Criminologie

CAPITOLUL III

DREPTUL LA VIATA IN LEGISLATIA ROMANEASCA CONTEMPORANA

Constitutia României, adoptata în decembrie 1991 si modificata la 19 octombrie 2003, reglementeaza si garanteaza „dreptul la viata si la integritate fizica si psihica” în art.22:

„Dreptul la viata, precum si dreptul la integritate fizica si psihica este recunoscut tuturor persoanelor; nici o persoana nu poate fi supusa la tortura, precum si nici unei pedepse inumane sau degradante; pedeapsa cu moartea este interzisa”.

Sanctionarea faptelor prin care se aduce atingere drepturilor fundamentale ale unei persoane , respectiv dreptul la viata si dreptul la integritatea fizica si psihica, au fost reglementate in cadrul Titlului al II-lea din partea specială a Codului penal adoptat la 1 ianuarie 1969 ce a fost aplicat pana pe data de 01 februarie 2014 . Acestea au fost grupate în mai multe capitole şi secţiuni, după cum urmează: omuciderea (art. 174-179); lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 180-184); avortul (art. 185); infracţiuni contra libertăţii persoanei (art. 189-196) şi infracţiuni privitoare la viaţa sexuală (art. 197-204 C. pen.). Infracţiunile contra vieţii, reunite de Codul penal într-o secţiune distinctă , prima subdiviziune a sectiunii intitulată „Omuciderea”, sunt cele mai grave infracţiuni contra persoanei, deoarece, prin săvârşirea lor, i se răpeşte omului bunul cel mai de preţ, care este viaţa⁷⁴.

Importanta dreptului fundamental la viata al unei persoane a fost recunoscuta de catre legiuitorul roman in anul 2009 prin locul ocupat de infractiunile contra vietii in cadrul noului act legislativ. Astfel, in cadrul Codul Penal adoptat prin Legea nr.286/2009 in vigoare din data de 01 februarie 2014- infractiunile contra vietii se regasesc incriminate in cadrul primuilui titlu al partii speciale intitulat Infractiuni contra persoanei, in cadrul capitolului l intitulat Infractiuni contra vietii prin articolele 188-192.

Reglementarea actuala a infractiunilor contra vietii nu a adus schimbari importante infractiunii de omor prevazuta in Codul Penal din anul 1969 ramanand aceeasi infractiune fara a se aduce vreun element de noutate.

Definitia infractiunii in forma sa simpla este cuprinsa in cadrul art.188 si consta in uciderea unei persoane. Totodata acelasi text de lege prevede si sanctionarea uciderii unei personae, respectiv pedeapsa cu inchisoarea de la 10 la 20 de ani si interzicearea exercitarii unor drepturi.

Formele agravante ale infractiunii de omor se regasesc reglementate in cadrul art.189.

Elementul de noutate consta prin introducerea in cadrul incriminarii a infractiunii de Uciderea la cererea victimei sanctionata de art.190.

CAPITOLUL IV

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE INFRACTIUNII DE OMOR

Obiectul juridic. Infracţiunile contra vieţii au ca obiect juridic relaţiile sociale referitoare la dreptul persoanei la viaţă. În cadrul acestor relaţii sociale, fiecare persoană, luată în considerare individual, apare ca titular al dreptului absolut la viată, iar toate celelalte persoane apar cu obligaţia de a se abţine de la săvârşirea oricărei fapte prin care s-ar aduce atingere dreptului la viaţă al titularului. Aşa fiind, constituie infracţiuni contra vieţii numai faptele prin care se aduce atingere dreptului la viaţă al altuia, nu şi propriei vieţi. Aceasta este, de altfel, şi explicaţia neincriminării încercării de sinucidere, faptă prin care nu se încalcă obligaţia pe care o are orice persoană de a nu aduce atingere dreptului la viată al altuia.

Întrucât infracţiunile contra vieţii aduc atingere dreptului persoanei la viaţă, un mare interes prezintă determinarea momentului în care se naşte acest drept, potrivit concepţiei legiuitorului penal. Într-adevăr, numai în măsura în care există dreptul la viată, poate fi vorba de încălcarea acestui drept şi, deci, de existenţa unei infracţiuni contra vieţii.

Sub Codul penal anterior, în literatura noastră de specialitate, a fost exprimat punctul de vedere potrivit căruia de un om în viaţă se poate vorbi din momentul în care copilul se angajează în procesul naşterii prin urmare, înainte ca acesta să fie expulzat şi să-şi înceapă existenţa sa extrauterină. Acest punct de vedere a fost reafirmat de unii autori şi după intrarea în vigoare a Codului penal din 1969. În consecinţă, potrivit opiniei la care ne-am referit, suprimarea copilului după ce s-a declanşat procesul naşterii, chiar dacă expulzarea acestuia nu a avut încă loc, constituie un omor, adică o infracţiune contra vieţii. După o altă opinie, nu este posibil să se fixeze teoretic şi în abstract momentul apariţiei vieţii şi implicit a dreptului la viaţă al copilului, acest moment fiind condiţionat de particularităţile procesului naşterii în fiecare caz în parte. În sfârşit, există opinia că, potrivit concepţiei legiuitorului din 1968, de existenţa dreptului la viaţă nu se poate vorbi din momentul începerii procesului fiziologic al naşterii naturale, ci abia din momentul când acest proces luând sfârşit, copilul este expulzat şi îşi începe viaţa sa extrauterină. Această din urmă opinie îşi are suportul în dispoziţiile art. 177 cp., care, prevăzând pruncuciderea arată că aceasta constă „în uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere…”. Cum, pe de o parte, pruncuciderea este o formă de omucidere, deci o infracţiune contra vieţii, iar pe-de altă parte, legiuitorul condiţionează existenţa infracţiunii de suprimare a vieţii copilului imediat după naştere, rezultă - credem, - cu deosebită claritate că, potrivit legiuitorului penal din 1968, dreptul la viaţă nu există din momentul concepţiei şi nici din momentul când copilul se angajează în procesul naşterii, ci abia din momentul când acest proces luând sfârşit, copilul este expulzat şi îşi începe viaţa extrauterină.

Dreptul la viaţă, din clipa în care există, este ocrotit de legea penală, în egală măsură, tuturor persoanelor. De aceea, pentru existenţa unei infracţiuni contra vieţii, nu interesează dacă victima a fost o persoană tânără sau bătrână, bolnavă sau sănătoasă etc. Dreptul la viaţă este considerat drept cel mai important drept ial unei persoane, fapt ce a determinat incriminarea ca infractiune a faptei de suprimarea vieţii unei persoane cu consimţământul acesteia. Mai mult chiar, făptuitorul nu este scutit de răspunderea penală, chiar dacă fapta a fost săvârşită dintr-un sentiment de milă, pentru a pune capăt suferinţelor prelungite şi inutile ale victimei, deoarece, din punct de vedere juridic, nu poate fi admis nici un procedeu de natură a suprima viaţa unei persoanee muribunde.

Dreptul la viaţă există din momentul în care copilul este expulzat şi astfel îşi începe existenţa proprie si încetează odată cu producerea morţii.

Această problemă a momentului final al vieţii nu este încă pe deplin elucidată. Fără a stabili în această privinţă un criteriu absolut, medicii iau în considerare două situaţii:

• 
  moartea clinică determinată de funcţiile aparatului respirator şi ale aparatului circulator şi
  
• 
  moartea cerebrală sau biologică, care se instalează mai târziu.
  

Ei consideră că între aceste momente se mai poate interveni şi, în unele cazuri, se mai poate salva viaţa persoanei. Legea 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei stabileşte ca moment de referinţă pentru constatarea decesului moartea biologică.
Obiectul material. Este reprezentat de corpul victimei, persoana in viata si indiferent de starea de santate a acesteia. Mentionam ca este important ca victima sa fie in viata, altfel nu avem infractiune de omor.
Subiectul activ si participatia penala. Subiectul activ poate fi orice persoana fizica sau juridica. În unele cazuri, o calitate specială a făptuitorului este prevăzută ca o circumstanţă agravantă (calitatea de soţ sau de rudă apropiată, în cazul omorului, calitatea de persoană care exercită o profesie sau meserie, în cazul uciderii din culpă).

In ceea ce priveste participatia penala, aceasta infractiune suporta toate formele participatiei penale, instigare, autor, coautorat, complicitate.

Latura obiectiva. Infracţiunile contra vieţii sunt in cele mai multe cazuri infracţiuni comise. Aceasta nu exclude, însă, posibilitatea săvârşirii lor şi prin inacţiune, dar numai în acele cazuri în care făptuitorul avea obligaţia de a acţiona pentru împiedicarea morţii persoanei (de exemplu, mama care nu-şi hrăneşte copilul sau medicul care nu acordă asistentă bolnavului aflat în îngrijirea sa). Acţiunea de ucidere poate fi înfăptuită prin energia proprie a făptuitorului sau prin intermediul altei energii puse în mişcare de acesta. Fapta constituie omor şi atunci când acţiunea făptuitorului vizează psihicul victimei (de exemplu, ştiind că victima suferă de, cord şi că o emoţia puternică îi va produce moartea, în dorinţa de a o ucide, făptuitorul îi provoacă o asemenea emoţie).

Totodată, infracţiunile contra vieţii sunt infracţiuni de rezultat, existenta lor fiind condiţionată întotdeauna de suprimarea vieţii unei persoane. Fiind infracţiuni de rezultat, în cazul lor, trebuie stabilit raportul de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul care s-a produs.

Pentru analiza laturii obiective este necesar a ne raporta la cele trei elemente ale sale si anume : elementul material, urmarea socialemente periculoasa imediata si legatura de cauzalitate intre elementul material si urmarea socialmente periculoasa.

Elementul material al laturii obiective al infractiunii de omucidere consta intr-o actiune sau inactiune a faptuitorului. In practica, cele mai frecvente cazuri de omor sunt savarsite printr-o actiune adica prin orice activitate care are ca rezultat moatea unei persoane. De exemplu actiunea faptuitorului de a lovi cu pumnul si picioarele in zona capului pana ce victima moare sau actiunea de a lovi cu cutitul in zona inimii. Actiunea faptuitorului de a ucide poate fi infaptuita folosind energia sa proprie- de exemplu actiunea de a lovi cu un cutit in zona pieptului, sau uzitand o energie pusa in miscare de acesta, de exemplu actiunea faptuitorului de a strivi intentionat corpul victimei folosind un autovehicul, victima fiind prinsa intre autovehicul si un gard de beton

Infractiunea poate fi savarsita si printr-o inactiune, retinandu-se faptul ca faptuitorul pune victima intr-o situatie periculoasa si nu face nimic pentru a impiedica producerea mortii acesteia. De exemplu, medicul ca refuza cu intentie sa ii mai administreze tratement medicamentos pacientului sau il administreaza intentionat cu intarziere, fapt ce determina moartea acestuia.

Urmarea imediata consta in moartea victimei. Textul de lege nu conditioneaza ca decesul victimei sa survina in momentul imediat urmator actiunii faptuitorului, ci putand surveni si mai tarziu. Insa este obligatoriu ca decesul sa fie consecinta actiunilort intentionate sau inactiunilor intentionate ale faptuitorului.

Potrivit constatarilor medicale,⁷⁵ moartea constituie un proces compus din mai multe etape:

1.preagonia-aparitia de stari de luciditate, stari euforice, anxietate.

2.agonia-momentul când are loc trecerea de la viata la moarte clinica, fenomenele biologice fiind treptat anihilate de cele tanatologice.

3.moartea clinica-disparitia functiei respiratorii si a celei cardiace, disparitia activitatii reflexe, a activitatii electrice a creierului.

4.moartea cerebrala-încetarea functiilor psihice, leziuni morfologice, ireversibile ale neuronilor corticali.

5.moartea reala-oprirea metabolismului si aparitia semnelor mortii reale, a modificarilor cadaverice ca urmare a actiunii factorilor de mediu asupra cadavrului.

De regula, odata cu instalarea mortii cerebrale se poate afirma ca s-a produs rezultatul cerut de norma de incriminare.

Intre fapta inculpatului si moartea victimei trebuie sa existe un raport de cauzalitate in sensul ca moartea victimei nu s-ar fi produs fara actiuniea sau inactiunea faptuitorului . Raportul de cauzalitate exista chiar daca la producerea rezultatului au intervenit si alti factori anteriori ( victima suferea de o boala) , concomitenti (victima a fost lovita si de o alta persoana) sau posteriori faptei inculpatului (victima a fost transportata cu intarziere la spital, iar tratamentul i-a fostaplicat cu intarziere). În practica judiciară s-a decis - de exemplu - că există raport de cauzalitate între violenţele exercitate împotriva victimei şi moartea acesteia, chiar dacă la producerea rezultatului a contribuit şi boala de inimă de care ştia făptuitorul că suferă. La fel, s-a decis că există raport de cauzalitate între fapta inculpatului de a fi lovit victima cu un cuţit in abdomen şi moartea acesteia, chiar dacă la producerea acestui rezultat au contribuit şi alţi factori, ca: tratarea superficială a leziunilor şi intervenţia chirurgicală întârziată.

Insa raportul de cauzalitate este întrerupt, dacă ulterior săvârşirii faptei, intervine o cauză care, prin ea însăşi şi independent de activitatea făptuitorului, produce moartea victimei (de exemplu, victima a fost internată în spital pentru vătămare corporală, dar, dintr-o eroare, administrându-i-se un medicament greşit, aceasta moare).

Latura subiectiva. Omorul se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. De cele mai multe ori, omorul se săvârşeşte cu intenţie directă, respectiv intentia faptuitotului de a ucide victima urmarea actiunilor sale. Practica judiciară oferă, însă, numeroase exemple de săvârşire a infracţiunii şi cu intenţie indirectă. Astfel, s-a reţinut ca omor săvârşit cu această formă de vinovăţie fapta inculpatului de a fi conectat un gard de sârmă la o priză de curent electric, provocând posibilitatea electrocutării mortale a persoanei care pătrunde în grădină, deoarece, chiar dacă nu a urmărit acest rezultat, el l-a acceptat⁷⁶.

Spre exemplificare , retinem Decizia nr.369/1997 a Curții Supreme de Justiție – Secția penala publicata în Dreptul nr.5 din 1998 pg.124 conform careia aruncarea în timpul zilei, de pe terasa unui bloc de opt etaje, în zona unei piete intens circulate, a doua caramizi dovedeste indiferenta din partea faptuitorului fata de rezultatul ce se poate produce. Or, acest comportament caracterizeaza, în raport cu rezultatul eventual, intenția indirecta de omor prevazuta de art.19 pct.1 lit.b din C.pen. din anul 1969 și nu culpa cu prevedere sau ușurința prevazuta de art.19 pct.2 lit.a din C.pen. din anul 1969. În speta, o persoana a fost lovita în cap de o caramida și a decedat. Deci fapta constituie infractiunea de omor savarsita cu intenție indirecta, caracterizata prin prevederea și acceptarea rezultatului, și nu aceea de ucidere din culpa savarsitaa cu ușurința , caracterizata prin prevedere dar neacceptarea rezultatului.

Intentia directa sau indirecta a faptuitorului de a ucide victima nu include cerinţa săvârşirii faptei dintr-un anumit mobil sau scop.. În acest sens se va reține că infracţiunea există chiar dacă nu s-a stabilit mobilul sau scopul săvârşirii faptei.

Însă existența unui scop sau a unui mobil al savarsirii faptei de omucidere este necesar a fi stabilit de către organele de cercetare penala și instanța de judecată întrucât existența acestora influenţează gravitatea faptei si contribuie la realizarea unei juste individualizări judiciare a pedepsei. În acest sens se va reține ca pentru existenţa omorului simplu este indiferent mobilul săvârşirii faptei, în schimb, săvârşirea omorului de exemplu din interes material sau pentru a inlesni sau ascunde savarsirea unei alte infractiuni sunt imprejurari care atribuie infracţiunii caracter calificat - art. 189 lit. b și d din C.pen.

În reglementarea actuala legiuitorul roman a incriminat acțiunea de a ucide o persoana chiar dacă scopul urmărit este unul aparent generos , respectiv de a curma suferinta fizica a victimei care suferă de o boala incurabila, aceasta fapta fiind incriminata prin art.190 din C.pen.

De reținut este și faptul ca eroarea asupra persoanei victimei nu are nici o influenţă asupra vinovăţiei făptuitorului şi nu înlătură răspunderea sa penală ( de exemplu X vrea să-l ucidă pe Y, dar, confundându-l cu Z, îl ucide pe acesta din urmă). Astfel se va reține ca faptuitorul intentiona prin faptele sale sa ucidă persoana Y, iar cunoaşterea ulterioara de către făptuitor a identităţii victimei nu are influența asupra raspunderii penale a acestuia, ceea ce interesează este ca făptuitorul să-şi fi dat seama că ucide un om.

În practica judiciara au existat discuţii privind existenţa infracţiunii de omor, în situaţia în care făptuitorul îşi îndreaptă acţiunea asupra unei persoane pe care vrea să o ucidă, dar, datorită unei manipulări greşite a instrumentului folosit sau datorită altor cauze accidentale, rezultatul se produce asupra unei alte persoane (aberatio ictus sau devierea loviturii). De exemplu, X,intentionand să il ucidă pe Y, îndreaptă arma asupra acestuia, dar în momentul în care apasă pe trăgaci, apare în bătaia armei Z, îl ucide pe acesta. Prin urmare, dacă în cazul erorii asupra persoanei victimei, făptuitorul îşi îndreaptă acţiunea asupra victimei, crezând, în mod greşit, că acesta este persoana pe care vrea să o ucidă, în cazul devierii loviturii făptuitorul îşi îndreaptă acţiunea asupra persoanei pe care vrea să o ucidă şi numai datorită devierii acestei acţiuni, el ucide o altă persoană. In practica judiciară se consideră că fapta constituie infracţiunea de omor, ca şi în cazul erorii asupra persoanei victimei, deoarece, chiar dacă făptuitorul a avut în vedere o altă persoană, el a prevăzut şi a dorit să ucidă un om, ceea ce este suficient pentru existenţa infracţiunii. În literatura de specialitate pe lângă acest punct de vedere, care este împărtăşit de numeroşi autori, a fost exprimat însă şi un altul, potrivit căruia, în cazul acţiunii deviate, există întotdeauna o tentativă, săvârşită în raport cu persoana avută în vedere de făptuitor, şi o infracţiune consumată, comisă din culpă (ucidere din culpă), în raport cu persoana efectiv ucisă. Aceste activităţi ar constitui, fie un concurs formal, fie un concurs real de infracţiuni.

Exista intentia de a ucide si atunci când, desi activitatea faptuitorului nu ar fi apta, în general, sa produca rezultatul, acesta actioneaza cunoscând starea victimei asupra careia îsi dirijeaza forta distructiva. Astfel, inculpatul care loveste pe socrul sau în vârsta de 75 de ani cauzându-i o hemoragie meningo-cerebrala, exteriorizeaza intentia de a ucide, nu de a vatama corporal⁷⁷. La fel, faptul de a lovi doar cu palma, pe o fetita de doua luni, dar în mod repetat, ceea ce a provocat fractura boltii craniene si moartea ei, constituie infractiunea de omor, iar nu aceea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte⁷⁸.

Prin latura sa obiectivă, omorul se deosebeşte de lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte; infracţiune prevăzută în art. 195 din C.pen.Astfel dacă în cazul omorului, făptuitorul acţionează cu intenţie - directă sau indirectă - de a ucide victima, în cazul lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte, el acţionează cu intenţia de a lovi sau vătăma integritatea corporală sau sănătatea victimei, moartea acesteia fiind un rezultat care depăşeşte intenţia sa. Prin alte cuvinte, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracţiune praeterintenţionată, care presupune atât intenţie - în ceea ce priveşte fapta de lovire sau de vătămare corporală - cât şi culpă - în ceea ce priveşte moartea victimei. În acest sens pentru încadrarea juridică corectă a unei fapte ca omor sau loviri ori vătămări cauzatoare de moarte, de cea mai mare însemnătate este determinarea poziţiei psihice cu care a acţionat făptuitorul. Astfel, dacă făptuitorul a acţionat cu intenţia directă sau indirectă, de a ucide, fapta constituie infracţiune de omor,. Însă dacă în urma analizei probatoriului s-a stabilit ca făptuitorul a acţionat cu intenţia de a lovi sau vătăma integritatea corporală a victimei, moartea acesteia depăşindu-şi intenţia, fapta constituie infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Poziția psihica a faptuitorului trebuie stabilită în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete şi, îndeosebi, în raport cu instrumentul folosit de făptuitor (instrument apt sau nu de a produce moartea), regiunea corpului lovită (o zonă vitală sau nu), de numărul şi intensitatea loviturilor (o singură lovitură sau mai multe lovituri, aplicate cu mare intensitate), de raporturile dintre infractor şi victimă anterioare săvârşirii faptei (raporturi de duşmănie sau raporturi de prietenie), de atitudinea faptuitorului după săvârşirea faptei (a încercat să dea un prim ajutor victimei sau a lăsat-o în starea în care a adus-o). Toate aceste imprejurari trebuie stabilite în mod concret de organele de cercetare penala și de instantele de judecată deoarece acestea ajuta la individualizarea judiciara corecta a faptei și la stabilirea pedepsei.

Astfel, de exemplu, împrejurarea că făptuitorul a folosit un topor,- instrument apt de a produce moartea victimei, nu este suficientă pentru determinarea intenţiei de a ucide, deoarece cu un astfel de instrument se poate realiza şi intenţia de a produce numai vătămări corporale. Pentru a stabili incadrarea corecta a cauzei este necesar a se analiza și alte imprejurari cum ar fi : lovirea victimei în zona capului în mod repetat și cu o intensitate mare indica intenția directa a faptuitorului de a ucide victima, rrelatia de dusmanie preexistenta faptei cunoscută în cercul de cunoscuți al faptuitorului și victimei. În situația în care nu se poate stabili cu precizie dacă faptuitorul a acţionat cu intenţia de a ucide sau de a produce numai o vătămare corporală, fapta se încadrează în dispoziţiile art. 195 din Cpen- lovituri cauzatoare de moarte., deoarece îndoiala profită făptuitorului conform principiului de drept în dubio pro reo.