şi trei copii, şi folosea un argat şi un cioban pentru cele zece oi, nu a fost declarat chiabur. O văduvă care avusese 10 ha, o cârciumă, trei cai şi argat până în 1945, dar rămăsese numai cu pământul arabil după aceea, nu era declarată chiabur, deşi “dă în dijmă şi în schimb de muncă”129. În alte cazuri, cei care aveau pământ foarte mult, erau totuşi clasificaţi drept chiaburi, deşi nu foloseau în toate cazurile forţă de muncă angajată. Atfel, un ţăran avea 20 de ha de pământ cumulat. Deşi îl lucra singur, a fost catalogat chiabur. Un altul avea 58 de ha şi ţinea un argat de zece ani. Deşi recursese la divizarea averii între generaţii, împărţând 28 de ha la cei şase copii ai săi, el a fost totuşi declarat chiabur, căci rămăsese cu 30 ha şi 20 de oi130.

Dosarul Corespondenţă secretă 1952-1953-1954 din Arhiva primăriei Jurilovca descrie in detaliu situatia socială din comună. Există tabele amănunţite cu meseriaşii din Jurilovca, ocupaţia lor (frizeri, croitori, cizmari, etc), vîrsta, sexul, şi dacă posedau sau nu atelier propriu. Alte tabele se referă la numărul de chiaburi din comună. Documentul menţionează 31 de nume. În dreptul fiecărei familii se indică felul şi volumul culturii agricole (grîu, secară, orz, ovăz, floarea soarelui, etc.). Suprafeţele de pământ pe care ei le deţineau variază între valori minime precum 1,8 ha, sau 2,5 ori 4 hectare, şi 10, 14, 34 ori chiar 37 de hectare maximum. Un alt tabel din 20 noiembrie 1953 nominalizeaza 8 chiaburi care nu si-au îndeplinit planul de producţie. Ei aveau loturi de 7 hectare; 9 hectare; 10 hectare; 12 hectare; 14 hectare; 13,6 hectare; 19 hectare; şi 38,2 hectare, totalizând 121,8 hectare. Un tabel general pe anul 1953 conţine alte nume, cu suprafeţe între 1,8 hectare; 2,5 hectare; 4 hectare; 5 hectare; 14 hectare; 6 hectare; 7 hectare; şi 26 hectare. Există de asemenea tabele de oameni care au fost excluşi din partid, cu rubrici privind profesia, starea civilă, situaţia materială, politica facută pâna la acea dată, numărul copiilor, etc.

Strategiile de divizare a comunităţii săteşti prin introducerea luptei de clasă nu au dat rezultatele scontate. Toţi ţăranii intervievaţi subliniau că în Jurilovca nu existau chiaburi adevăraţi, ci doar chiaburi “făcuţi” pe criterii politice, care erau în fapt ţărani ca şi ei:


“Ei chiaburi, eu cum sa spun, au pus nişte golani din ăia, ăia i-a făcut chiaburi. Aşa era perioada aia. Hai să îl facem pe ăsta chiabur. [..] Foarte grea era problema aceasta, cu chiaburii. El nici nu era, avea şi el acolo 5-6 copii acasă, 5-6 hectare de pământ, hai că îl facem chiabur, că el face propagandă să nu intre în colectiv ălaltul.”131
Deşi recunoşteau că, spre deosebire de veteranii români, lipovenii nu aveau pământ, ei se plasau totuşi la mijloc pe scarea socială:
„Aveam câte puţin pământ, un hectar, două hectare, numai unul singur, cum îl chema, Mihăiţă Florea, ală cât a avut zece hectare?

--Da, i-a dat statul..

-- Numai unul singur avea 10 hectare. [..] Era român, dar ai noştii [lipovenii, nota I.C.] numai trei, patru hectare, cine a fost agricultor, în rest, toată lumea pescari.”132
„--Da chiaburi, au pus, dar la noi nu erau cine ştie, chiaburul exista acolo cu o sută, două de hectare avea, ăia erau, dar la noi câte puţin, aşa.

--Da, cîte puţin. Mijlociu, era aşa, mijlociu.”133



V.Z. sublinia caracterul politic al încadrărilor sociale, precum şi utilitatea socială a “chiaburilor,” care nu erau exploatatori ci vecini şi parteneri de muncă:
După ce a venit comunismul, a făcut nişte selectări, ca virgulă categorii sociale. I-a încadrat pe o parte din ei, i-a încadrat “chiaburi”. Pe unii i-a încadrat chiar greşit, pe unii i-a încadrat aşa că trebui să-i încadreze. Unii, de exemplu, cunosc eu câţiva bătrânei paicea prin zonă, vecinii mei, care aveau... De exemplu unul avea două hectare de vie şi o pereche de cai, şi avea un năvodaş la care lucrau nişte oameni, printre care şi tatăl meu, şi alţii şi alţii şi alţii. Şi ăsta a fost încadrat chiabur. Sau un altul avea două hectare de pământ, avea un cazan de ţuică, şi avea o moară de vânt. Şi p’ăsta l-a încadrat. Şi în fond, şi ăştia era săraci lipiţi pământului, în realitate. Ei foloseau, noi eram bucuroşi că aveam undeva unde să câştigăm o bucată de pâine, un kilogram de mălai, aşa. Dacă nu erau nici ăştia, era mai rău.”134
Semnificativ, pentru el chiaburii erau cei din afara comunităţii, care angajau pescarii şi comercializau rezultatul muncii acestora:
“Unii [erau încadraţi chiaburi, nota IC] pe drept, aveau cherhanale, achiziţionau peşte, unul din ei avea şi o maşina de transport, adică achiziţionau peşte de la nenorociţii ăştia de pescari de aici şi transportau în oraşe, ştiu eu unde duceau. În orice caz erau mai înstăriţi.”135
Consolidarea colectivului s-a facut "cu zorul" (cu forţa) dupa cum spun localnicii. În ceea ce priveste technicile de colectivizare folosite de autorităţile locale, interviurile au scos în evidentia colaborarea strînsă dintre preşedintele colectivului, organele de partid, şi autorităţile locale. Rolul principal în acest proces a revenit reţelei de activişti organizată local şi atent supravegheată de la centru, de către secretarii de partid Gheorghe Apostol şi apoi de Vasile Vâlcu. Ultimul era un bulgar originar din Dobrogea, comuna Ceamurlia. În 1949, el se remarcase prin faptul că a reuşit să înfiinţeze în comuna sa primul CAS din ţară. Mai tîrziu, în calitate de prim secretar, Vasile Vâlcu şi a facut numeroase vizite în comună, oamenii descriindu-l ca un om mic de statură dar foarte energic. Îndemnurile sale erau: “Nici un pic de suflare la chiaburi. Jos şi jos, dărâmarea lor. Nici un pic de ajutor chiaburilor, să li se dea cel mai rău pămînt, să li se ia atelajele.”136 Un alt ţăran, V.Z., un fiu de pescar sărac care lucrase ca tractorist încă din 1949-50 în SMT-ul din Ceamurlia, i-a făcut un portret psihologic lui Vâlcu, explicându-i zelul revoluţionar prin prisma marginalizării sale anterioare:
“Primul CAP înfiinţat la noi, în regiunea Dobrogea era ăsta de la Ceamurlia, când Vâlcu […] El provine de aicea, din Ceamurlia, el e bulgar de etnie. Şi ca să demonstreze, el era batjocorit în timpul regimului ăla, era puţin revoluţionar, puţină puşcărie, puţin fugar, nu ştiu ce. […] Părinţii lui dispăruse, ştiu eu ce a simţit el. Eşa cum era şi Gheorghiu-Dej domnule, înainte de război. Era şi el o clică din asta. Şi el, imediat după război, când a prins puterea, imediat vroia să demonstreze ţării că el e mai capabil, la el în zonă, ştiu eu cum a reuşit el să lămurească atâta popor că cel mai repede la el în CAP în Ceamurlia.“137
Activiştii locali erau trimişi regulat în tabere de instruire la Eforie sau Constanţa. La aceastea s-a adăugat echipe de patru-cinci activişti proveniţi din sat sau trimişi din satele alăturate, prin rotaţie (ei se schimbau la trei-patru zile, maximul o săptamână). Ca forţa de şoc, primăria angaja ţărani săraci sau fără pământ din comuna sau din satele alăturate, numiţi de localnici „trîntori” sau „şomeri.” Deoarece colectivizarea depindea în primul rînd de forţa lor de intimidare, aceste trupe de şoc au primit şi arme, pe care le-au folosit împotriva elementelor mai rezistente. Cu timpul, aceste trupe menite să asigure colectivizarea şi apărarea comunei au scăpat de sub control, organizând furturi şi abuzuri pe larg descrise de intervievaţi.

Mărturia celui de-al treilea preşedinte de GAC (1955-1957) este semificativă pentru tehnicile coercitive folosite în Jurilovca138. El devenise membru de partid în 1955, şi era secretarul organizaţiei UTM din comună. Şedinţele de partid pentru toate comunele din împrejurimi erau organizate în propria sa casă. De regulă, la aceste şedinţe participau circa 30 de activişti. În cooperare cu primarul, ei organizau cîte patru sau cinci echipe şi mergeau în sat să forţeze oamenii să intre la colectiv. Ca să intimideze familiile, fiecare echipă era compusă din cinci-zece persoane, care mergeau la oameni şi le luau avutul, întâi caii, căruţele, butoaiele, apoi sămânţa, şi recolta. Datorită acestei campanii agresive, unii ţărani intru de bună-voie, dar majoritatea erau luaţi „cu zorul.“ Ca forme de intimidare, se aminteau introducerea stiloul pe nas celor care nu doreau să semneze, ştrangularea, bătaia, etc. Ţăranii care refuzau persistent să intre în colectiv erau arestaţi, ţinuti in beciuri la primărie şi bătuţi. Tot la primăria Jurilovca erau trimişi arestaţii din satele alăturate. Ei erau transportaţi pe jos în grupuri de trei–patru persoane. În fine, 17 ţărani din comună care nu au cedat presiunilor au fost transportaţi în afara comunei, fiind bătuţi şi apoi au fost lăsaţi să se întoarcă. Ca forme de rezistenta a ţăranilor se întîlnea ascunzătoarea sau chiar fuga proprietarului sau a familiei în baltă sau în pădure pentru perioade mai îndelungate, propaganda ostilă cooperativizării (circula zvonul că oamenii or să mănince în comun la cazan, ca în URSS), şi resistenţa violentă.

Colectivizarea a împărţit comuna în două grupuri ostile, generând conflicte violente între membrii comisiei oficiale însărcinată cu colectivizarea satului, şi ţăranii care refuzau să intre în colectiv. Confruntaţi cu oprobriul comunităţii, sătenii participanţi la comisie foloseau diferite strategii de disculpare. Astfel, deşi admitea că s-au făcut abuzuri, preşedintele colectivului învinuia organele superioare de partid pentru ele. El spunea că echipele de activişti veniţi din afară luau deciziile importante. Ei l-au forţat să meargă întâi la neamurile sale şi să le convingă să intre la colectiv. Aceasta a generat numeroase certuri în familia sa. Mai mult, tot el a fost personal învinuit de locuitori că a adus colectivizarea în comună, întrebându-l ce a cîştigat personal, şi dacă „s-a pricopsit.“ La aceste acuzaţii de oportunism el răspundea că nu ia avutul oamenilor pentru el, ci pentru colectiv, şi că toţi trebuie să înţeleagă că „acesta este singurul drum“:
“Îi povesteai domle. Eu nu am venit pentru mine, să îţi iau caii, căruţa. Eu am venit să… sunt trimis de stat. Trebuie să facem colectivizarea. Scrie în toate părţile colectivizare, colectivizare, noi ce mai aşteptăm…”139
Un alt participant la comisie, V.Z., recunoştea că a participat la comisie deoarece era salariat şi nu dorea să îşi piardă slujba. El interpreta rolul său în acea comisie nu ca pe o trădare a comunităţii, ci ca pe o funcţie de “reprezentare” a satului, şi îşi revendica un rol cu totul pasiv:
--Eram şi eu în comisia aia, care umbla cu, veneau nişte oameni din aştia din ţară, împingători din ăştia. Şi noi, eram oameni din sat, ne lua pe noi, eu de-acuma eram salariat: ne lua pe noi ca să mergem să spunem cine stă aicea, şă reprezentăm şi noi satul în prezenţa lor, acolo.

--D-voastă vorbeaţi?



--Alllalţţţţi!! Ce ştiam eu să vorbesc! Da cine, ce ştiam eu! Da aveam curaj să vorbesc cu omul? Ia-uite domle acilea, să stau să te ascult pe tine! Ce, nu ştia omul cine eram eu? Eu să lămuresc pe unul care are pământ, când eu, tata-l meu n-are pământ, şi neam de neamul meu nici o legătură cu pământul şi tocmai eu să îi spun aide intră în colectiv, cutare, parcă ştiam eu dacă e bine sau nu… Eu eram şi eu un ciutan.”140
Campanie din 1957 a lăsat amintiri puternice în rândul ţăranilor, ei plasând constituirea GAC-ului în 1947, ignorând astfel pre-istoria colectivului, căruia nu îi acordau nici o importanţă simbolică:
“Atuncea, în 57 s-a făcut colectivizarea [...] Pe toată lumea a strâns, şi a început deodată în toate satele.”

“Într-o toamnă mi se pare că au fost, şi au umblat, până au băgat pe toţi. Şi gata. Până au băgat pe toţi. Şi cine n-au intrat, fără cerere, ei singuri au dat lista de la primărie, şi s-a terminat.” 141


--Păi socrul meu, el a predat pământul, cât a avut el, două hectare?.. [..] şi a rămas o bucăţică de vie, şi via aia, din cauza viei aia, l-au băgat ei. Lumea nu vroia să intre la colectiv, nu vroia, se ducea prin pădure, adică. Dar ce, părinţii mei n-au dormit dincolo de Vişina la vie, acolo… Da, şi socrul meu a predat pământul şi cu bucăţica aia de vie a rămas. Vine trei, patru, echipa aia cât a fost, şi cu cererea gata scrisă, şi pe moşu, hai, că scrie că, iscăleşte aicea că tu nu ai nici un fel… nici un metru de pământ. Socrul a fost puţin cu ochii aşa, nu vedea bine, şi a iscălit. Da el n-a citit cererea aia, ce a avut, din ce cauză, şi a intrat în colectiv. Da părinţii mei, au fost plecaţi din casă, au lăsat aşa şi au plecat la Vişina, dincolo de Vişina aveau o bucăţică de vie de 700 de metrii, şi când s-a terminat cu colectivizarea, ei singuri [autorităţile] au pus că sunt colectivişti. Fără cerere fără nimic. Prindea mâna şi punea.. Cu zorul… [..] prindea, unul ţinea, altul punea degetul, cu zorul.

--Întreba, unde este mama, să caute, parcă fura ceva, aşa era.

--Da ce, aicea n-a dormit peste casa asta, a doua casă, nu ştiu cât a avut, un hectar, două, nu ştiu cât a avut pământ, sau un hectar şi jumătate, şi a pus pază, să păzească ca să găsească pe omul, să găsească ca să îl bage la colectiv.

--Adică cu zorul, cu zorul, cu zorul. Cine a făcut intrat, a intrat, dar unii cu zorul, şi mai mult cu zorul. Şi părinţii mei, ştiu că fratele meu mergea în armată, şi îi întrebau acolo dacă este colectivist sau nu, părinţii. Şi zice, este colectivist. Şi a căutat, a căutat, în registre, n-au găsit. Şi după aia zice, stai că avem registru care este fără cerere. Şi acolo era, fără cerere. Asta, ce să mai, cu zorul era.

--Ei nici n-au ştiut că sunt colectivişti. După, când Igor a venit şi a spus că acolo a găsit că este colectivişti. Da, dar ce să mai spui… nimic, că a intrat toată lumea, şi cu zorul şi fără zor. Şi până la urmă care a ascuns toate, au venit şi ei, de bună voie. Ce să faci, aşa era, dacă s-au scris toţi.” 142
Înscrierea formală nu a schimbat însă situaţia precară a GAC-ului, ţăranii neexercitându-şi calitate de membrii. Atitudinea lor avea însă să se schimbe în curând odată cu declanşarea campaniei de rechiziţii forţate a averii ţăranilor, mai întâi a cailor şi a căruţelor, apoi a butoaielor, a cazanelor, şi a recoltei. Lipsirea gospodăriilor agricole de mijloacele de producţie a forţat ţăranii să colaboreze cu GAC-ul, singura instituţie care le putea acum asigura supravieţuirea economică. M.T. sublinia pierderea capacităţii de rezistentă a gospodăriilor individuale după rechiziţii:
„Aveau proprietatea lor veche, de asta nu se baga, dar dupa ce s-a terminat, a venit toţi, vrând nevrând.”

“S-a luat tot. A dat drumul la pluguri, tractoare, s-a arat tot. Vrând, nevrând omul a venit la muncă. [..] Ce să mai facă omul. Omul, când a văzut că gata, s-a luat şi pământul şi via şi caii şi căruţa, el ce să facă, trebuia să vie la colectiv.” 143


În cele din urmă, campania de colectivizare a dat rezultatele scontate. Evoluţia întovărăşirilor din comună se poate urmări prin intermediul dărilor de seamă semestriale144. Pe semestrul unu al anului 1956, gospodăria agricolă de producţie din satul Jurilovca avea 29 de familii, din care 3 ţărani fără pământ, 21 de ţărani cu gospodării mici, 5 ţărani cu gospodării mijlocaşe. Împreună, ei aveau 96 de hectare de teren arabil, şi 0,50 hectare de vie. Pe semestrul doi al anului 1956, întovărăşirea agricolă de producţie din satul Jurilovca avea 103 membrii. Ei erau grupaţi în funcţie de terenul agricol în următoarele categorii: 87 gospodării mici şi 16 mijlocii. În total, cele 103 gospodării dispuneau de 526 de hectare de teren arabil. Ele posedau de asemenea 51 de cai, 54 de boi, dar nu aveau vaci sau oi. Întovărăşirea avea de asemenea 50 de pluguri şi 52 de caruţe145. In 1957, existau în Jurilovca 242 de familiii întovărăşite, cu un total de 438 de hectare. Pe semestrul doi al aceluiaşi an, numărul lor a crescut la 261 de familii. Avutul gospodăriei a crescut astfel de la 20 de cai şi 120 hectare de pământ în 1952 la 110 cai şi 800 de hectare în 1957, aproape întregul pământ arabil al satului.

Au existat numai două familii care nu au fost incluse în colectiv. Deşi fugeau regulat de acasă, membrii acestor familii erau nevoiţi să se întoarcă „de foame,” şi erau prinşi, bătuţi şi torturaţi. Cu toate acestea „nu a fost chip“ să fie convinşi. În cele din urmă, li s-a schimbat pământul propriu cu loturi de slabă calitate la mare depărtare de sat.

Propaganda luptei de clasă nu a reuşit să genereze conflicte sociale în Jurilovca, decât în pricini iscate chiar de practicile de colectivizare. Astfel, în perioada de început a colectivului, o sursă de conflict au fost diferendurile dintre colectivişti şi necolectivişti în cazul deciziilor de comasare a pământului, care se soldau de obicei cu confruntări violente. Conflictele sociale din sat s-au înteţit însă odată cu înscrierea tuturor locuitorilor în gospodărie. Eliminarea proprietăţii private şi egalitatea formală dintre membrii cooperatori a determinat o reacţie puternică la ştergerea diferenţelor sociale. Toti intervievaţii, chiar şi cei cu pământ puţin, au menţionat că primii care au intrat în colectiv au fost ţăranii fără pământ şi fără inventar agricol. Pentru ţăranii care intraseră în colectiv cu avere multă era dureros să fie trataţi pe picior de egalitate cu cei care nu contribuiseră cu nimic şi să-şi vadă fostele unelte şi vite folosite de alţii:

--E bine [pentru, nota I.C.] ăla care a intrat fără nimic. Pe el nu îl doare nimic. Dar ăla care a avut, îl doare: Ăla nu are nimic, dar tot aceiaşi bani primim, că nu a plătit nimica pentru căruţă, pentru cal. N-a plătit. Sigur că n-a plătit, şi nici acum nu a dat nimic, nimic n-a dat.

--Ştiti de certuri între cei care au dat mai mult şi cei care nu au dat, după aceea, între membrii?

--Tot femeile, când se ducea la sapă. La noi este o femeie care a luat cazanul de la ea, cazan care fierbe ţuică, cazan mare. Şi zicea: «Tu, ai intrat uite aşa [gesticulează, pentru a sugera “cu mâinile goale,” nota I.C.], da eu că am dat cazanul, am dat calul, am dat tot.» Între femei, se mai râcâiau una pe alta, ştii… Între ei aşa, adică. Îl durea pe fiecare om, că tu ai dat şi el n-a dat, da aceeaşi bani primeam, aceleaşi grăunţe.146


Pentru a evita aceste conflicte, precum şi situaţiile în care ţăranii îşi recunoşteau vitele sau uneltele şi nu acceptau să fie folosite de alţii, autorităţile transferau averea ţăranilor în satele înlăturate. Astfel, în timp ce ţăranii rezistau la propaganda oficială prin personalizarea relaţiilor sociale şi a averii, statul proceda la depersonalizarea lor:
Şi au schimbat, de aici au dus acolo, şi de acolo aici, ca să nu vadă omul, că a deranjat mult, mai ales pe soacră-mea a deranjat-o foarte mult, că a avut un cal frumos, căruţă, şi să nu se întâlnească, să nu se vadă, şi a luat în altă parte, a dus, şi din altă parte aici a adus. Au schimbat.147
Consolidarea materială a colectivului a fost de asemenea anevoioasă, în special datorită calităţii slabe a pământului, şi a lipsei acute a forţei de muncă, în special a tineretului, atras spre oraş de noile posibilităţi de mobilitate socială. V.Z., fost preşedinte de CAP în anii 1970-1980, descria astfel situaţia economică a CAP-ului din Jurilovca:
CAP-ul a mers slab de la început, şi la sfârşit tot slab, foarte slab a fost. De ce? Pentru că, în primul rând, tineretul a plecat. Atunci era de fapt posibilitate, toată lumea unde vrea să plece. Toată lumea să facă şcoli, să înveţe. A învăţat acolo, apoi s-a dus, la profilul respectiv. Iar forţa de muncă, prima, care a intrat, a îmbătrânit, a dispărut, şi alta nu era. Din acest punct de vedere, ăsta era unul din necazurile cele mai mari care au influenţat foarte mult negativ activitatea acestui CAP. Nu aveau oameni. Pescarii sunt pescari, nu vin, tineretul a plecat, femeile au îmbătrânit, au murit, şi trebuia să aduci forţă de muncă străină.”148
Pentru a suplini lipsa acută a mâinii de lucru, pescarii angajaţi la piscicolă erau trimişi la munca agricolă la colectiv. Deoarece refuzau cu obstinaţie, ei erau obligaţi să aducă la piscicolă un bon care să dovedească ca au fost la munca câmpului pe ziua respectivă, pentru a fi pontaţi. Deoarece nici această medodă nu a dat rezultatele scontate, de multe ori pescarii erau aduşi la muncă cu forţa, cu ajutorul organelor de miliţie înarmate, acţiunea fiind coordonată de primar. Chiar şi când veneau, pescarii efectuau o muncă de foarte proastă calitate. În disperare de cauză, conducerea colectivului a făcut cerere la organele de partid centrale, şi au primit circa 100-120 de muncitori zilieri din afara satului, din Oltenia, Moldova, şi chiar şi din Maramureş. Eu au locuit temporar în barăci improvizate la marginea comunei. Ulterior, unii dintre ei, în special din Moldova, s-au stabilit în Jurilovca, sau în satele alăturate. Prezenţa acestor muncitori agricoli a generat însă numeroase conflicte cu sătenii cooperatori, aceştia din urmă simţindu-se nu ajutaţi, ci concuraţi pe piaţa de muncă. Conflictele erau alimentate de zvonul că muncitorii agricoli externi ar fi fost plătiţi mai bine decât ţăranii locali. De aceea, discursul asupra zilierilor aduşi din afară este exclusiv negativ:
Şi a folosi forţă de muncă străină asta însemnează pagubă. Adu din Maramureş, plăteşte-i foile de drum dus-întors, dă-i mâncare, dă-i cazare, dă-i, dă-i, dă-i, şi pământul este foarte slab… Până să apară irigaţiile aicea, era nenorocire. Se mergea pe credite, credite nerambursabile în ultimă instanţă. Pur şi simplu statul ţinea. Dacă stai şi echilibrezi modul cum se plăteau produsele, ca statul trebuia să suporte cu creditele lui nerambursabile, pentru că asta era realitatea. Cum dădeam grâul la 80 de bani. Cum se cântă trebuia să dai, nu la preţ de producţie, cum te costă, sau la preţul preţei cum este acuma [subl. I.C.].”149

Conducerea CAP-ului din Jurilovca a experimentat de acea alte soluţii, precum folosirea unei forţe de muncă improvizate, de diferite categorii sociale sau de vârstă, mobilizaţi de organele administrative, precum elevii de şcoală:


“Copii erau folosiţi ca o unealtă din asta, în agricultură, copii de orice clasă, din clasa a patra începând. Asta nu era o realizare, să munceşti cu forţa, nu dai randament, asta nu e muncă eficientă.” 150
Distrugerea proprietăţii private asupra pământului au schimbat fundamental raportul ţăranilor cu munca, precum şi trăsăturile economice ale gospodăriilor particulare. Lipsiţi de mijloace de producţie proprii, ţăranii au devenit dependenţi din punct de vedere economic de gospodăria colectivă. De aceea, mai ales în perioada de început, când performanţele economice ale gospădăriei erau limitate, ei au acordat o mare atenţie procesul de redistribuire a produselor. Unii ţărani reclamau un tratament privilegiat pe criteriul vechimei sau al averii aduse în GAS, şi respingeau remunerarea egală a noilor membrii sau a forţei de muncă din afară. Deoarece sistemul de distribuire nu era perceput drept echitabil, furtul a devenit o metodă de compensare a plăţii muncii. Sătenii împărţeau furtul în două categorii: „luatul” din produse de pe cîmp, după ziua de muncă, perceput ca un fel de supliment de plată pe ziua respectivă, şi furtul propriu-zis, din hambarele GAC-ului. Frecvenţa furtului din produse a determinat conducerea gospodăriei să ia măsuri drastice şi exemplare de pedepsire. Ele constau atât în umilirea publică a vinovatului, cât şi în evidenţierea dependenţei sale de către GAC, fără de care nu ar fi putut supravieţui. Iată cum descria M.T. pedepsirea unui colectivist care furase din recoltă:

“I-a luat tot, i-a luat recolta, nu l-am mai primit câteva zile la colectiv, să lucreze. Venea se ruga, la preşedinte, la cutare:

--Ce facem, eu ce fac, cât mai stau?

--Păi, zice, mănâncă ce ai furat.

--Păi nu mai am, am terminat.“151

Pe termen lung, colectivizarea a afectat profund felul de viaţă comunitar şi structura economiei locale, mărind dependenţa ţăranilor faţă de stat şi răsturnând ierarhiile sociale locale. Aparent, GAS-ul a diversificat economia locală. După naţionalizare, pescarii au putut să-şi continue activitatea lor tradiţională, fiind acum angajaţi permanent de către stat, beneficiind de pensii şi asigurări sociale, şi de noi posibilităţi de educaţie şi mobilitate socială. În acelaşi timp, femeile lipovence lucrau la GAC şi aduceau astfel o sursă alternativă de venit în familie. V. Z. explica diviziunea muncii în familiile de pescari: „pescarul, el chiar dacă a predat pământul, el a înscris pe nevastă-sa, sau s-a înscris şi el, dar mai mult au înscris pe nevestele lor, şi ei continuau la pescărie.”152 De aceea, colectivul a lăsat o amintire pozitivă, în special în rândul lipovencelor. Deşi admitea că G.A.C. s-a făcut “cu zorul,” C.B. făcuse poezii care încercau să mobilizeze ţăranii din comună la munca în CAP:


“Ionel, Ionel, toata lumea vrea pe el\

El aleargă din gură foc,\

Ca sa puie colhozul la loc\

Şi beleaua la mijloc.\

Intru în grajd, oaia moartă\

Mă uit la curte, căruţa spartă.\

Pune mâinile la cap,\

Aoleu ce să mai fac\Cine aicea o condus,\

Că colhozul mi-a distrus\

Oameni buni, salvaţi colhoz\

Căci comuna rămâne jos.\

Oamenii sapele au luat\

Spre ogoare au plecat,\

Ei sapă în lung şi-n lat\

Ca s-aducă belşug în sat.
O a doua poezie lăuda priceperea ultimei preşedinte CAP:
„Preşedinta, doamnă bună\

A pus mâna pe comună\

Să înalţe, să repare\

Fără bombe nucleare.\

Ea cu faţa când zâmbeşte\

Toată lumea o iubeşte\

Dar când zice un cuvânt\

Toată lumea stă la rând\

Stă la rând şi se grăbeşte\

În colhoz să nu lipseşte.\

Cine umblă la colhoz este omul sănătos,\

Căci colhozul este bun,\

Eu am fost şi vreau acum.”153
Memoria colectivizării era judecată nu numai în comparaţie cu perioada de început a GAC-ului, dar mai ales cu greutăţile perioadei de tranziţie: „Îmi era frică de colectiv la început, dar după ce m-am obişnuit, era foarte bine, să ştii. A dat mult, şi grîu şi porumb, şi tot a dat. Am ţinut şi porci, acum nu mai ţin nimic.“154

Prin naţionalizare şi colectivizare, lipovenii au devenit angajaţi ai statului, fiind astfel mult mai vulnerabili la presiunile sale administrative. În perioada interbelică, pescarii lipoveni lucrau în nuclee familiare sau asociaţii benevole, şi aveau control asupra ritmului şi metodelor de lucru. După naţionalizare, statul a intervenit puternic în organizarea muncii. Metodele de pescuit au fost ferm controlate, intermediarii din procesul de producţie şi desfacere au fost eliminaţi, forţa de muncă a fost triată, pescarii bătrâni şi cu experienţă fiind forţaţi să iasă la pensie, asociaţiile voluntare sau familiale au fost înlocuite cu brigăzi a căror componenţă era stabilită de factorii superiori, alcoolul a fost interzis chiar şi pe timp de iarnă, etc. Sistemul de remunerare pe ştat, pe bază producţiei obţinute, nu stimula pescari, deoarece ei primeau numai 10-20% din valuarea peştelui prins, în comparaţie cu până la 50% în perioada interbelică.

Prin controlul absolut al forţei de muncă, statul a reuşit de asemenea să transforme economia locală, punând accentul pe agricultură, în detrimentul ocupaţiilor tradiţionale. Această strategie economică nu a dat însă rezultatele scontate. În lipsa unui pământ de bună calitate şi a unei tradiţii agricole în sat, gospădăria a fost un eşec total din punct de vedere economic. Properitatea satului s-a bazat în perioada comunistă pe pescuit şi pe munca la construcţii, pe şantiere de interes naţional:
“În satele vecine erau oameni, adevăraţi agricultori, domnle. Că lipovenii nici nu ştiau să lucreze pământul, ei nu erau agriculturi de origine. Ei munceau, aduceau bani, din toate părţile. Şantiere, oameni fără calificare, oameni simpli. Şi plecau în ţără. Canalul Dunăre-Marea Neagră când s-a făcut, toată lipovenimea acolo. Sau alte şantiere, alte construcţii, lipovenii erau acolo. Sau pescuitul pe mare, toată lipovenimea acolo. Pescuitul de orice natură, lipovenii acolo. Din acest punct de vedere satul ăsta s-a mai înstărit. CAP-ul era o anexă dom’le, o povară pentru toată lumea, nu era la nimica bun CAP-ul nostru.155

GAS-ul din Jurilova nu a atras forţa de muncă din sat. Abolirea proprietăţii private a dezrădăcinat ţăranii din comună, forţa de muncă fiind atrasă de posibilităţile de mobilitate socială oferite de educaţie şi de emigrarea în mediul urban.:

Lumea era mulţumită că s-au deschis şcoli şi copiii lor au plecat la şcoli. Lumea era mulţumită că aveau de lucru, au devenit salariaţi. S-a înfiinţat unitatea piscicola, cea mai mare unitate din ţară, cu 800 de pescari, vă daţi seama la comuna asta, aşa, salariaţi, cu toate drepturile, lumea era mulţumită. De fapt pentru satul ăsta agricultura era o anexă, aşa, să ne aflăm în treabă. Pământul era şi slab ca potenţial natural, una, şi a doua, puţin era.”156

Efectele colectivizării au fost mai profunde pe plan politic decât pe plan economic. Colectivizarea şi naţionalizarea au marcat o nouă etapă în secularizarea comunităţii. Statul s-a infiltrat decisiv în viaţa comunităţii lipoveneşti, acuzând pescarii de bigotism şi forţându-i să îşi taie pletele şi bărbile tradiţionale, şi descurajând viaţa religioasă comunitară. Pe termen lung, această campanie a afectat comunitatea lipovenească, transformând-o dintr-o comunitate închisă într-o comunitate semi-deschisă caracterizată de bilingvism, emigrări interne şi căsătorii mixte necondiţionate de trecerea la ritul vechi (astăzi, aproximativ 15% din numărul noilor căsătorii157).

Procesul de colectivizare din Jurilocva confirmă, în linii generale, trăsăturile campaniei de colectivizare din Dobrogea. El evidenţiază sprijinul politic, organizatoric, şi material de la centru de care au beneficiat organele locale în campania de colectivizare. De asemenea, în timpul interviurilor, am remarcat existenta a numeroase diferenţe între comunitatea românească şi cea lipoveană în ceea ce priveste nivelul de dezvoltare al economiei agrare, structura proprietăţii şi atitudinea faţă de pământ, precum şi rezistenţa faţă de colectivizare. În comunitatea lipovenească, în lipsa unei tradiţii de agricultură, bogaţia nu se măsura în pământ, ci în bărci şi scule de pescuit. Printre lipoveni, chiaburi erau considerati posesorii de cherhanale de pescuit. Pentru familiile de lipoveni, pământul funcţiona doar ca sursă complementară de venit, în special în lunile în care pescuitul era interzis. De aceea, colectiviarea a afectat în măsură mai mică structura economică a gospodăriilor individuale, în comparaţie cu gospodăriile din comunitatea românească, unde ţăranii posedaseră mai mult pământ şi supravieţuirea lor depindea în totalitate de munca câmpului. Atitudinea diferită faţă de pământ a lipovenilor a fost deseori accentuată de intervievaţi:

“--Lipovenii nu sunt ei legaţi de pământ, în general. Nu i-a tras pe ei pământul.

--Cu românii din sat era altfel?

--Păi, da, toată lumea lucra, trăiau cu pământul. Ei aveau numai pământ. … Ei din generaţie în generaţie pământ, cai, animale, oi, cutare. Lipoveanu să facă flori la intrare. Noi nu avem apă şi nu ne ajung florile la intrare. Asta-i. Lipoveanu să aibă casele pline, să fie curat, mult, frumos, şi ei să stea undeva, să nu deranjeze p-aici. Pe aicea [pe unde este “îngrijit”, nota C.I.] intră numai popa.”158

Pe termen lung, colectivizarea a distrus echilibrul economic precar al comunităţii româneşti din Jurilovca. În anii 50, mulţi dintre veteranii din sat declaraseră mai puţin pământ decît aveau în realitate, pentru a scăpa de încadrarea în categoria chiaburilor şi a eluda sistemul de cote. Această practică i-a dezavantajat însă în timpul procesului de decolectivizare, mulţi dintre ei putând recupera doar o parte din pământul lor. Fragmentarea generaţională a moştenirii asupra pământului a dus de asemenea la fărâmiţarea loturilor de pământ sub limita de subzistenţă a unei gospodării ţărăneşti. În plus, mulţi veterani în vârstă şi fără urmaşi sau cu copii stabiliţi la oraş nu au reclamat pământul înapoi după decolectivizare. Motivele au fost diverse: unii ţărani se temeau că îşi vor pierde pensia de urmaş dacă îşi recapătă pământul, un zvon larg răspândit în mediul rural în perioada post-comunistă. Alţii au fost descurajaţi de teama unor impozite mari sau de procesul deosebit de birocratic de retrocedare. Alţi ţărani nu au putut să îşi dovedească dreptul asupra pământului, ei neputând fi găsiţi în registrele agricole159. În aceste cazuri, ei acuzau primarul şi şeful asociaţiei agricole locale de corupţie. Drept rezultat, comunitatea de veterani români s-a restrâns treptat, ei fiind nevoiţi să îşi vândă proprietăţile şi să emigreze la oraş. Încetul cu încetul, lipovenii sau ţărani din satele vecine s-au infiltrat pe strada veteranilor, care şi-a pierdut astfel specificul iniţial.


Yüklə 0,49 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin