12. Este ceea ce s-a numit mai tîrziu modus tollen* •
B. Dar nu B; deci nici A. eâvin"ua
13. S-ar părea că aici Aristotel contrazice rePreze?tarate fi şi «"' L deschidere mdeterminată. într-adevâr, bronzul po
tat ca
CARTEA THETA (IX)
311
-, si s
[UI*''' .
feră> ?1
r-p7
5
hi în timp ce focul nu poate fi decît cald. Con-• d că'se definesc lucrurile corespunzător: bronzul v»»- 'J orice formă, prin definiţie, iar focul poate încălzi
poate fiturna ;arăsi prin definiţie. Am putea spune că o anume vir-LltsâU pUţin'lrf. constă în definirea limitelor unei indeterminări;
.• „ rar>aCH«*LC ** ,. „ l- • - l i- • / c -
tualitate"c r. . sjne ca virtualitate pura, e lipsita de limite (arară numai mate"3 sjjera ca posibilitatea ei de a deveni orice reprezin-Joardacan ^ ^ determinare). "' t0tUA' ctualiza un contrariu presupune negarea celuilalt, deoarece
l4' •; nu se oot afla simultan în acelaşi subiect în actualizare,
j,..,i contrarii uu ^ Y . , . . . ,. . „ .
v r, constă, aşadar, dmtr-o serie de negări şi limitări.
15 Aristotel foloseşte un singur termen, care însă înseamnă deopotrivă capacitate, putere, putinţă, virtualitate.
16 Ceea ce Aristotel numeşte „analogie corespunde noţiunii geo-tric-aritmetice de proporţionalitate: sînt identificate anumite
rapoarte constante între mărimi, astfel încît nu mărimile în sine contează, ci numai felul în care ele se raportează unele la altele. E o idee cardinala a metodologiei aristotelice (aflată în nuce şi la Platon, v. analogia Soarelui şi a Liniei din Republica): un termen poate reprezenta materia într-un raport, dar poate fi forma sau actualizarea într-alt raport. De aici rezultă şi multiplicitatea de sensuri pe care conceptele fundamentale, ca materie, formă etc., le pot lua.
17. Partea aceasta pînă la sfîrşitul capitolului nu se găseşte în mai multe manuscrise şi nu este comentată de Toma d'Aquino; probabil că ea nu este autentică, de asemenea, textul este foarte corupt. Nelimitatul nu se poate actualiza deoarece actualizarea înseamnă determinare, ori vidul este, prin definiţie, fără determinare, fi r M Ce A"stotel numeşte „mişcare" nu-şi conţine propria na «aţe (tEXoţ), de aceea ea este
prin defini e Un alt mocl de a denumi forma, căci forma este,
19. UnomCOm,P încheiatâ, determinată.
to timpul. Daf actualizat şi, deopotrivă, poate să fi şi gîndit
Se poate sPune că a construit efectiv tot timpul. ^na^tate ŞÎ de aceea ea poate fi continuu bire de alte acţiuni, care trec în virtualitate.
rea îş; m actualizare,
312
METAFIZICA
Tip
20. Medicina este cauza sau raţiunea efici
^v. 4.*^^n^ni» wjv>- *-t*w«,« oau ictuuuca eticientă • —*
ce virtualitatea sănătăţii este raţiunea materială ' °tricc> în ti
21. Materia primă este un substrat complet nedeter ' tualitate. Alte substrate, cum ar fi lemn, om etc. sînt mmat' PUrâvit. nate, dar, la rîndul lor, sînt şi subiecte ale unor propriet ' ^eterini-mină mai departe. Numai actualizarea pură, Dumne * ^^ 'W-materie, este complet determinată. U> "Psită de
22. Materia este indeterminată întrucît este lipsită de f prietăţile sînt indeterminate întrucît sînt abstracţii lipsite d rm*',Pr°' într-un substrat. De aceea nici unele, nici altele nu sînt Fiint A \ ^
23. V. Cartea Delta, cap.ll. l»deplini
24. Teză foarte importantă; acceptarea ei presupune existent l Dumnezeu, adică a actualizării pure. Sub raport ontologic ea '*{ "• un răspuns întrebării fundamentale pe care o formulează Heideeg „de ce există ceva şi nu mai degrabă nimic?"
25. Adică Fiinţa.
26. Virtualitatea este capacitatea de a deveni ceva, de a face ceva, de a lua o anumita determinare; cu alte cuvinte trebuie să existe, conceptual, determinarea pentru ca să poată fi concepută virtualitatea ei.
Anterioritatea sau prioritatea actualizării asupra virtualităţii reprezintă un punct cheie al doctrinei aristotelice, fiind echivalent cu prioritatea formei sau a finalităţii asupra materiei. Dumnezeu, care e actualizare pură, adică lipsită de orice indeterminare, deoarece nu are materie, este, fireşte, prioritar în mod absolut. A accepta prioritatea virtualităţii presupune — observă Aristotel — să se accepte că lumea nu este necesară şi că ea a apărut printr-un accident de neînţeles.^
27. Sub raport specific, actualizarea precede întotdeauna, dar, m istoria fiecărui individ, precede virtualitatea.
28. Procesul de învăţare nu este o trecere subită de la totala la ştiinţa totală, ci o graduală lărgire a cunoştinţelor alităţilor deja existente. Aceasta obiecţie sofistică apare m lui Platou, iar acesta îl rezolvă prin recursul la preştunţ. morare. Aristotel nu utilizează această metoda, ci presupun deauna învăţăm pe baza unei învăţături prealabile.
29. Forma, Fiinţa şi actualizarea sînt, într-un fel, sin
un . {in,li-
_ rYlii T
lucru care devine tinde să-si realizeze forma, care u exp
' cuaoe"
tatea, scopul şi, în acelaşi timp, exprimă ceea ce el es adică Fiinţa sa.
30. Pauson era un pictor amintit de mai multe ori considerat un pictor prost. Nu e clar la ce se refera aici
.tel?
CARTEA THETA (IX)
313
ote) cred ca era vorba despre un joc perspectivic. 'e să fie vorba despre un defect al picturilor lui - au clar să se înţeleagă dacă o anumită parte aparţine
unu" personal* rjoseste cei doi termeni a căror sinonimie o susţine
31. Anstote_ e«. g^etcc (derivată de la epyov), şi i\ iio,pentnî" ' '
..
D r ce se întîmplă cu entităţile care au materie inteligibila (v. 33 Eta) precum genul în raport cu diferenţa? Oare si ele sînt rteâ > Sub aspect intelegibil, măcar, da : genul nemodulat de dif e-^"â nuare o existenţă autentică si nu poate fi reprezentat cu precizie. ^"Genul animal, de pildă, se poate actualiza în om, cal, maimuţă etc., , îu vreme cît nu este conceput ca actualizat, el nu are o existentă efectivă, ci doar una virtuală: într-adevăr, nu poţi concepe un animal indefinit; orice animal este un animal de o anumită specie, fie ea şi imaginara, de exemplu, un centaur. Platon credea că se poate concepe Animalul în sine, dar Aristotel crede că el se înşală şi acesta este sensul ideii sale că universalele nu sînt Fiinţă.
Aşadar, animalul este, la modul inteligibil, pieritor, deoarece el se poate sau nu actualiza. Dar şi specia om se poate sau nu actualiza într-un anumit tip de om — femeie, bărbat, tînăr, bătrîn etc. De aici se vede că nu există actualizare pură, si deci eternitate pură, decît pentru Dumnezeu.
34. Astrele, de pildă, care sînt nepieritoare, îşi pot schimba poziţia sau aspectul; deci, sub anumite privinţe, ele posedă virtualitate.
35. Ar fi vorba despre o aluzie la Empedocle.
o- Dacă răul (actualizat) urmează virtualităţii, înseamnă că acolo n" e nu exist* virtualitate nu poate exista nici rău. Or, lucrurile eterne
au virtualitate, deci la ele nu există rău, şi desigur, nici oboseală, uo«ii, moarte.
uneh' V°r ^esPre teorema care spune că suma unghiurilor unui
38 Ce"6 £gală CU d°Uă unShluri drePte-
v-nstryc^la geometrică este o formă de actualizare a teoremei
nezeu ca^înj pregăte?te teo™ din Cartea Lambda asupra lui Dum-"psitâ de « • C Care se Sădeşte pe sine si care este actualizare pură,
40. Aristot'el1^1""6-
ci °amerm înv -^aseşte ° dovadă a priorităţii actualizării în faptul aţa acţ10nînd, făcînd mai derabă decît învătînd asiv.
314
METAFIZICA
41. Pentru Aristotel adevăr înseamnă a asocia —~ subiect de un predicat ca în realitate; fals a le asocia sauV dls°c'a un decît sînt în realitate. Adaequatio intellectus et re' 1Soc'a'nver scolasticii. Veau să spUni
42. Este vorba despre noţiunile simple, elementare formele pure, care nu se pot descompune într-un subi ' ^ ^esPre cat. De aceea, în cazul lor, nu se poate spune că adev" 'f UnPredi-unirea sau disocierea corectă a unui subiect şi a unui predic °?nst* 'n acestea nu există distincte. Adevărul constă aici în intuir ' -eoarece pronunţarea realităţii ca atare. Adevărul are, pentru real'''*F°''n
compuse, o înfăţişare mai arhaică, mai apropiat de ceea ce n " C °e~ derau a fi adevărat: cuvîntul puternic, o enunţare aparţinînd unei ^^ ne cu autoritate: rege, profet, înţelept. a"
43. Adică, a le cunoaşte nu presupune efortul de a trece de la no manifest şi non-explicit la manifest şi explicit cum, de pildă sta lucrurile în cazul geometriei.
44. Adică se cercetează dacă ceva este o realitate compusă sau necompusă; daca este necompusă, ea este imediat enunţabilă ca adevărată, dacă este gîndită ca atare.
45. Unul (unitatea dintre subiect şi predicat) are sensurile pe care le are şi existenţa Fiinţei respective, ceea ce Aristotel arătase în Cărţile Gamma şi Delta.
46. Doi este şi prim şi par, în schimb Patru este par, dar nu prim. S-ar putea afirma că anumite proprietăţi ale numerelor variază, nu sînt stabile. Dar, dacă se ia nu întreaga clasă a numerelor naturale, ci un singur număr, proprietăţile lui vor fi constante.
CARTEA IOTA (X)
Chestiunea unităţii Fiinţelor. Cele patru sensuri în care se
unitatea. Esenţa unităţii este esenţa indivizibilului PrnMPm nsiderâ ••î j i '/•• - ' • UDJerna măsurii ţi
a măsurăm, in cadrul hecarui gen există o măsură şi o anumită u '
considerata indivizibilă. Sensurile indivizibilităţii unităţii de m" ^ Sensul în care ştiinţa este considerată măsura lucrurilor. Critica teo ' ' lui Protagoras.
Ce este în sine Unul ? El nu este o Fiinţă, în sensul unei autonomii situat în afara lucrurilor, cum susţin platonicienii. Unul este întotdeauna un „unu" determinat. Unul în sine nu există ca atare, nu este Fiinţă. Unul şi multiplul. Identicul şi asemănătorul. Sensurile diversului şi neasemănătorului. Diferenţa şi unitatea genului sau a speciei. Contrarietatea ca diferenţă maximă şi perfectă. De ce nu pot exista decît două contram în cadrul fiecărui gen. Contradicţia (absenţa intermediarului) şi contrarietatea. Privaţiunea, în ce fel se opun unul şi multiplul, cît şi marele si micul. Egalul nu se opune nici mai marelui, nici mai micului, ci inegalului. Problema intermediarelor. Ele se află în acelaşi gen cu contrariile respective şi sînt compuse din acestea. Genul şi diferenţa. In raport cu genul, specia nu este nici identică, nici diferită.
De ce unele contrarietâţi creează specii diferite, în timp ce altele —nu. Diferenţa intrinsecă definiţiei şi cea extrinsecă. Numai prima pro uce specii diferite. -
Pieritorul şi nepieritorul sînt genuri diferite. Ele nu pot aPa.^ aceleiaşi specii, de unde un argument împotriva Formelor plato
Capitolul l
"tat mai înainte, în capitolul dedicat sensurilor multiple,
A) că unitatea are mai multe sensuri. Avînd mai multe sen-
. to£usj cele principale rămîn patru, aparţinînd entităţilor pri-
r'e si care sînt concepute ca formînd o unitate intrinsecă şi nu
contextuală.
în primul rînd, avem unitatea continuă, care este, în mod absolut sau măcar în principal, naturală şi nu obţinută prin atingere sau legare. (Si în cazul acestora are mai multă unitate şi are prioritate lucrul a cărui mişcare este mai puţin divizibilă şi mai simplă.) Apoi formează o unitate, şi chiar mai avansată, întregul ce posedă o configuraţie şi o formă, mai ales dacă el este astfel în chip natural şi nu silit, precum sînt lucrurile încleiate, îmbinate sau legate, ci are în sine însuşi raţiunea de a fi un corp continuu. El este în acest fel datorită faptului că mişcarea sa este unică şi indivizibilă după loc şi timp; astfel încît este evident că, dacă vreun lucru posedă în mod natural principiul mişcării, şi anume primul principiu al primei şcan — mă refer la mişcarea circulară, acesta este cea dintîi uni-Ut^" posedă mărime spaţială <7ip6m>v ueye9oc, ev>.' conti^ ^ °nele ^UCmri Urmează o unitate de acest fel întrucît sînt de ol^nT -^ f!mdcă rePrezintă un întreg; altele /au unitatea/ dată legerc ^ ' '^e: smt atare lucruri cele al căror proces de înţe-indivizVi ^esteunic — cele al căror proces de înţelegere este fieluatdu ' 6 mdmzibil însâ cînd are drept obiect indivizibilul, a'u' este ind'SPeCle> ^ ^^ după numar- După număr, individu-^°rniează 'u '° t'mp ce' duPă specie, e indivizibil ceea ce raţinnea de r-leCt Pentru cunoaştere şi ştiinţă, încît rezultă că '•ţii Fiinţelor este unitatea în sens primar.2
318
METAFIZICA
Prin urmare, unitatea are aceste sensuri: ceea în mod natural, întregul, individualul şi universalul tea formează o unitate prin faptul că au, unele, mis ' ^^ "^ bilă, altele — procesul prin care sînt înţelese sau ^rl** lndiviti-1052b Trebuie ţinut seama însă că nu există identi
uu
care lucrurile sînt concepute a forma o unitate, pe de ^ 'n esenţa unităţii şi definiţia ei, pe de alta. într-adevă'r, unit ° ^"^?' cepe în modurile pe care le-am descris şi va fi o unitate fiec ^ ^ tre ele, care va avea de-a face cu unul dintre aceste m d n~ esenţa unităţii va aparţine uneori unei unităţi, alteori — alt '' este mai aproape de sensul principal al noţiunii. Iar celelalt''/*** suri/ reprezintă unitatea virtuală, aşa cum se întîmplă şi în privinu elementului şi a raţiunii de a fi, dacă ar trebui făcute distincţii î lucruri şi dată o definiţie numelui.
Astfel, într-un sens, focul este considerat element (dar chiar si nelimitatul sau ceva similar este o realitate intrinsecă), în alt sens — nu. Căci esenţa focului si cea a elementului nu sînt identice, ci, luat ca un lucru anume şi ca o natură, focul este un element, dar numele „element" semnifică faptul că /focul/ are o anumită proprietate, fiindcă există ceva scos dintr-o primă /materie/ imanentă.
La fel se petrec lucrurile şi cînd este vorba despre raţiunea de a fi, despre unitate sau unu şi despre toate cele asemănătoare. De aceea, esenţa unităţii este esenţa indivizibilului; anume, ceea ce este un ce determinat, fiindcă este autonom fie după loc, fie după specie, fie după modul de înţelegere, fie că este /identic/ cu esenţa întregului şi a indivizibilului, dar, în special, fiindcă este esenţa măsurii prime în cadrul fiecărui gen, şi mai ales în cadrul gemi cantităţii. Căci de aici — de la măsură — a ajuns /unitatea/ şi * alte genuri. .
într-adevăr, măsura este lucrul prin care se cunoaşte cantl"jiu| Cantitatea, întrucît este cantitate, se cunoaşte fie prin mte unităţii fie prin cel al numărului, iar orice număr se cun . ^ intermediul unităţii, astfel încît orice cantitate, întruci ^ titate, se cunoaşte prin intermediul unului. De aceea, sjtuaţii principiul numărului luat ca număr. De aici şi m ce vorbim despre măsură ca despre lucrul prin care ceva ^ în primul rînd. Iar măsura, /în cadrul fiecărui/ gen, este
CARTEA IOTA (X)
319
- lăţime, în adîncime, în greutate, în viteză. (Noţiu-,;nlungime'in . 'cea je vitezâ sînt valabile şi pentru contrarii, „ea de P^^esK noţiuni avînd două sensuri: de exemplu, „greu-fiecaredintrea, _ ^o parte) orice cîntăreşte ceva, pe de alta — ţaţe" însea^tnăar'eşte în exces; iar „viteză" se referă pe de-o parte la ceva care c > ^^ _ la o mişcare excesiv de rapidă. Căci există
orice mişcare' ului lent, şi există o greutate şi a corpului celui 0 viteză şi a coi F
mâi uşor.) enuri există drept măsură şi principiu o unitate
In toate av-ca"-1> .„ _ ,• ••,
'aerată/ indivizibilă, de vreme ce şi m măsurarea liniilor se
/fOW<; " "..... " " ~
< Moşeşte măsura, luată ca indivizibilă, de un picior, într-adevăr,
"reuitindeni este căutată drept măsură o unitate care e /considerată/indivizibilă.3
Ea este simplă, fie sub raportul calităţii, fie sub cel al cantităţii. Iar acolo unde se pare că nu se poate nici lua, nici adăuga ceva /unei mărimi/, această /mărime/ este măsura exactă. De aceea măsura numărului este cea mai exactă. Căci unitatea aritmetică este soco- 1053a tită în toate privinţele indivizibilă, iar în celelalte genuri este imitată tocmai o astfel de unitate. Fiindcă, dacă s-ar porni de la stadiu sau talant sau de la altă măsură mai mare, nu ar fi evidente nici adăugirea, nici scoaterea unei cantităţi, ceea ce nu s-ar putea petrece dacă unitatea de măsură ar fi mai mică; astfel încît toată lumea stabileşte drept unitate de măsură şi pentru lichide, şi pentru solide, Şi pentru greutăţi, şi pentru lungimi, mărimea cea dintîi pornind
e Ia care nu mai e posibil să te laşi înşelat cu ajutorul senzaţiei, /dacă se adaugă sau se scoate ceva/.4
. i lumea socoteşte că atunci cunoaşte cantitatea cînd o cunoaşte e^ei masuri' Şi' /consideră cunoascută/ mişcarea, rapid masurata/ cu ajutorul mişcării celei mai simple şi mai mie a Ceasta consumă cel mai puţin timp); de aceea, în astrono-«rului/s l ^ Unitatea ?i principiul (căci se admite că mişcarea
astrono
^ 6Ste un^ormă Şi cea mai rapidă, mişcare la care c raP°rtează celelalte mişcări cereşti).5 fiindcă est >|rutatea ^e măsură este intervalul elementar <5i£ai<;>, acestea rep" ^ mi€ interval> iar în vorbire — sunetul. Iar toate Unitate com -mi ° Umtate în acest fel Şi nu fiindcă ar exista o na /tuîuror lucrurilor/, ci în felul arătat.
320
METAFIZICA
Insă nu întotdeauna /unitatea de/ măsură est număr, ci uneori sînt mai multe, aşa cum sînt dou""* SUlgUră k mentare în muzică, ţinînd seama nu de auz, ci de teo "^î^'6 «lenea, sînt mai multe sunete elementare prin care măs^ aseme-rea/, iar „diametrul" se poate măsura cu două unit' ^"î/v°rbi-latura.6 a-1> ?'la fel ş;
La fel se măsoară şi toate mărimile. Astfel, pentr unitatea este măsura, fiindcă cunoaştem elementele di^ ^' alcătuieşte Fiinţa unui lucru, atunci cînd divizăm, fie în m H tativ, fie prin distingerea speciilor. Şi de aceea unitatea c zibilă, fiindcă principiul tuturor lucrurilor este indivizibil <\ iov EKdotcov cc5iodp£TOv>.
Totuşi nu orice unitate este indivizibilă în acelaşi fel — de exem piu, piciorul şi unitatea aritmetică, ci aceasta din urmă este indivizibilă în toate privinţele, în timp ce primul trebuie aşezat printre lucrurile indivizibile pentru senzaţie7, după cum s-a spus deja; căci orice lucru continuu este /altminteri/ divizibil.
întotdeauna măsura trebuie să fie înrudită cu ceea ce se măsoară: într-adevăr, o mărime este /măsura/ mărimilor, şi în mod particular, o lungime este măsura lungimii, o suprafaţă — măsura suprafeţei, a sunetului — un sunet, măsura greutăţii este o greutate, iar a unităţilor aritmetice este o unitate aritmetică, în acest fel trebuie luate lucrurile, şi nu că un număr este măsura numerelor. Ar trebui spus aşa, dacă situaţiile ar fi, într-adevăr, similare. Or, ele nu sînt similare, ci ar fi ca şi cînd s-ar considera că măsura unităţilor aritmetice e dată de mai multe unităţi aritmetice, şi nu de o unitate. Căci numărul este o multitudine de unităţi aritmetice si nu
o unitate.
Dar i ştiinţa este numită măsura lucrurilor, ca şi senzaţia
din
pricina aceluiaşi motiv, fiindcă cunoaştem ceva cu aju ^
avînd în vedere că mai curînd se măsoară /cu ajutoru^ ^
ele însele măsoară. Se întîmplă cu noi ca şi cînd, daca ^^ ne-ar măsura, am şti cît de mari sîntem fiindcă el şi-ar ap de un număr de ori asupra noastră. .. je parca
Protagoras susţine că omul este măsura tuturor lucru > ^.. ^ 1053b 1-ar avea în vedere pe cel ştiutor sau pe cel care are ^ f jjjjdci aceştia /sînt în realitate măsura lucrurilor, doar/ un
CARTEA IOTA (X)
321
------------
lălăit — fiindcă posedă ştiinţa, despre care noi irile obiectelor. Aşadar, fără să spună nimic jar numai să spună aşa ceva.8 esenţa unităţii este o măsură pentru cel care "•" - ume fiind în cel mai înalt grad/măsura/cantităţii, disting6 duP .. £Ste limpede. O astfel de unitate va li, mai întîi, apoi cea a^ .^.^-^i fan punct de vedere cantitativ, apoi /'mâi-
l ofist /s
ă eX1ta'litativ. De aceea, unitatea este indivizibilă fie absolut, în care este privita ca o unitate.
Capitolul 2
în legătură cu Fiinţa şi cu natura trebuie cercetat dacă lucrurile stauîntr-un fel sau într-altul, aşa cum am discutat în Cartea dedicată aporiilor (Beta): anume ce sînt unul şi unitatea şi cum trebuie concepute ele : oare unul este o Fiinţă anume, aşa cum au susţinut mai întîi pitagoricienii, şi mai apoi Platon ? Sau mai degrabă există o natură drept substrat /alta decît unul/, şi atunci ea trebuie concepută mai adecvat şi mai degrabă în felul în care o fac filozofii naturii? Căci dintre aceştia, un filozof susţine că Prietenia este unitatea, altul — că e aerul, altul — că este nelimitatul?
Dar, dacă nici unul dintre universale nu poate fi Fiinţă, după cum s-a arătat în Cărţile despre Fiinţă şi ceca-ce-este, dacă nici ceea-ce-este-le/ însuşi nu poate fi Fiinţă, ca un ce unic plasat în •«ara multiplicităţii (căci el este comun /multiplicităţii/, afară doar u*Ca nu ca ° predicaţie /universală/), e limpede că nici unul sau 'U°a aC6St rol/' într-adevar ceea-ce-este şi unul a- mare masura predicatele tuturor lucrurilor. Rezultă
^ natUri anume ?i Fiin^e autonome faţa de din car ' n^c' unti^ nu P°ate fi un gen, din aceleaşi raţiuni
^nplu l Ceea~ce~este> mci Fiinţa nu pot constitui un gen.10 te cazuri •' ^ decurg cu necesitate asemănător în toate aces-^Hceea-c - "^ ConcePHt 'm tot atîtea sensuri în cîte este conce-^ anume s' 5 * u^ta ca> dat fiind că, într-adevăr, există o uni-CSte ^^^ în °aZul calitaţilor' la tel Ş» în cel al cantităţilor, CreDuie cercetat în general ce anume este unul,
322
METAFIZICA
1054a
atunci
după cum /ne-am întrebat/ şi ce anume este
nu este suficient /a se spune/ că natura lor este ch"^' ^eoarece
Or, există şi printre culori o culoare, una, precu ^lu*'81*' restul culorilor care derivă din acesta şi din negru •' * ?* aP°i
privaţiunea albului, după cum întunericul ^t* ' * ne£rul este i • ' '-'ut pnvatin
lumină [aceasta înseamnă privaţiunea de lumină] A rf l - - a ^ existenţele ar fi culori, ele ar reprezenta un anumit n ^"'^ un număr de ce anume ? De culori, desigur, iar unul ?*' ^ una dintre culori, de exemplu, albul. La fel, dacă existente
intervale muzicale, şi ele ar reprezenta un anume număr ' i • • /• T--- • 11 , ' v1 "Uiump
de semitonuri, insa Fiinţa intervalelor nu ar fi număr I «
ar fi ceva a cărui Fiinţă nu este unul Im determinat/, a. semitonul" La fel se petrec lucrurile şi cu sunetele articulate ale limbii- dac' existenţele ar fi un număr de sunete elementare, şi unul ar fi atun ' o vocală elementară. Iar dacă existenţele ar fi poligoane, /ele ar reprezenta atunci/ un număr de figuri, iar unul ar fi triunghiul Acelaşi raţionament se poate face şi în celelalte genuri, încît rezultă că şi în cazul afecţiunilor, şi în cel al calităţilor, şi în cel al cantităţilor, şi în mişcare, dacă există numere şi dacă există un element primordial în toate aceste genuri, existenţele respective reprezintă un număr determinat de lucruri, iar unul respectiv este un unu determinat; şi nu unul în sine este Fiinţa. Iar atunci este necesar ca aceeaşi situaţie s-o avem şi în cazul Fiinţelor, căci se întîmplă acelaşi lucru pretutindeni.
Este limpede, prin urmare, că unul, în orice gen, este o natura anume /determinată/, dar că nicăieri unul în sine nu este natura /respectivă/; ci, după cum în cazul culorilor trebuie căutată o (una) culoare în calitate de unu în sine, tot aşa şi în cazul Fiinţei, un în sine este, de fapt, o Fiinţă / anume/.u i M ru
Că unul (unitatea) şi ceea-ce-este semnifică cumva ace aşi^ ^ este limpede deoarece ele îşi sînt consecinţă /unul a tui ^ atîtea sensuri cîte categorii sînt, dar nu se află în nici una ^ ^ de exemplu, unul nu se află nici în categoria Fiinţei, n' eine-calităţii, ci se comportă asemănător cu ceea-ce-este. ^ atnbui« nea, rezultă aceasta şi din faptul ca termenul „un om ^uie ceva în plus faţă de termenul „om", după cum nici „a i anurnită ceva în plus faţă de „a fi" într-un anume fel, sau
7ip6m>
Dostları ilə paylaş: |