Criminologie

CAPITOLUL I

CONSIDERATII PRIVIND DREPTUL LA VIATA AL FIINTEI UMANE

Viața omului este o valoare primara și absolută, indisolubila manifestarii în sine, o conditie a continuitatii biologice a grupului social.

Apărarea persoanei şi îndeosebi, a vieţii constituie o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor de drept. În orice orânduire socială viaţa a fost ocrotită de lege, nu atât ca fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară şi absolută a oricărei societăţi, ca o condiţie indispensabilă a însăşi existenţei societăţii omeneşti. Legea ocroteşte nu numai interesul fiecărui individ de a trăi şi a-şi conserva şi prelungi viaţa, dar mai ales interesul societăţii ca viaţa fiecărui om să fie păstrată şi respectată de ceilalţi, conservarea vieţii individuale fiind hotărâtoare pentru existenţa societăţii care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viaţă

Ocrotirea persoanelor împotriva actelor de violenţă care le pun în pericol viaţa s-a impus încă din epocile cele mai îndepărtate. Măsurile împotriva celor care ucideau persoane din aceeaşi colectivitate nu erau însă axate pe idee de vinovăţie, ci pe necesitatea de apărare şi conservare a echilibrului necesar supravieţuirii grupului. Aceste măsuri constau în alungarea din comunitate şi numai atunci când era un pericol pentru trib, se lasa părţilor interesate posibilitatea răzbunării. Şi într-un caz şi în celălalt făptuitorul rămânea lipsit de protecţia tribului şi era,  practic,  supus  pieirii. 

In primii ani dupa Hristos, la unele popoare era conceputa posibilitatea raspunderii generatiilor viitoare. De exemplu, in Cartile Sfinte se aminteste despre raspunderea, care ar apasa asupra urmasilor pana la a 7-a generatie.

Treptat  răzbunarea  nelimitată a fost înlocuită cu „legea talionului”, care introducea în gândire ideea de compensaţie sub forma incipientă,ca acel care face rău să sufere tot atâta rău.

Acum aproape 2000 ani Titus Lucretius afirma vitaque manicipio nuliidatur, omnibus usu adică viața nu este proprietatea nimănui ci uzufructul tuturor, prin aceasta atragand atenția asupra importantei valorii vieții persoanei.

Cea mai veche colecție de legi care pedepsește omorul este Codul regelui Hammurabi (1792-1749 i.Cr.) care avea la baza legea talionului și continea dispozitii cu caracter bine dezvoltat pentru acele vremuri. În cuprinsul acestui cod, se regaseste prima diferența dintre definitiile omorului intenționat și omorul prin imprudenta. Codul  lui  Hammurabi  reflectă,  în  ceea  ce priveşte regimul pedepselor un sistem foarte sacru, caracteristic   oricărui  proces de  formare şi dezvoltare a statelor. Pedeapsa capitală este prevăzută în cod de 34 de ori. Această pedeapsă se aplica spre exemplu în cazul asasinării bărbatului de către femeie (în scopul unei noi căsătorii) .

În orânduirea gentilică victima putea sau să se răzbune personal sau să fie răzbunată de ceilalţi membrii ai gintei, ca o îndatorire ce rezultă din legătura de sânge ce-i urnea pe toţi congentilii. Codul prevede talionul în mai multe cazuri: ochi pentru ochi (art. 196), os pentru os (art. 197),dinte pentru dinte (art. 200). Uneori talionul păstrează forme specifice cunoscute sub denumirea de talionul „compensaţiilor familiale”. Art. 209 şi 210 prevăd că, în cazul în care cineva a pricinuit prin lovituri moartea fiicei unui om liber, drept pedeapsă va fi ucisă fiica delincventului.

În Grecia antica, prin legile adoptate de Lycurg, omorul era împărțit în omor premeditat și omor involuntar. Omorul premeditat se judeca in Areopag, in complet alcatuit din mai multi arhonti alesi pe viata, prezidat de arhontele-rege. Oratorii erau obligati sa se rezume la expunerea faptelor si sa nu apeleze la pasiuni sau mila, iar sentintele cuprindeau, fie o solutie de condamnare la moarte, fie o solutie de achitare. În caz de paritate de voturi, presedintele adauga un vot în favoarea condamnatului. Sub aspect procedural, referitor la omorul involuntar, se mai mentiona ca acesta se judeca de un tribunal compus din 50 de cetateni liberi, unde printr-o procedura prealabila se incerca concilierea partilor. In cazul acestei infractiuni, partea vatamata putea sa primeasca o despagubire sau un pret al sangelui⁷².

Geto-dacii au beneficiat de legi scrise, dar acestea nu s-au păstrat. După înfrângerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman sunt extinse şi în noua provincie a imperiului.

La români, prima lege scrisă este Legea celor XII Table, care datează din sec. al V-lea e.n. Şi ea consacră în materie penală legea talionului şi făcea distincţie între „crimen publica” şi „delicta privata”. Omorul era considerat crimă publică şi avea denumirea specială de parricidium. El se judeca în cauzele speciale şi se pedepsea , în general, cu moartea, putându-se totuşi aplica şi alte pedepse,cum ar fi amputarea mâinii condamnatului.

Primele legiuiri româneşti sunt „Cartea românească de învăţătură” şi”Pravilele Împărăteşti”, tipărită în 1646 la Mânăstirea „Trei ierarhi” din Iaşi şi„Îndreptarea legii” tipărită în 1652 la Târgovişte. În aceste legi omorul este reglementat în spiritul dominant al vremii, cu asprime şi discriminare. Uciderea unei persoane se pedepsea cu moartea prin spânzurare sau decapitare, dar se puteau aplica și pedepse mai uşoare, în raport cu categoria socială din care provenea vinovatul. Tentativa era pedepsită mai blând şi erau reglementate cauzele care pot înlătura pedeapsa (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitimaapărare) şi cauzele care micşorează pedeapsa (mânia, vârsta, beţia, obiceiul locului,somnul, dragostea), ca o alternativă a circumstanţelor agravante sau atenuante. Omorul era considerat infracţiune gravă şi se judeca în prima epocă de căpităniile oştii, ulterior de către domn. Se făcea deosebire între omorul intenţionat şi cel fără voie.

Codul penal din 1865 reglementa omorul săvârşit cu voinţă (art. 225)  pentru  care  pedeapsa  era  munca  silnică  pe  timp  mărginit;  omorul  calificat  (art.234); omorul premeditat (art. 232); omorul rudei în linie ascendentă, soţului sau soţiei (art. 230). În perioada de aplicare a acestui cod, după 1918, au rămas în vigoare şi unele dispoziţii din codurile transilvănean şi bucovinean.

Legislaţia penală a fost unificată prin Codul penal din 1937, care are astfel, meritul de a fi primul cod penal românesc. El reglementează următoarele forme de omor: omorul simplu (art.463), omorul calificat (art. 464); pruncuciderea (art. 469); oferta de omor (art.466); omuciderea prin imprudenţă (art. 467); omorul la stăruinţă (art. 468); omorul prin concurs (art. 469).

La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare Codul penal aplicat pana pe data de 01 februarie 2014 în care omorul era prevăzut în trei variante: omorul simplu (art. 174); omorul calificat (art. 175); omorul deosebit de grav (art. 176).