Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Un jurământ al lui László Tőkés.

...Şi o neobişnuită „bineţe”: „O războinică zi bună”!

...E tot mai îndepărtat „butoiul cu miere”. Deocamdată, conjunctural, săpătorii la fundaţia Statului Român au rămas fără arme, dar şi cu acces mai limitat la „butoiul cu miere”, din care s-au înfruptat pe săturate. Ca şi episcopul Tőkés László, acum încă europarlamentar, supărat doar că regulile Europei îl obligă să vorbească în limba poporului pe care îl reprezintă. Şi, împotriva voinţei lui, el reprezintă România, săpând-o şi pe-acolo, împreună cu celălalt popă, Csaba Sógor, cât poate. Un cal breaz în Parlamentul Europei. Acolo unde şi-a dus şi jurămintele, între care, cu siguranţă, s-a aflat şi crezul său, exprimat printr-o scrisoare, la înfiinţarea Consiliului Naţional Secuiesc.

„Onorat Consiliu, dragi compatrioţi şi camarazi!

Până astăzi, doar Muzeul din Sfântu Gheorghe şi echipa de dansuri din Miercurea Ciuc au purtat oficial denumirea de «naţional secuiesc». În perspectivă istorică, însă, ne-am putea referi, fireşte, şi la Adunarea Naţională Secuiască de la Lutiţa. (...) Sunt mândru de voi şi de Consiliul vostru! Mă gândesc, cu apreciere şi recunoştinţă, la preliminariile acestui act istoric: în primul rând, la Adunarea Naţională de la Lutiţa şi, în egală măsură, la senatorul Ioző, Csapó Jozsef, care a dobândit nepieritoare merite în problema autonomiei, apoi la reuniunea de la Cernat pe care au reuşit să-i torpileze pe abilii şi influenţii domni-tovarăşi ai Puterii şi, în fine, la acţiunea noastră de la Satu Mare - care n-a mai putut fi împiedicată de către aceştia. Astăzi doar prietenul dărâmător de statui al lui Markó Béla - Adrian Năstase - şi ai săi procurori şi poliţişti, ne mai stau în faţă. De agilitatea acestora va depinde succesul sau insuccesul nostru consecvent de autodeterminare.

Să dea Dumnezeu, chiar dacă s-ar prăvăli munţii peste noi, să izbândească autonomia secuiască. Sper, din toată inima, ca după Consiliul Naţional Secuiesc, să urmeze, în curând, înfiinţarea Consiliului Naţional Maghiar din Ardeal! (s.n.)

Sper, cu tărie, că majoritatea debusolaţilor din U.D.M.R. se va trezi şi va reveni, împreună cu noi, la spiritul Declaraţiei de la Cluj. Iar cei ce se vor rupe de noi, aceia îşi vor găsi locul în trupa lui Hajdu Victor şi în tradiţia lui Vasile Luca. Iar subvenţionarea lor o va asigura, negreşit, statul panromân - ajuns pe culmile corupţiei şi ale prostirii norodului.

Pe de altă parte, îndrăznesc să sper că în cadrul strategiei maghiare de reunificare transfrontalieră a naţiunii noastre - în perspectivă - putem conta pe toţi fraţii noştri din Patria-Mamă şi din Diaspora. Ne vom găsi adevăraţii aliaţi!

(...) Doresc tuturor membrilor Consiliului Secuiesc, Scaunelor şi aşezărilor secuieşti o „războinică zi bună”! (s.n.)

La 23 octombrie 2003, în binecuvântata zi a revoluţiei şi războiului de eliberare din 1956”
Episcop Tőkés László,

preşedinte de onoare al Consiliului Naţiona Secuiesc

Fără să vreau, citind această declaraţie solemnă de război, consemnată de Zeno Millea în „Antiromânismul moderat şi radical”, apărut în anul 2008, gândurile mă duc spre „48”-ul lui Lajos Kossuth. Cam tot aşa sunau şi „jurămintele” lui: „Noi vom ridica la arme generoasa noastră naţiune secuiască şi vom face să dispară – prin sabie – orice rebel!”. Evident, „rebelii” erau românii. Ei erau majoritari... În timp, „generoasa naţiune” a rămas o legendă, prin asimilarea in corpore de către Kossuth şi urmaşii lui, încât, în fiecare ungur este şi un secui. Urmaşii celor care atunci, la Lutiţa, şi-au asumat rolul de călăi, care împlineau ordinul de „libertate a popoarelor” trasat de Kossuth, care era, în fapt, următorul: „Libertate pentru unguri... Jug pentru români!”. Ca şi acum, când locul lui Kossuth şi-l doreşte Tőkés. Şi el vrea libertate, dar tot pentru unguri, fără a-i întreba pe românii din „Ţinut” ce vor ei. Nimeni nu i-a întrebat pe români ce părere au despre întemeierea acelui Consiliu Naţional Secuiesc, sau dacă vor să facă parte din el. Încât, în Mileniul III, retrăim „48”-ul de acum 161 de ani, cu alte arme, dar cu acelaşi ţel. Şi se mai simte ceva din „condimentele” Diktatului de la Viena. O beţie care a mers mai departe: s-a trecut şi la înfiinţarea Consiliilor Naţionale de Scaun. Jocuri de-a ţara, în inima României... „Jocuri” străine românilor care trăiesc în Ungaria sau Serbia!

A venit apoi vremea „Forumului de la Odorhei” în cadrul căruia s-au pus şi bazele mult doritului, de către László Tőkés, Consiliu Naţional al Maghiarilor din Ardeal, având ca ideal de luptă „autonomia teritorială” şi „restituirea Ardealului”. Şi cum România bătea la uşa aderării la Uniunea Europeană, Tőkés şi-ai lui au găsit ca ideal momentul de şantaj, ameninţând blocarea intrării, în primul rând, prin voturile Ungariei. Ba, mai mult, au avut în vedere până şi integrarea separată a „pământului secuiesc” în Uniunea Europeană.

Şi viaţa şi-a urmat cursul ştiut. O vreme, s-a vorbit despre „moderaţi” şi „radicali”... Nimic mai fals. Mişcarea antiromânească e total radicală. La mijloc e doar lupta surdă pentru scaune. Pentru „ciolan”! Şi unii şi alţii, sunt uniţi prin împlinirea programelor lui Kossuth. Sub jurământ şi prin educaţie şovină începută din vremea grădiniţei şi consolidate în familii. Iar o lozincă e mereu vie în minţile ungurilor, inoculată prin toate mijloacele: „Horthy, Csáki, Teleki - Minden oláh innen ki”... Adică, pe româneşte, „Afară cu toţi valahii!” Lozinci care ornau pancartele şi se auzeau pe toate vocile angajate în misiuni revanşarde. Cât despre mutilarea conştiinţelor, erau atât de adânci rănile, încât, s-a ajuns până la a se nega totul. Şi că la Sucutard şi la Mureşenii de Câmpie s-ar fi produs cândva vreo atrocitate, că la Ip şi la Treznea armata şi administraţia ungurească ar avea vreo vină, fiind însă nevoită să riposteze la atacul unor partizani români. Cei care ar fi deschis focul asupra trupelor! Între partizani, numărându-se şi o gravidă în ultima lună, şi un sugar de trei săptămâni, şi un octogenar. Asta, la Ip, în vreme ce la Treznea, fata popii a pus mâna pe armă, s-a suit la repezeală în turnul bisericii, pentru a salva satul de invazia soldaţilor unguri, de unde a tras. Fapt nesuportat de către armata de la Budapesta, care şi-a trimis gradaţii în turla bisericii, au reuşit s-o captureze pe fata de nici 18 ani, după care au coborât-o, în faţa bisericii, unde au împuşcat-o, spre ştiinţa satului, că dacă cineva va face ca ea, la fel va păţi. Un mincinos: Lajos Keresztes. de la „Magyar Nemzet”... După el, şi Albert Wass, ar fi fost un „înger”! I-aş pune individului o singură întrebare: oare de ce a fugit acest „bărbat” din ţară şi n-a rămas, ca orice om cinstit, gata să-şi apere onoarea? A fugit, nu l-au păsuit nici chiar ungurii lui din Budapesta. La Cluj, Tribunalul Poporului l-a condamnat la moarte, iar când a simţit că i se apropie sfârşitul, de undeva, din America, unde s-a ascuns să scape de pedeapsa capitală, a-ncercat să-şi recapete cetăţenie maghiară, pentru a se putea repatria în Ungaria. N-a fost să fie, încât, disperat, la 17 februarie 1998, seara, şi-a tras un glonţ în cap. N-a putut suporta refuzul Ungariei de a-i reda cetăţenia şi de a-l primi să moară acolo. Era criminal condamnat la moarte, şi-n România, şi-n Ungaria... O sinucidere care a avut şi urmări: urmaşii săi, între care şi unul, Huba, ajuns general în armata americană, cu misiuni prin Golful Persic, au început lupta pentru redobândirea averii criminalului Albert Wass. Încă n-au reuşit, dar forţele iredente ungureşti continuă să „lucreze” cu toată forţa. Până una-alta, grupările care duc mai departe crezul criminalului, au reuşit să-i aducă în ţară, la Brâncoveneşti, caseta cu cenuşă şi astfel să-i împlinească visul de a fi înmormântat în Ardeal. Alte grupări fasciste i-au ridicat statui, i-au postat medalioane pe diferite clădiri şi chiar i-au dat numele unor instituţii de cultură din România. Cât despre cărţi, ele împânzesc toate librăriile care livrează cărţi ungureşti, multe tipărite la editura „Mentor” a „nevinovatului” Markó Béla, pe bani livraţi de guvernele de la Budapesta. Informaţii care îi lipsesc cu desăvârşire acestui Kerestes Lajos, de la „Magyar Nemzet”. Cel pe care, mă simt nevoit să-l întreb din nou: de ce crede că în acea toamnă a anului 1944, scriitorul Albert Wass a fugit din Sucutard, şi, evident, din Ardeal?! Şi nu doar el a fugit în lume pentru a scăpa de pedeapsa legilor. Şi el, şi ceilalţi 134 de criminali, majoritatea judecaţi şi condamnaţi în contumacie, şi-au primit dreptele pedepse. Iar el, Wass Albert, s-a aflat pe lista condamnaţilor la moarte!