Criminologie

Diagnosticul criminologie

Formularea diagnosticului criminologic se realizează în trei etape succesive:

• 
  aprecierea capacităţii infracţionale,
  
• 
  evaluarea inadaptării sociale şi
  
• 
  aprecierea stării periculoase prin sinteza celor două elemente obţinute anterior.
  

Diagnosticul capacităţii infracţionale presupune aprecierea trăsăturilor psihologice care compun personalitatea orientata antisocial. Ele rezultă din compararea indicilor bio-psihologici evidenţiaţi cu ocazia examenului medico-psihologic şi a indicilor sociali rezultaţi din ancheta socială. Pe de o parte, sunt puse în evidenţă trăsături specifice, cum ar fi agresivitatea, ¹¹⁶ egocentrismul, labilitatea şi indiferenţa afectivă, iar pe de alta parte, sunt relevaţi factorii şi împrejurările concrete care au marcat evoluţia socială a individului¹¹⁷.

Aprecierea adaptabilităţii persoanei studiate ia în considerare nivelul aptitudinilor fizice, psihice şi profesionale pe de o parte, iar pe de altă parte, pulsiunile instinctive ale acesteia, aspiraţiile sale la un anumit status social.

Diagnosticul stării periculoase presupune, în final, sinteza capacităţii infracţionale şi a inadaptării sociale prin aprecierea gradului de intensitate al fiecărei laturi. în legătură cu acest aspect, s-a constatat că atunci când capacitatea infracţională este foarte puternică, iar adaptabilitatea este foarte bună, rezultă o formă mai gravă a stării periculoase. în această categorie ar putea intra, conform opiniei criminologului american Edwin Sutherland, infractorii în “gulere albe”.

Diagnosticul criminologie reprezintă baza celei de-a doua etape, respectiv a prognosticului social.

2. Prognosticul social

Prognosticul social reprezintă o ipoteză de lucru în care aprecierile asupra stării periculoase de moment a unui infractor trebuiesc combinate cu judecăţile de valoare asupra situaţiilor probabile în care subiectul va evolua în viitor. De regulă, elaborarea unei scheme de prognostic se bazează pe principii matematice, statistice şi informatice, valoarea reală a prognosticului fiind, cel mai frecvent, medie din cauze independente de voinţa analistului (date incomplete, eronate, etc.).

3. Programe de tratament

Tratamentul de resocializare a infractorului urmăreşte modelarea personalităţii acestuia, ameliorarea tendinţelor sale reacţionate, reînnoirea motivaţiilor şi modificarea atitudinilor, în scopul prevenirii recidivei şi facilitării reinserţiei sociale prin readaptarea individului la mediul social. Condiţia esenţială a tratamentului de resocializare este necesitatea colaborării delincventului la transformarea propriei personalităţi. Indiferent dacă se desfăşoară în mediul liber (când delincventul satisface o pedeapsă neprivativă de libertate), semi-liber ori închis (în penitenciar), tratamentul este individualizat în funcţie de diagnosticul pus fiecărui subiect şi utilizează metodele terapeutice, psiho-pedagogice, psiho-terapeutice, psihanalitice etc.

Psihoterapia

În criminologia clinică, principala metoda de tratament este psihoterapia. Psihoterapia se bazează pe teorii ale psihologiei normale, patologice şi sociale, care pot fi utilizate în scopul de a trata tulburări în etiologia cărora apar cu preponderenţa, factori psihosociali. Aceasta metodă consta în stabilirea unei relaţii speciale de comunicare verbală între terapeut şi delincvenţi, luaţi individual ori în grup.

Psihanaliza

Din rândul psihoterapiilor individuale se remarcă psihanaliza, care vizează identificarea motivelor inconştiente ale diverselor tulburări, dezechilibre sau comportamente specifice infractorilor, în scopul înlăturării lor, ori a dezvoltării şi anihilării acestora prin conştientizare,

Aplicarea psihanalizei în criminologie întâmpină dificultăţi determinate de condiţiile speciale de timp (durata tratamentului este de 3-4 ani cu o frecvenţă de 4-5 ori pe săptămână), de loc şi de înalta calificare a psihanalistului. La aceste dificultăţi se adaugă cele determinate de personalitatea dificilă specifică infractorilor, precum şi de discrepanţa ce există între ideile propagate de analist şi atmosfera bazată pe coerciţie, specifică mediului închis.

Aceste considerente determină ca psihanaliza să poată fi aplicată numai unui grup restrâns de infractori, aflaţi în penitenciar sau în mediu liber, care se supun acestui gen de tratament, acceptând regula colaborării la transformarea propriei personalităţi. Odată acceptată aceasta colaborare, analistul va încerca să-l influenţeze pe infractor, să-i schimbe concepţiile, să-i formeze o noua optică de viaţa care să-l ajute să se integreze în societate¹¹⁸.

Psihoterapia raţională

Psihoterapia raţională se bazează pe represiunea psihologică, vizând conştientizarea pacientului în legătură cu trăsăturile pozitive şi negative ale caracterului său şi determinarea acestuia să se autoconcentreze şi să-şi cenzureze comportamentul, să nu se lase influenţat şi intimidat de partenerii săi, să ia decizii proprii etc.

Utilizând persuasiunea psihologică, aceasta terapie are avantajul de a putea fi aplicată în criminologie, atât în libertate şi semi-libertate, precum şi în penitenciar.

Psihoterapiile colective au la baza interacţiunile care apar la nivelul grupului în scopul depăşirii dificultăţilor relaţionale şi emoţionale ale membrilor grupului.

Psihoterapia de grup

În cadrul psihoterapiei de grup, analizatul foloseşte inter-relaţii le care apar în grup pentru a examina problemele de ordin personal pe care le ridica participanţii. Terapia se bazează pe discuţia liberă între membrii grupului, în cadrul căruia subiecţii îşi expun propriile probleme şi încearcă să se “elibereze” de tendinţele negative. Terapeutul îi ajută să conştientizeze etiologia acestor tendinţe reacţionale şi comportamentale, demonstrându-le că în situaţii identice sau similare se pot lua decizii care să nu afecteze societatea.

Metoda relaţiilor de grup

Este o altă metodă de resocializare care se bazează pe teoria asociaţiilor diferenţiale şi constă în punerea infractorului în contact cu grupuri sociale care respectă legea. Această metodă se aplică în general în perioada de probaţiune sau de eliberare condiţionată şi succesul ei depinde de respectarea unor reguli: grup constituit în aşa fel încât infractorul să se bucure de o anumită consideraţie; gradul de influenţă al grupului exercitată asupra acestuia; atracţia exercitată de grup trebuie să se bazeze pe interesele majore ale delincventului şi nu pe cele marginale; grupul constituit trebuie să fie predominant anticriminal, astfel încât orice abatere de la normele grupului să fie considerată o apropiere de calea infracţională; grupul este acela care trebuie să-şi exercite presiunea asupra infractorului şi să nu aştepte ca schimbările comportamentale să se ivească de la sine.

BIBLIOGRAFIE:

• 
  KELENS Georges, Personalitatea criminală şi tipologia delincvenţilor, în Volumul Al Vll-lea Congres Internaţional de Criminologie, Belgrad, 1973
  
• 
  LEVASSEUR Georges, L'examen de personnalite prevu au nouveau Code de procedare penale
  
• 
  NISTOREANU Gheorghe, PĂUN Costică, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti 1996
  
• 
  PINATEL Jean, Traite de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Paris, Dalloz, 1963
  
• 
  STĂNOIU Rodica Mihaela, Introducere în criminologie, Bucureşti, Ed.Academiei, 1989
  
• 
  STĂNOIU Rodica Mihaela, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Bucureşti, Ed.Academiei, 1981
  

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CAUZELE CRIMEI CA ACT INDIVIDUAL

Eufemia Vieriu

Lector universitar doctor, Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti
Rezumat:

Autoarea abordează etiologia actului infracţional prin prisma reiterării rolului jucat de interacţiunea dintre personalitatea individului şi situaţia concretă de viaţă care determină săvârşirea actului infracţional. Sunt abordate probleme referitoare la formarea personalităţii infractorului şi rolul componentelor mediului psihosocial, (familie, şcoală, profesie) în această formare, la situaţia preinfracţională şi la mecanismul trecerii la act.

Cuvinte cheie: personalitatea infractorului, situaţia preinfracţională, mecanismul trecerii la act, diferenţa de grad
Abstract:

The author addresses the etiology of the criminal act in terms of reiterating the role of the interaction bctween individual personality and specific situation of life that determine committing the criminal act. They deal with issues related to the formation of the offender's personality and psychosocial role of environmental components (family, school, teacher) in the training situation, to the mechanism of prior crime committing and transition to act.

Kewords: personality of the offender, situation of prior crime committing, the mechanism of transition to act, the difference of degree