Criminologie

Consideraṭii introductive

Într-o abordare empirică, prevenţia poate fi înţeleasă ca fiind un ansamblu de măsuri, altele decât cele ce ţin de represiune, necesare împiedicării declanşării unui comportament infracţional. Doctrina analizează prevenţia din două perspective.

Prima pleacă de la o abordare extensivă şi anume de la ideea că totul este prevenţie (sancţiuni penale, despăgubirea victimelor, programe locale de informare a potenţialelor victime şi a potenţialilor infractori, etc).

A doua perspectivă mai restrânsă ca şi sferă, pleacă de la o abordare restrictivă facându-se distincţia între prevenţie şi represiune. Astfel prevenţia ar putea fi definită ca fiind instrumentul utilizat de stat pentru o mai bună stăpânire a criminalităţii prin eliminarea sau limitarea factorilor criminogeni şi prin gestiunea adecvată a factorilor fizici şi sociali care furnizează ocazii favorabile de comitere a infracţiunilor¹³⁹. Această abordare restrictivă este împărtăşită şi de Consiliul Europei, care în Recomandarea (83) 7 a Comitetului de Miniştri, a exclus din noţiunea de prevenţie aşa numita prevenţie penală (pedepse, alegerea pedepselor, regimul lor de executare).

Criminalitatea mondială, caracterizată prin coexistenţa formelor clasice de inadaptare economică şi culturală, a celor hiperadaptate ale criminalităţii organizate şi a celei în “gulere albe” şi prin apariţia unor forme noi, de la o etapă la alta, preocupă tot mai mult forurile statale şi suprastatale, instituţiile specializate, oamenii de ştiinţă.

În contextul marilor schimbări sociale şi politice contemporane, al dezechilibrelor cu cauzalitate multiplă şi al proceselor tensionate determinate de acestea, prevenirea şi combaterea criminalităţii nu poate fi evitată, indiferent câte dificultăţi şi inconveniente ar prezenta.

În România, recrudescenţa criminalităţii este o realitate îngrijorătoare, consecinţă a dificultăţilor de adaptare la o societate civilă în care structurile şi mecanismele controlului social, specifice statului de drept nu funcţionează la parametrii doriţi.

Criminologia îşi propune să evalueze măsurile ce se impun şi să elaboreze programe convingătoare de prevenire a criminalităţii, de resocializare şi reinserţie socială a delincvenţilor prin identificarea şi studiierea cauzelor criminalităţii, stabilirea stării şi dinamicii acesteia, anticipând schimbările sale cantitative şi calitative pe termen mediu şi lung.

Acest demers este în concordanţă cu scopul general al criminologiei, respectiv fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să producă efectele dorite. Oferind ştiinţei politicii penale propriile sale rezultate referitoare la starea, dinamica, esenţa, cauzalitatea şi legităţile criminalităţii ca fenomen socio- uman, precum şi fundamentarea teoretică a strategiilor posibile, metodelor, procedeelor şi mijloacelor practice de înfăptuire a activităţilor de prevenire şi combatere a criminalităţii, criminologia contribuie esenţial la particularizarea principiilor de politica penală ale oricărui stat.

Soluţiile naţionale în problema luptei împotriva criminalităţii nu depind doar de acurateţea concepţiei teoretice, de structurile, programele şi metodele prin care se înfăptuieşte strategia naţională de luptă împotriva criminalităţii, ci şi de mijloacele materiale şi financiare pe care statul poate să Ie afecteze acestui scop. în consecinţă, eficacitatea soluţiilor adoptate pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional depinde de dezvoltarea social-economică a statului, de puterea reală a acestuia.

Prevenirea criminalităţii deşi considerată dintotdeauna drept obiectivul principal al politicii penale, a rămas, mai degrabă, un concept vag, insuficient definit teoretic. A fost mai simplu să se discute în termenii obiectivelor de realizat decât în termeni conceptuali. Aceasta situaţie se datorează faptului că acest concept vizează un domeniu atât de larg, încât, la un moment dat, el însuşi devine difuz. înainte de a defini conceptul de prevenire este necesar să clarificam obiectivele, sfera de acţiune şi direcţiile efortului preventiv.

Prevenirea criminalităţii înseamnă, în primul rând preîntâmpinarea săvârşirii pentru prima oară a acelor acţiuni ori inacţiuni umane pe care societatea le consideră dăunătoare pentru valorile sale, pentru evoluţia sa normală către progres, motiv pentru care aceste comportamente au fost sancţionate de legea penală.

În sens strict, prevenirea vizează mai ales acele comportamente care prezintă un grad de pericol social suficient de mare ca să necesite o reacţie prin mijloace de drept penal împotriva făptuitorilor.

În sens larg, prevenirea se îndreaptă împotriva tuturor comportamentelor deviante care, prin acumularea şi adâncirea unor procese socio-umane specifice, pot conduce la săvârşirea de fapte antisociale sancţionate de legea penală. De menţionat este faptul că, în aceasta viziune, conceptul de comportament deviant are o sferă de cuprindere mai largă decât acela de infracţiune.

Deşi criminologia operează cu conceptul de infractor în sensul legii penale, obiectivul prevenirii este constituit dintr-un ansamblu de factori care determină sau favorizează săvârşirea faptei ilicite. Aceşti factori precedă încălcarea legii penale. Orice altă abordare ar fi nerealistă întrucât ar semăna iluzia că prevenirea criminalităţii ar fi posibilă şi fără să se acţioneze asupra cauzelor criminalităţii¹⁴⁰. De aici, consecinţă că măsurile concrete de prevenire nu pot fi orientate în mod just fără o concepţie clară asupra cauzelor care determina şi a condiţiilor care favorizează fenomenul infracţional.

În raport de gravitatea şi rolul factorilor cauzali se poate alcătui strategia combaterii cauzelor fenomenului, eşalonarea eforturilor pe diferite etape, fiecare cu obiective apropiate sau mai depărtate. Nu s- ar putea renunţa însă la cunoaşterea cauzelor fenomenului şi a căilor de eradicare a acestuia.

Dacă se va desfăşura izolat, pe domenii sau tipologii infracţionale, acţiunea preventivă nu va produce efectele scontate. Prevenirea criminalităţii trebuie să vizeze fenomenul în întregul său, ca sistem înţeles ca ansmblu superior organizat de elemente aflate în relaţii atât între ele, cât şi cu întregul căruia i se subsumează, ansamblu care este orientat câtre realizarea unor efecte specifice, în condiţii specifice.

În societate, intervenţia omului are un rol hotărâtor în procesul de transformare a posibilităţii în realitate. El acţionează în cunoştinţă de cauză după ce a perceput informaţiile provenite din mediul social, după ce le-a cercetat şi evaluat în raport cu natura lor şi necesităţile proprii, manifestând preferinţă şi asimilând pe acelea care îi satisfac interesele. în raport de condiţionările concrete, el îşi manifestă libertatea opţională. întrucât actul de decizie intervine într-un context social guvernat de norme şi valori general acceptate, responsabilitatea pe care o implică se constituie, la rândul ei, într-o ecuaţie care exprimă relaţia dintre necesitatea socială şi liberul arbitru ca fundament al răspunderii.

Măsurile concrete de prevenire a criminalităţii trebuie să reprezinte argumente suficient de puternice pentru ca, în balanţa procesului individual de luare a deciziilor, să constituie factori decisivi, de împiedicare a trecerii la săvârşirea actului infracţional. Aceste măsuri trebuie să vizeze acele domenii ale socialului, economicului, juridicului etc, în care apar şi se manifestă cu mai multă forţă cauzele care determină şi condiţiile care favorizează comportamentul delincvent.

Generalizând, se poate aprecia că prevenirea criminalităţii desemnează un proces social permanent, care presupune aplicarea unui ansamblu da măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ şi juridic destinate săpreîntâmpine săvârşirea faptelor antisociale, prin identificarea, neutralizarea şi înlăturarea cauzelor fenomenului infracţional¹⁴¹.

Totuşi, prevenirea nu înseamnă doar preîntâmpinarea săvârşirii pentru prima dată a unei infracţiuni, ci şi împiedicarea repetării faptei penale de către acelaşi autor. Acest tip de prevenire, în care subiecţii sunt calitativ diferiţi, se realizează prin măsuri de resocializare şi reintegrare socială post-penală a persoanelor care au comis deja fapte infracţionale şi au fost condamnate pentru aceasta.

Considerând criminalitatea ca o maladie a “societăţii criminogene” moderne, caracterizată de o profundă deteriorare a valorilor fundamentale ale umanităţii, Jean Pinatel aprecia că ştiinţa criminologiei nu poate opera făcând abstracţie de ipoteza deterministă¹⁴². în acest sens, deşi conduita infracţională poate fi apreciată în termeni de probabilitate (datorită factorilor individuali aleatori), reacţia socială antiinfracţională trebuie abordată într-o perspectivă deterministă şi interacţionistă întrucât este generată de un fenomen real, obiectiv - criminalitatea.