Criminologie
Tulburări Mintale ce se instalează încă din copilărie/adolescență
Yüklə 1,93 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Deficitul de Atenție/ Tulburarea de personalitate hiperactivă (ADHD)
- Tulburare de personalitate anxioasă
- Tulburarea Depresiv-Majoră
- Predicția comportamentală
- Violență, Agresivitate și Comportament deviant
- Stadiul actual al cunoașterii
- Designul cercetării
- Diagrama temporală de cercetare Limite
- EXPERTIZA GRAFICĂ ÎN SISTEMUL JUDICIAR ROMÂN Mădălina Dinea
- Perioada evolutiv-grafică
- Dezorganizarea şi disoluţia grafică
- Scrisul unei persoane oarbe de 3 ani (A.Boia, Scrisul orbilor)
- INFRACTIUNILE DE VIOLENTA-OMORUL Simion Nicoleta Minodora îndrumător științific / prof. Muscalu Gheorghe
Tulburări Mintale ce se instalează încă din copilărie/adolescență
ODD-patern recurent și pervaziv al comportamentului negativ, sfidător și ostil care durează cel puțin 6 luni și este caracterizat prin frecvența a patru dintre următoarele simptome, conform American Psychiatric Association(2000, p. 100):
Simptomele tipice ale ODD își fac apariția la vârsta preșcolară sau timpuriu în copilărie (McMahon&Forehand, 2003) într-un grup specific dintre acești tineri ce prezintă comportamente problemă, continuă și se devoltă pe parcursul vieții în tulburări mai grave de comportament( Conduct Disorder) în timpul copilăriei târzii și a adolescenței și în Tulburare de Personalitate Antisocială, în perioada adultă (vezi Routh 1994; Lahey, Miller, Gordon &Riley, 1999;Velhust et al., 2001; National Institute of Mental Health,2001)
Conform DSM-IV-TR (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorder-IV ) Deficitul de Atenție este caracterizat prin simptome pervazive care durează minim 6 luni, conducând individul spre disfuncționalitate în mai multe situații (American Psychiatric Association, 2000). Aceste criterii trebuie coroborate cu stadiul de dezvoltare și vârsta copilului. Este necesar să indeplinească 6 sau mai multe criterii cu privire la:
Pentru a putea diagnostica ADHD ca tulburare, trebuie diferențiată de criteriile ce se pot clasifica în altă parte: schizofrenie, tulburările psihotice, tulburări pervazive ale dezvoltării, sau ale dispoziției, anxietate sau tulburări disociative. Copiii care prezintă simptomele ADHD, au dificultăți în a stabili relații interpersonale, strânse și de durată; astfel, acesta este considerată mai mult o tulburare a relațiilor interpersonale decât o tulburare a activităților întreprinse.( Boots, Denise Paquette, 2007) S-a constat că indivizii care au fost identificați ca suferind de ADHD, au nivel ridicat al riscului comportamentului delicvent și deviant, în adolescență și în timpul perioade adulte, în special când aceste simptome disruptive apar la vârste între 5 și 7 ani. (Boots, Denise Paquette, 2007 apud. Moffitt&Silva,1988) Comportamentul acestora a înregistrat în foarte mare măsură o traiectorie a criminalității și acte violente (Moffitt,1990;Satterfield, Swanson, Schen &Lee, 1994;Broidy et al. 2003).
Traseul pe care se dezvoltă această tulburare, acest tip de tulburare “internalizată”, se manifestă, în general încă din copilărie și prezintă cronicitate, risc de recidivitate și este o afecțiune recurentă ()Marcus, Olfson, Pincus, Shear & Zarin, 1997) Pe scurt, această tulburare cuprinde: Tulburarea anxioasă generalizantă, fobie socială, fobie specifică.
Tulburarea Anxioasă Generalizantă este o perioadă de cel puțin 6 luni de anxietate excesivă și persistentă acompaniată de dificultatea de a-și stăpâni ingrijorarea cronică și severă. Această tulburare trebuie diagnosticată separat fată de :
Copii ce manifestă Anxietate Generalizantă tind să fie perfecționiști în ceea ce privește notele la școală, performanțele în activitățile sportive, stil de viață sănătos, preocupare excesivă cu privire la familie și așa mai departe. Detresa o reprezintă impactul negativ asupra activităților sociale, ocupaționale și academice.
Fobia socială reprezintă baza temerilor unui individ ce constau în posibilitatea de a actiona sau de la fi expuși unei situații umilitoare. Pentru persoanele ce nu au împlinit vârsta de 18 ani, această tulburare se manifestă printr-un sentiment de frică accentuată, evitare în contextul detresei sociale și suferintă ce dureaază mai mult de 6 luni. Această inhibă viața socială a individului.
Are multe caracteristici comune cu Fobia Socială, însă acesta este definită ca fiind teama irațională și persistentă în legătură cu situații sau obiecte (American Psychiatric Association, 2000). Cele 5 sutipuri de Fobie Specifică sunt:
Unul dintre cele mai importane elemente este faptul că aceste tulburări ce au în comun (Tulburările de anxietate), este faptul că prin evoluția comportamentului lor, aceștia devin victime, în special când întâlnesc indivizi cu comportament agresiv.
Este de așteptat ca o personalitate optimală, să simtă furie, tristețe, veselie, dezamagire, oboseală, entuziasm în funcție de factorii din mediul extern. În orice caz, aceste emoții sunt ținute sub control și se află sub incidența unei acceptări sociale. Două dintre cele mai comune tulburări afectie ce ăși fac simțită prezența în rândul copiilor și adolescenților este Tulburarea Depresivă Majoră și Distimia. “Trăirile afective intense, interferează în general cu activitățile zilnice, inclusiv capacitatea de a interacționa cu alții, de aparticipa activ la ore/cursuri, sau să-și păstreze locul de muncă. Aceștia au tendința de a se plânge de dureri cu scopul de a se izola de prieteni și familie”(Boesky,2002, p.62) Aceste tulburări au un impact negativ asupra individului, pe parcursul vieții și pot dezvolta și alte forme de tulburare depresivă ce conduc la agresivitate și violență.
În acest caz, depresia este caracterizată de perioade de sentimente de lipsă a speranței, inutilitate și în cazuri extreme de gânduri sinucigașe. În DSM-IV-TR se postulează că episodul depresiv-major trebuie să fie prezent pe o perioadă mai mare de două săptămâni și să cuprinde mai mult de 4 dintre următoarele simptome: - pierderea sau creșterea în greutate într-un timp scurt, apetit neregulat; - insomnie/ stare exagerată de somnolență; - agitație psihomotorie sau eetardare; - oboseală, pierderea energiei; - sentimente de culpabilizare, sau de inutilitate; - incapacitate de concentrare sau comunicare; - gânduri recurente de moarte. Dși U.S. Surgeon General a identificat faptul că “5 % dintre cei care suferă de MDD sunt tineri cu vârste cuprinse între 9-17 ani”, din perspectivă dezvoltării umane, adolescenții sunt supuși unui risc mai mare de MDD decât copii. Depresia manifestată de timpuriu, poate conduce la comportmanete problemă, precum ideația suicidară și tentativă de suicid(Kovakcs,1996;Teplin,2001), ideație criminală la maturitate (Mitchel et al., 1998, Goldstein et al. 2007).
Stare afectivă depresivă, cronică, care se manifestă timp de 2 ani la un adult și 1 an la copil sau adolescenți. În perioadele de manifestare, individul poate prezenta severitate față de sine și trebuie să fie raportate cel puțin 2 dintre următoarele simptome:
Predicția comportamentală Există o linie subțire între profilul psihologic real al adolescentului și profilul perceput al acestuia; așadar se poate lua în considerare faptul că încăpățânarea propriu-zisă ar putea avea un efect pozitiv în dezvoltarea individului ca adult independent, sigur pe el și foarte greu de influnțat, însă, pe de altă parte pe fondul predispozițiilor comportamentale, acesta poate foarte ușor să extindă “încăpățânarea” către rebeliune, comportament care nu se supune autorității și în final acestea pot culmina cu un adolescent sau adult “beneficiar” al comportamentului antisocial ( în cel mai bun caz). Ideea este că nu trebuie confundat sub nicio formă un adolescent stăpân pe sine și sigur de deciziile sale (atât timp cât nu-ți face rău el însuși sau altora) cu un debut al comportamentului antisocial. Limita pe care o impune această situație, adaptat la contextul actual este generată de activitatea pe care o au psihologii din instituțiile de învățământ. O soluție la contextul actual ar fi seminariile destinate psihologilor școlii pe tema “comportamentului adolescenților”, în vederea identificării comportamentelor deviante și intervenției asupra acestora.
Din ce în ce mai multe cazuri de violență în școală se raportează în România și, în scurt timp aceasta va reprezenta una ditre problemele principale cu care ne vom confrunta în rândul adolescenților. Violența în școală are o dinamică de tipul “victimă- abuzator” și din aceată cauză, este analizată din ambele perspective. Într-o notă personală, mediul familial este catalizatorul oricărui tip de comportament al adolescentului și mai puțin mediul exterior. Mediul familial este cel care, pe de o parte construiește prin “disciplinarea” exagerată sau prin neglijența la care supune copilul, un comportament agresiv al acestuia; iar pe de altă parte, hiper-protectivitatea consolidează atitudinea victimei din această ecuație. Ken Rigby (1993) asociază disfuncționalitatea din familie atât cu comportamentul agresorului cât și cu cel al victimel. Acesta spune că s-a constatat că agresorii (băieți) au o relație deficitară cu mama sau cu tatăl lor, în schimb victimele (fetele, în mod special) au o relație deficitară cu mama, nu cu tatăl. Neglijeța mamei însă, după cum a concluzionat și Wilfred Bion (1967) este fundamentul comportamental pe care se clădește atât trăsătura de comportament agresorului cât și cea a victimei.
În articolul ”Measuring positive and negative aspects of youth behavior: Development and validation of the Adolescent Functioning”52, din “Journal of Adolescence” este specificat faptul că metoda de cercetare “Adolescent Functioning Scale” este viabila, testată și retestată, validată, ca metodă de cercetare a a dificultăților întâmpinate în comportamentul adolescenților cât și a devoltării comportamentelor pozitive ale acestora. Acestă metodă de evaluare este alcătuită din 33 de item sudivizați în 4 mari categorii: dezvoltare și maturizarea pozitivă a adolescentului, comportamentul sfidator, comportamentul antisocial și dificultățile emoționale.53 Scopul general a fost de a produce o scara care poate urmări rezultatele de intervenție în prevenirea , intervenția timpurie și contexte de tratament ; este potrivit pentru utilizarea in setarile de cercetare , clinice și comunitare ; și are aplicabilitate cross-culturale . În general , Scala de functionare Adolescentului ( AFS ) pare a fi o măsură adecvată developmentally - a atât pozitive, cât și aspectele negative ale dezvoltării adolescenților care posedă o fiabilitate puternica si valabilitate. În contextul cultural romînesc, în modul în care adolescentul romîn este format și se dezvoltă aplicabilitatea acestei metode de evaluare a comportamentului adolescentului este pusă sub semnul întrebării. Cercetarea privind validitatea evaluării comportamentului adolescentului a fost făcută pe un eșantion de 279 părinți ai adolescenților cu vărste cuprinse între 11-18 ani, australieni. Aceasta s-a desfășurat în două modalități diferinte, concomitent, una dintre modalități fiind sondajul online, anonim adresat părinților și adolescenților, conceput pentru a identifica relația părinte-copil, practicile parentingului și adaptarea comportamentului adolescentului în Queensland, Australia. Într-o notă personală, chiar dacă această metodă de cercetare este viabilă, este mai dificil de realizat în contextul socio-cultural din România. O meta-analiză a valorilor prevalente internaționale, arată că afecțiunile psihice se manifestă în 13,4% din tinerii ce locuiesc în întreaga lume, sub forma anxietății, tulburări de personalitate disruptive,ADHD și tulburare depresivă. Această din urmă fiind cea mai comună.( Cassandra K. Dittman, Kylie Burke, Ania Filus, Divna Haslam, Alan Ralph apud. Polanczyk et al., 2015). În mod crescător, cei care au studiat acest segment, precum și “policy-makers” recunosc necesitatea la nivel global a implementării politicilor de sănătate publică cu scopul de a preveni afecțiunile psihice la adolescent și fracționarea asociată în educație, funcționare socială și în ocuparea locurilor de muncă. (Cassandra K. Dittman, Kylie Burke, Ania Filus, Divna Haslam, Alan Ralph apud. Biglan, Flay, Embry, & Sandler, 2012). Literatura de specialitate dezvăluie faptul că în urma cerceetărilor efectuate cu privire la legătura dintre afecțiunile psihice și comportamentul violent s-a demonstrat o oarecare inconsistență în funcție de : vârsta, sexul, afecțiunea, segmentul de polpulație pe care s-a făcut studiul și se arată că există o strînsă legătură între anumite afecțiuni și comportamentul infracțional.(Boots, Denise Paquette apud. Bartol& Bartol, 2005) Articolul “The Co-Occurrence of Physical and Cyber Dating Violence and Bullying Among Teens” al autorilor Jennifer Yahner, Meredith Dank, Janine M. Zweig, and Pamela Lachman, pe lângă problema intersectării adolescentului cu hărțuirea și victimizare, abuzul fizic și psihic, se ridică și problema hărțuirii în mediul on-line. Adevenit în timp o problemă evidentă în rândul elevilor de liceu, aceștia folosind într-o portorție foarte mare rețelele de socializare. Rezultatul cercetării acestora, dezvăluie un fapt îngrijorător “1 din 10 elevi de liceu au experimentat violența fizică/ verbal/psihologică. Aceștia tind să se intersecteze, mai târziu, cu violența fizică sau sexuală, psihică sau “cyber abuse”. Designul cercetării a constat într-un chestionar cros-situașional, aplicat pentru elevii cu vârste cuprinse între 12-18 ani, în total fiind aplicate 5.647 de chestionare, distribuite astfel: 51% au fost elevi de sex feminine, 94% heterosexuali, 81% cu vârste cuprinse între 14-17, 75% Caucazieni, și 67% dintre aceștia locuiau cu părinții.
Scop Această cercetare își propune să identifice existența unei relații de interdependență între comportamentul problematic al elevilor și predispoziția acestora la comiterea infracțiunilor. Scopul în care este efectuată această cercetare este de a propune, în urma obținerii rezultatelor, o serie de soluții privind combaterea sau atenuarea acestui tip de comportament în școală. Proiectarea și implementarea soluțiilor formulate vor fi adaptate atât pentru cadrele didactice care se intersectează de asemenea tipuri de comportament cât și pentru părinții copiilor/adolescenților care se confruntă cu aceste dificultăți în contextul familial. Dintr-o altă perspectivă, cercetarea are scopul de a determina gradul de cunoaștere și implicare al cadrelor dicactice în gestionarea relației cu elevii ce au asemenea comportamente, identificarea metodelor folosite pentru a atenua dezvoltarea pe termen lung a comportamentelor problematice .
Obiectivele cercetării sunt: identificarea formelor de agresivitate în rândul copiilor și tinerilor, determinarea cauzelor care favorizează evoluția formelor de agresivitate în rândul adolescenților, direcțiile de evoluție a formelor de agresivitate în rândul adolescenților. O altă serie de obiective este: determinarea modelului circuitului strategie de coping-forme de agresivitate( strategiile de coping au evoluat în forme de agresivitate sau formele de agresifitate sunt un manifest al strategiilor de coping), Formularea și proiectarea unor metode de preventive și intervenție timpurie; totodată este foarte important să se proiecteze și să se determine contextul în care se recomandă a avea loc intervenția.
Eșantionul pe care se aplică cercetare este alcăuit din 3.000 de chestionare ce vor fi aplicate pe două categorii de vîrstă (de la 10 ani – 14 ani și 15-18 ani) din 3 medii diferite: liceu-școală generală din mediul urban, din mediul rural și din sectorul privațiunii de libertate (penitenciar pentru tineri și minori), dar și pe considerente de gen. Se vor utiliza trei metode de cercetare: calitativă, cantitivă și metoda observației. În ceea ce privește metoda cantitativă se va inventarul de personalitate NEO-FFI ( Neo Five Factor Inventory) care constă în completarea unui subset de 60 de itemi elaborați la persoana I, singular, timpul prezent, modul afirmativ ce sintetizează comportamente și reacții relevante pentru fiecare tip de personalitate. Se va folosi acest instrument de evaluare datorită timpului limitat pe care îl au la dispoziție respondenții dar și nivelul minim de înțelegere a limbajului pe care îl solicită. Din perspectiva cercetării calitative, metoda de probare a ipotezelor se va face prin intermediul focus-grupurilor. Acestea vor formate din membrii familiei subiecților sau cadrele didactice din instituțiile în care se aplică cercetarea. Testul de personalitate în 16 factori (16 Personality Factors, 16PF) este unul dintre testele de personalitate care obține ponderea celor 16 factori ai structurii personalității și a capacității de predicție a acestora în comportamentul uman. Acest test este alcătuit din 165 de itemi,evaluați pe o scală cu trei pași și generează scoruri pentru două categorii de factori: primari-cele 16 scale de bază, fiecare având corespondentul unei trăsături de personalitate și globali-Extraversiunea, Anxietatea, Încăpătânarea, Independența și Autocontrolul. Timpul maxim de completare este între 30-35 de minute. Inventarul de Manifestare Tipologică Singer-Loomis (Singer-Loomis) este un alt instrument alcătuit din relevarea a 20 de situații cu 8 variante de răspuns, foecare având corespondent unul dintre cele 8 moduri tipologice studiate. Cele 8 moduri sunt rezultatul combinației dintre atitudinile fundamentale studiate de instrument (extraversiunea și intraversiunea) și patru funcții descrise în teoria lui JUNG (sezorialitatea și intuiția) car e sunt considerate iraționale, de colectare a informației, iar celelalte sunt raționale de decodificare /interpretare a informațieiculese prin intermediul funcțiilor de mai sus. Selecția subiecților se face pe segmetele reprezentative de vârstă, statut social, mediul de proveniență în vederea stabilirii veridicității ipotezelor stabilite. În funcție ipotezele stabilite se va face o selecție a subiecților cu scopul a fi viabili pentru această cercetare și pentru a elimina eventualele riscuri de a contamina sau de a conduce rezultatele pe o pistă falsă. Ipoteze
Obiectiv: Se dorește a se indentifica dacă strategiile de coping au evoluat în forme de agresivitate sau formele de agresivitate sunt un manifest al strategiilor de coping.
Obiectiv: Se dorește a se stabili dacă există o simptomatologie clară și concretă a comportamentului deviant.
Obiectiv: Determinarea contextului în care apar factorii favorizanți.
Obiectiv: Determinarea factorilor predispozanți ai comportamentului deviant și identificarea contextului în care s-a produs “evenimentul declanșator”. Diagrama temporală de cercetare 
Limite Pot fi considerate limite ale cercetării faptul că este posibil să exisțe rezistență în răndul celor chestionați pe motivul lipsei de încredere și a temerii de a nu fi etichetați. În funcție de modul în care sunt elaborate întrebările din chestionar este posibil să reprezinte pentru subiecți o senzație a invadării spațiului privat. Având în vede vârsta subiecților din ciclul gimazial de învățământ, va fi necesar acordul părintelui pentru completarea chestionarelor. Tot în ciclul gimnazial de învățamânt este necesară adaptarea întrebărilor la vârsta respondenților. O soluție a acestei limite de cercetare ar fi aceea că ar putea participa la cercetare tutorele subiecților. Acordul de parteneriat ar putea fi considerat o limită a cercetării din motiv că nu toate instituțiile sunt deschise la a colabora în acest sens.
La ora actuală, s-a constatat din puținele observații în teren (Metoda Observației) faptul că psihologii din licee sunt depășiți de comportamentul elevilor, nu au implementat metode de prevenție a comportamentelor deviante sau a fenomenului ” bullying”, nu sunt suficient de pregătiți pentru a determina și pentru a interveni asupra agresivității în școli (care se află în continuă creștere); la ora actulă nu au o strategie pentru intervenția asupra cazurilor de violență în școală, atât pentru victimă cât și pentru agresor. Direcții de cercetare În condițiile de față, se impun câteva direcții de cercetare ce au ca scop determinarea gradului existent de violență și agresivitate în licee; determinarea dimensiunilor comportamentului devinant în rândul adolescenților în România și determinarea unor metode de intervenție fezabile. Bibliografie
EXPERTIZA GRAFICĂ ÎN SISTEMUL JUDICIAR ROMÂN Mădălina Dinea Expertizele criminalistice joacă un rol important în aflarea adevărului, constituind un real ajutor dat de experţii aflaţi în varii domenii (grafoscopie, tehnică, medicină) în soluţionarea unor cauze penale, civile, medicale, psihologice etc. Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, expertiza este o cercetare cu un caracter tehnic, făcută de o persoană abilitată în acest sens, pentru lămurirea unei probleme esenţiale în soluţionarea cauzei juridice. Din punct de vedere juridic, expertiza judiciară reprezintă o activitate de cercetare a unor împrejurări de fapt, necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauza supusă soluţionării de către un expert, prin cunoştinţe specifice fiecărei specialităţi, activitate desfăşurată la cererea organului judiciar în situaţia în care acesta nu poate singur să lămurească respectiva împrejurare de fapt.54 Sub cupola expertizelor îşi găsesc locul expertize diverse, precum: expertize contabile, balistice, dactiloscopice, traseologice, medico-legale, grafice. În aproximativ 68,7%55 dintre cazurile judiciare civile şi penale este solicitată o expertiză grafică, fapt datorat tendinţelor de falsificare ale subiecţilor din momentul prefectării unor acte precum testamente, contracte sub semnătură privată, chitanţe sau, chiar documentele oficiale. Întâlnită şi sub denumirea de grafoscopie sau cercetare criminalistică a scrisului, expertiza grafică desemnează un domeniu al criminalisticii care, cu implicaţia mai multor domenii precum mecanică, fiziologie, psihologie, psihiatrie sau neurologie creează un ansamblu de particularităţi ale manifestărilor grafice ale unei anumite persoane, după care aceasta va putea fi identificată cu uşurinţă. La polul opus, uzitat frecvent ca sinonim al grafoscopiei, se află termenul de grafologie ce indică un domeniu în care se încearcă dezvăluirea caracterului/temperamentului/personalităţii unei persoane în funcţie de grafismele realizate de acesta. În fond, alăturarea celor două noţiuni este complet greşită, diferind atât sub aspectul domeniului de referinţă, cât şi în funcţie de scopul avut. Astfel, dacă grafoscopia este menită a răspunde la întrebarea Cine este autorul grafismului de pe document?; grafologia oferă răspuns la întrebarea Cum este?/ Ce tip de personalitate are autorul scrierii analizate? În plus, scrisul analizat în grafologie este unul real (autentic), nedisimulat, în timp ce grafoscopia are ca punct de analiză un scris contestat, al cărui autor se cere a se identifica. Nu este de contestat faptul că aceste două expertize au şi puncte de legătură, aşa încât conexarea şi conlucrarea lor este mereu favorabilă domeniului juridic, magistratul/expertul ce are cunoştinţe de grafologie putând remarca şi atribute ale temperamentului şi personalităţii autorului unui grafism. Pentru a putea înţelege noţiunea de grafoscopie şi cadrul în care această expertiză este realizată, se impune definirea noţiunii de scris. În fond, scrisul reprezintă un sistem de comunicare, de reproducere, prin semne grafice, a gândurilor şi a vorbirii, fiind o deprindere intelectuală, un reflex de complexe condiţionate, format printr-un proces de învăţare.56 În fond, scrisul este o activitate specific umană, o combinaţie de activităţi intelectuale şi motrice, învăţată prin repetare după un anumit model şi reprodusă sub forma unor semne general admise, fiind o transpunere a sunetelor şi a gândurilor autorului. În acest sens, se poate susţine faptul că între scrisul redat pe un suport material, cugetul şi cuvintele folosite de persoană există o legătură strânsă. Mai mult, s-a ajuns la concluzia că în actul scriptural au incidenţă mai mulţi factori, precum: factorii auditivi, vizuali, analizatorii kinestezici şi tactili care, reuniţi, transmit un influx nervos spre sistemul nervos central şi de la acesta spre organele efectoare- mâna şi braţul.57 Scrisul, deşi întâlnit deseori în activitatea adulţilor, el se formează încă din copilărie, aşa încât, mâzgăliturile şi încercările de scriere-uneori eşuate-ale copilului duc spre formarea unui model concret al scrisului, care se va dezvolta treptat, în final urmând să fie stabil şi unic pentru acea persoană. Formarea scrisului unei persoane ţine de învăţarea semnelor grafice după anumite modele prezentate, dar şi de influenţa unor factori prezenţi în vieţile acestora, de copierea unor comportamente ale părinţilor sau ale majorilor apropiaţi. Deoarece manifestarea grafică trece de mai multe praguri pentru ca în final să se cristalizeze într-o manifestare grafică ce are ca precept de bază individualitatea, se consideră că etapele formării scrisului, în cadrul fiecărui subiect uman, sunt:
Pentru ca identificarea unei persoane pe baza scrisului de mână să fie posibilă, scrisul, privit ca deprindere, are două caracteristici esenţiale: individualitatea şi stabilitatea. Individualitatea reprezintă un ansamblu de caracteristici al fiecărui scris în parte, ansamblu care include şi anumite particularităţi specifice doar tipului de scris examinat. Deşi aceste particularităţi, luate separat, pot fi întâlnite şi în cadrul grafismelor altor persoane, gruparea lor (combinaţia sub care sunt redate) va fi irepetabilă şi, prin urmare, unică. Conform unei păreri, aceste caracteristici vor fi asemănătoare impresiunilor reliefului papilar.63 Pe de altă parte, stabilitatea este acea proprietate a scrisului de a exprima aceleaşi caractere grafice o bună perioadă de timp.Totuşi, stabilitatea caracteristicilor grafice implică o doză de relativitate, întrucât este influenţată de implicarea anumitor factori extrinseci sau intrinseci actului scriptural. Privită într-un mod abstract, ar sugera că scrierea unei persoane va fi aceeaşi indiferent de alte cauze sau se va manifesta identic în orice cadru, dar practica combate acest fapt deoarece se poate observa, fără a fi nevoie de o pregătire temeinică în acest sens, deci, chiar sub privirea unui profan în grafoscopie, că orice grafism are anumite fluctuaţii dominate de situaţiile psihice sau fizice (de moment, temporale) ale scriptorului. Această teză nu poate fi dusă până la extrem, considerându-se că grafismul se va modifica în toate situaţiile, ci, trebuie privită nuanţat şi obiectiv. Prin urmare, factorii ce determină variabilitatea scrisului sunt diverşi, potrivit unei opinii exprimate în ştiinţa criminalistică, atribuită profesorului Emilian Stancu şi expertului Lucian Ionescu64, catalogarea acestora se poate face în funcţie de cauzele ce pot provoca modificări, astfel: necesitatea scrierii rapide, stările patologice, scrierea sub influenţa unor stări de intoxicaţie, maladia organului efector sau a altor organe implicate în manifestarea grafică, apariţia unor condiţii improprii de scriere, precum poziţie nefirească, materialul, instrumentul sau suportul de scris prezintă deficienţe etc. Este cunoscut faptul că maladia persoanei se va reflecta, nu de puţine ori, în scrisul acesteia deoarece scrisul, având la bază anumite legături temporale nervoase produse în cortex, va sta sub presiunea oricăror factori extrinseci sau intrinseci ce ar putea tulbura omul la nivel fizic, neurologic sau psihic. Aşadar, scrisul nu va fi acelaşi, va suferi variaţii, diferenţe notabile apărând în funcţie de suferinţele psihice sau neurofiziologice ale autorului, caz în care s-ar putea chiar să apară paragrafia sau agrafia. Paragrafia este o boală ce constă în deformarea sau substituirea cuvintelor scrise, iar agrafia este o tulburare manifestată prin pierderea capacităţii persoanei de a-şi exprima gândurile prin scris. În aceeaşi ordine de idei, bătrâneţea, ce determină o lentoare a organismului, fiind asociată cu stările maladive, predispoziţii spre melancolie sau uitare, va avea implicaţii în manifestarea grafică, determinând un scris dezorganizat, disproporţionat, fragmentat (graţie frecvenţei stărilor de meditaţie sau oboseală), trăsături redate în zig-zag, dar şi apariţia aşa numitelor „fire de păianjen” ce constă în întârzierea vârfului peniţei de scris pe foaia de hârtie65. În plus, scrisul unei persoane vârstnice va fi mult mai tocat (fiecare literă a unui cuvânt fiind scrisă separat) şi mai colţuros.66 Un caz aparte, ce reprezintă o provocare pentru expertul grafic este acela al analizei grafismelor realizate de o persoană ce şi-a pierdut total sau parţial capacitatea vizuală. În cartea sa, Scrisul orbilor, Aurel Boia prezintă prin exemplificare impactul pierderii vederii asupra scrisului, aşa încât face şi o clasificare a tipurilor de scris în funcţie de persoanele cu sau fără vedere, existând: scrierea plană- în alfabetul latin, vizualizată doar de cei ce nu au pierdut această capacitate, prezentă sub două forme- scriere cursivă (utilizată de cei ce au învăţat arta scrierii înainte de orbire şi cei ce văd) şi scriere celulară (scrisul este învăţat după orbire şi se realizează cu ajutorul unor aparate special create). În plus, mai există un tip de scriere în relief, realizată după un alfabet special, pentru nevăzători, format din puncte ieşite în relief- alfabetul Braille. În ceea ce priveşte scrierea cursivă înfăptuită de persoanele care anterior orbirii ştiau să scrie, se poate forma fie liber, fie cu ajutorul unor sisteme de ghiduri (ghidul Wagner). Scrierea unei persoane oarbe, deprinsă înainte de orbire, va avea următoarele caracteristici: coborârea scrisului, pierderea rândurilor, inegalitatea distanţelor dintre cuvinte/rânduri/litere, repetări de cuvinte sau litere (denumite de expert „gângăviri grafice”), încetinirea şi nesiguranţa scrierii, deplasarea semnelor diacritice, mărirea scrisului sau apariţia aşa-numitelor „fire de păianjen”. Se mai înregistrează şi fenomenul „scrierii în alb” care constă în continuarea scrierii pe hârtie, de către persoana lipsită de vedere, în situaţia în care cerneala stiloului se termină şi aceasta nu sesizează lipsa ei- apar doar grafisme zgâriate pe hârtie sau există situaţii când acestea lipsesc. Conform celor precizate anterior, se poate admite că, pus în faţa unui text, expertul va fi apt să determine dacă acesta este redactat de o persoana cu vedere sau o persoană oarbă. Lipsa unui control vizual al scrierii se observă mai ales în aşezarea în pagină a textului şi în formarea literelor. Mai mult, datorită individualităţii scrierii, expertul va avea capacitatea să determine inclusiv cărei persoane oarbe aparţine grafismul, modificarea datorată vederii nu merge aşadar până în faza în care scrisul este distorsionat în totalitate. Expertul Aurel Boia prevede că această identificare ar putea fi făcută şi asupra unui scris lipsit de personalitate, cum este cazul celui realizat cu ajutorul alfabetului Braille.67
Este bine ştiut faptul că orice expertiză criminalistică urmează mai multe etape deoarece se doreşte realizarea unei analize cât mai eficiente pentru a se putea stabili adevărul în cauza dedusă judecăţii. La fel şi expertiza grafică urmează mai multe etape, ce se vor finaliza cu emiterea unei concluzii de către expertul grafic. Înainte de a începe analiza efectivă a scrisului sau a semnăturii, expertul se familiarizează cu obiectul expertizei dispuse de organul judiciar. Deoarece expertul nu poate depăşi limitele impuse prin actul de dispunere a efectuării expertizei, el va trebui să ştie cu precizie la ce întrebări este chemat să răspundă. Acesta este şi motivul pentru care se cere ca problemele aduse spre examinare să fie redate în termeni cât mai clari, solicitarea să nu fie evazivă, ci cât mai precisă şi completă. Prima etapă specifică a expertizei grafice o constituie studiul materialelor în cauză. Apoi, a doua etapă în grafoscopie este cea a analizei materialului de comparație. Pentru a se putea realiza într-un mod eficace expertiza este nevoie de un material de comparaţie bogat, atât din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ. Spre exemplu, într-o cauză i-a fost solicitat expertului grafic determinarea paternităţii unei semnături de pe un act sub semnătură privată, atribuită persoanei P.F.I. Deoarece nu s-au depus modele de comparaţie expertul nu a fost apt să emită o concluzie certă, ci doar una de probabilitate. Din acest motiv, expertul nu a avut suficient material pentru a determina cu exactitate autorul semnăturii. În plus, materialul de comparaţie, în cazul examinării unor texte, trebuie să fie cât mai amplu şi cât mai variat pentru ca expertul să aibă un cadru de acţiune cât mai larg; la fel, în cazul expertizării unei semnături, materialul de comparaţie trebuie să cuprindă un număr semnificativ de semnături. Acest fapt este necesar deoarece este bine ştiut că scrisul este variabil, el poate prezenta modificări de moment sau transformări influenţate de factori diverşi, atât extrinseci, cât şi intrinseci. materialul de comparaţie trebuie să provină, în primul rând, de la cel prezumat că a redactat actul din litigiu69 şi doar mai apoi pot fi aduse materiale scrise de persoane suspecte; acest lucru este posibil şi în cazul în care semnătura este dată sub un nume ficitv.70 Materialele de comparaţie sunt încadrate în mai multe clasificări, fie în funcţie de calitatea autorului (prezentată anterior), fie în funcţie de materialul pe care sunt executate (de exemplu, semnături aflate pe acte oficiale sau pe acte sub semnătură privată), fie în funcţie de modul în care acestea au fost executate (la cererea organului judiciar sau anterior, cu diferite ocazii). Anumite nuanţări pot fi făcute cu privire la ultima clasificare a materialului de comparaţie deoarece, în acest caz, contează şi modul în care acestea au fost executate, dar şi perioada temporală a scrierii. Astfel, există modele de comparaţie libere (denumite şi piese preconstituite) şi modele de comparaţie experimentale (scriera liberă a unui text sau scrierea după dictare). Şi în examinarea cifrică (expertiza cifrelor) se pot constitui materiale de comparaţie prin metoda experimentală a dictării. În plus, i se poate cere scriptorului să efectueze anumite calcule matematice deoarece, fiind preocupat de rezolvarea corectă a acestora, atenţia sa nu va mai fi asupra încercării de deghizare, ci asupra corectitudinii calculelor.71 Atât metoda probelor libere, cât şi cea a probelor experimentale trebuie să fie realizată în condiţii cât mai asemănătoare cu cele prezente în scrisul din litigiu. În acest sens, dacă sunt cunoscute toate împrejurările relevate în scrisul în litigiu, poate avea importanţă instrumentul de scris, materialul pe care se scrie, limba în care se redactează ori poziţia avută de scriptor. A treia etapă în expertiza grafică şi cea mai importantă etapă o constituie examinarea comparativă. Procedeul folosit este cel al metodei comparative, în care, după examinarea separată a scrisului în litigiu şi, mai apoi, a materialului de comparaţie se trece la o altă etapă în care se vor analiza, prin comparaţie, cele două materiale. În finalul examinării comparative expertul va analiza rezultantele asemănărilor şi deosebirilor şi va redacta raportul de expertiză prin care va formula concluzia incidentă în urma examinărilor efectuate. În funcţie de gradul de certitudine avut, concluziile expertului grafic se împart în trei categorii: concluzii certe, probabile şi de imposibilitate a identificării. Acestea trebuie să fie exprimate clar, în termeni precişi și să răspundă scurt şi punctual la fiecare solicitare din actul de dispunere a expertizei. În concluzie, expertiza grafoscopică ocupă în cadrul juridic un loc aparte. Importanţa acesteia nu poate fi contestată având în vedere multitudinea de acte scrise ce sunt prezente în viaţa socială a oricărei persoane. De altfel, semnăturile reprezintă echivalentul manifestărilor de voinţă aşa încât determinarea veridicităţii acestora devine un aspect de o mare importanţă. În fond, nu există grafisme a căror însemnătate să poată fi negată în grafoscopie, din acest motiv examinarea se realizează şi asupra abrevierilor, cifrelor sau semnelor ortografice. Unicul scop al examinării grafice este aflarea adevărului şi stabilirea certă a paternităţii unui scris contestat. Putem afirma faptul că scrisul reprezintă o urmă valoroasă în criminalistică, o amprentă a scriptorului, care, spre deosebire de amprenta digitală este un rezultat al activităţii mentale, format prin învăţare şi repetare, cu dezvoltare continuă prin adăugarea de noi elemente grafice de însuşi cel ce o posedă. Bibliografie:
INFRACTIUNILE DE VIOLENTA-OMORUL Simion Nicoleta Minodora îndrumător științific / prof. Muscalu Gheorghe Yüklə 1,93 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
