Cuprins cuprins 1 politică 4

Academia Boemă prezintă femeile din cărţi

Jurnalul Naţional, 17 martie 2011

De CĂTĂLINA IANCU

Centrul de Dezvoltare Curriculară şi Studii de Gen FILIA iniţiază Aca­demia Boemă, edi­ţia întâi. Miercuri, 23 martie, ora 19:00, orga­ni­zatorii vă invită la Café BOHÈME, la o dis­cu­ţie necon­ve­n­ţio­nală cu scriitoarea No­ra Iuga (fo­to). Modera­toare vor fi poeta Mi­ru­na Vlada şi pre­şedinta Centrul FILIA, Oa­na Băluţă.

„Ne plângem tot timpul că spaţiul public nu ne oferă modele feminine veritabile, ci doar femei-obiect, însă uităm adesea că ţine de noi să alegem altceva şi să ne cultivăm alte modele, pe care le avem în jurul nostru din plin. Ne pro­punem astfel ca o dată pe lună să invităm la o cafea câte o femeie care s-a remarcat în domeniul său, care ne inspiră, şi în faţa căreia să reînvăţăm să facem exerciţii de recunoştinţă şi apreciere”, spun organizatorii

Primele ediţii vor fi dedicate descoperirii femeilor fascinante care se ascund după coperţi şi anume scriitoarelor contemporane din România. „Nu puteam începe mai glorios această serie de întâlniri decât invitând-o la o cafea pe provocatoarea Nora Iuga.” Evenimentul e deschis publicului care vrea să o cunoască pe femeia Nora Iuga prin intermediul scrii­toarei Nora Iuga. Vor fi discuţii li­bere şi necenzurate despre copilărie, feminitate, erotism, ficţiune, căsnicie, dragoste, Berlin, Bucureşti. Este, de asemenea, şi o ocazie deosebită pentru a achiziţiona cele mai re­cente volume de poezie şi proză cu autograful autoarei.

http://www.jurnalul.ro/timp-liber/arte/academia-boema-prezinta-femeile-din-carti-571956.html

Scurtmetraje NexT realizate de, cu si despre femei

Feminism Romania, 18 martie 2011

Luni, 21 martie, de la ora 18.00 la Institutul Cultural Roman (Aleea Alexandru nr. 38) ruleaza selectie de filme despre femei. Filmele din program au facut parte din competitia Festivalului NexT, in perioada 2007-2010. Durata proiectiei este de 90 de minute. Accesul este liber. Proiectia este realizata cu sprijinul Institutului Cultural Roman. 

Grown Up/ Femeie in toata firea
Israel, 2008, 20’, color, regia Dana Neuberg
Shira, o tanara de 15 ani, invata o lectie importanta despre noua ei putere ca femeie. Aflata in perioada dificila dintre copilarie si adolescenta, Shira descopera lumea sexualitatii, a geloziei si a seductiei. Cand prietenul mamei ei ajunge mai devreme la intalnire, seara scapa de sub control si multe limite sunt incalcate.

Happiness/ Fericire
USA, 2006, 11’, 35 mm, color, regia Sophie Barthes. Este fericirea de vanzare? Intr-o seara, dupa serviciu, Iwona intra intr-un magazin ciudat si cumpara o cutie cu fericire, cu care trebuie sa se decida ce vrea sa faca.

Candy Darling
Belgia, 2008, 27’, color, regia Silvia Defrance.
Peste o comunitate matriarhala mica si izolata, situata in desert, domneste Mama, o mastera maniaca si frustrata. Pentru a-si pastra puterea asupra lui Candy Darling si Daddy Cane, aceasta creeaza intentionat un infern psihologic, care ii duce pe toti protagonistii in pragul nebuniei, iar descompunerea absoluta devine inevitabila.

Cleaning Lady’s Dreams/ Visele unei femei de serviciu Belgia, 2007, 15’, color, regia Banu Akseki. De dimineata pana seara, Gul da cu aspiratorul, freaca si curata. Mereu in slujba altora, viata ei se scurge fara nicio bucurie. Intamplator, Gul isi intrezareste singuratatea si disperarea propriului suflet.

The Ballad of Betty & Joe / Balada lui Betty & Joe Australia, 2008, 12’, color, regia Martha Ansara. In fiecare dimineata, Betty cutreiera orasul pentru a li se alatura colegilor ei cantareti ambulanti in pasajul subteran, incercand sa-si castige traiul. Dar castigurile ei sunt modeste si, ca situatia sa fie si mai rea, noul paznic, Joe, incearca sa-i confiste vioara. In timp ce Betty viseaza la glorie si bani, Joe viseaza la dopuri de urechi – ceva, ceva tot o iesi.

http://www.feminism-romania.ro/index.php/culturale/film/433-scurtmetraje-next-realizate-de-femei-cu-femei-si-despre-femei

Femeile care marcheaza arta contemporana romaneasca

Elle, 16 martie 2011

Intr-un moment in care artistii romani pot sta cu mindrie alaturi de cei din tari cu radacini mai viguroase in domeniu, Ioana Ulmeanu se intreaba cine sunt artistele pe care ar trebui sa le cunoastem, ce fac ele si ce inseamna sa fii femeie pe scena artistica de azi.  

Femeile nu au avut multe lucruri de spus in istoria artei pina foarte de curind. Mai exact, pina in perioada celui de-al doilea val de feminism din Statele Unite ale Americii, cind, spune Anca Mihulet (critic de arta si, din 2006, curator la Galeria de Arta Contemporana a Muzeului Brukenthal din Sibiu), „femeia cu stari aparte, cu educatie incerta si orientari liberale incerca sa se regaseasca drept half muse, half groupie in compania unor artisti celebri (un exemplu, Edie Sedgwick alaturi de Andy Warhol)”. Apoi, lucrurile s-au desfasurat rapid. In 1972, Nancy Spero protesta, la New York, in fata Muzeului de Arta Moderna, impotriva dictaturii barbatilor in muzeele americane. In 1977, Marcia Tucker fonda A New Mu­seum of Contemporary Art dupa ce fusese concediata de la Whitney Museum. Si tot in anii ’70 au aparut, in Romania, primele artiste care produceau instalatii si experimentau cu materiale noi, cele care nu s-au mai raportat doar la peretii gale­riilor, ci au sfidat spatiul si si-au impus prezenta si istoria personala.

Asa se face ca, de curind, Olivia Mi­haltianu a realizat, pentru expozitia „Where do we go from here”, Secession, Viena, 2010, proiectul „Smoking Room” (foto jos). Referindu-se la Camera de Aur din Palatul Pelisor, decorata ca „a room of her own” de catre Regina Maria, proiectul este un remake al unui film din anii ’20 care o arata pe regina, una dintre putinele femei din istoria Romaniei cu un rol amplu si relevant, fumind in timp ce citeste si se gin­des­te. Dincolo de conotatiile fumatului, de gestul atribuit in general, in secolul al XX-lea, oamenilor puternici, dar mai putin femeilor, de aura de mister care inconjoara acest gest al contemplarii si reflectiei, proiectul, spune Olivia Mihaltianu, „nu este unul nostalgic legat de monarhia româna si nici o pledoarie pentru fumat. Lucrarea este o incercare de explorare a efectelor benefice ale unei camere de aur pentru reflectie, in­spiratie si creatie. Este o incercare de a interpreta liber o tema etern feminina: vointa de a transcende orice fel de platforme si programe dictate de diverse interese artistico-sociale, locale ori inter­nationale, ce vor sa limiteze libertatea de expresie prin instalarea unor baremuri si grile – Thinking (Smoking) Is Not Permited”. Expozitia in cadrul careia a fost prezentata instalatia, care reface intr-o maniera libera camera de aur, cu tapet auriu, masa si ustensile pentru fumat, inauntrul careia se poate fuma si reflecta, a avut vernisajul, printr-o stranie coincidenta, chiar in ziua in care fumatul in spatiul public a fost interzis in Austria, iar instalatia era singurul loc pu­blic in care se mai putea fuma in Viena. Alaturi, doua monitoare prezentau in paralel filmul scurt facut in anii ’20 in care Regina Maria fumeaza in camera ei si un remake in care artista fumeaza si reflecteaza in camera de aur de la Secession.

Cu toate ca tema lucrarii ei poate pa­rea exclusiv feminina, Olivia Mihaltianu spune ca nu vrea sa constientizeze prea mult felul in care se reflecta feminitatea proprie in practica ei artistica. „Desi cinematografia, moda sau fumatul – temele recente ale lucrarilor mele – nu sint atribute strict feminine, important este punctul de vedere: fiind femeie, ele sint filtrate prin acest tip de personalitate. Dar arta are o valoare universala si trebuie cel putin sa aspire sa fie relevanta pentru toate ge­nurile si grupurile sociale. Cu cit mesajul artistic este mai orien­tat catre un anumit grup, cu atit relevanta lui scade pentru celelalte. Iar faptul ca in anumite momente scena artistica a fost sau mai este dominata de barbati nu exclude emergenta femeilor artiste si astfel imbogatirea limbajului si a sensibilitatii artistice.” Altfel, cresterea numarului femeilor de pe scena artistica este rezultatul unor necesitati interioare ale acestora de a juca un rol principal in arta, scena trebuind sa lase un spatiu important la dispozitia lor.

Si artista Ioana Nemes spune ca faptul de a fi femeie trebuie depasit atunci cind vine vorba de arta. „Majoritatea artistilor care imi plac au reusit sa depaseasca limita asta. Imi plac artistele care au un creier masculin. Totusi, problema se pune inca, pentru ca un artist nu este niciodata independent. El traieste intr-o tara, intr-un context, se afla intr-o pozitie. Pentru mine e total neimportant ca sint femeie. Eu sint artist. Dar e neplacut ca trebuie sa te raportezi la asta.” Iar Lia Perjovschi, poate cel mai respectat nume feminin de pe scena romaneasca a artei contemporane, este de acord:„In arta domina barbatii, dar in curatorie domina femeile. Pe mine ma intereseaza mai mult ce idei sint propuse si mai putin genul celor care le propun.”

Dar pozitiile sint diferite. Anetta Mona Chisa isi vede rolul de artist ca fiind raportat permanent si la perspectiva genului, dar si la pozitia ei de est-europeana. „Fiecare artist vor­beste despre sau prin sine. In consecinta, toate proiec­tele me­le oglindesc faptul ca sint femeie, dar in acelasi timp ma refer indirect si la barbati, nu neaparat intr-un sens opus sau negativ, ci mai degraba complementar.” Proiectul ei, realizat im­preuna cu Lucia Tkacova (ce­le doua artiste colaboreaza din 2000, au ab­solvit Academia de Arte Fru­moase si Design la Bratislava si acum traiesc si lucreaza la Praga), „Mani­festo of Futurist Woman (Let’s Conclude)”, inspirat de Manifesto della donna futurista realizat in 1912 de catre Valentine de Saint-Point ca raspuns la manifestul futurist al lui Marinetti, vorbeste clar despre aceste lucruri.

„Poeta, coregrafa, artista si scrii­toarea Valentine de Saint-Point ne-a cucerit prin curajul ei de a i se opune lui Marinetti, prin afirmatia ca feminismul este o eroare politica, prin faptul ca s-a convertit la islamism, prin felul in care a incercat sa uneasca toate ramurile artei in ale ei «Metachories», pentru ca a fost o scrimeura excelenta, pentru frumusetea ei, pentru ca Duchamp, D’Annunzio si Rodin au fost indragostiti de ea… Versiunea noastra a ma­nifestului femeii futuriste este o lucrare video in care un grup de majorete marsaluieste intr-un mediu urban, performind in aparenta o coregrafie generica. In realitate, fetele transmit o parte a textului original codat in limbajul numit semafor, un limbaj de moda veche, azi pe cale de disparitie, folosit mai ales in comu­nicatia maritima sau militara de ur­genta. In manifestul ei, Valentine, reactionind in special la apelul lui Marinetti de a dispretui femeile, ple­dea­za pentru o femeie puternica, ce ar trebui sa fie un role-model al femeii, care ar reapropia instinctele si forta ei vitala in pofida societatii care a condamnat-o la slabiciune. Cu toate acestea, prin limbaj, forma si mesaj adera la futurismul formulat de Marinetti, desi o face intr-un mod contradictoriu. Tocmai acest lucru am incercat sa il subliniem cu lucrarea noastra, unind imaginea unui grup de fete, derivate din practici de parada militara, cu un mesaj si un sistem informational marginalizat si aproape uitat.”

Pentru performer-ul Marina Albu, faptul ca e in acelasi timp femeie si artist este, la fel, important. „Imi dau seama ca demersul meu este ceva mai emotional. Pentru un barbat totul este mai obiectiv, si nu e vorba doar de lucrari, ci si de modul de lucru. Acum nu vreau sa generalizez, dar mi se pare ca exista o masculinizare a art market-ului, stii foarte clar unde, cine, ce se intimpla. Macar un pic si tot conteaza ca esti femeie-artist. In plus, e si o tendinta de politizare si istoricizare acum si devine mai greu sa ai un discurs onest si perso­nal. Exista o cerere pentru un activism artistic foarte obiectiv, si nu stiu daca mai intereseaza pe cineva un input personal. Functioneaza mai bine lucrurile care nu au un astfel de input. Sint privite mai bine lucrarile care au forma unui display, a unei prezentari.”

Totusi, prefera ca lucrarile ei (precum „Acvilele Albe or How to Make Sense of Void”, „Resolution”, „Live Isolation”) sa pastreze o linie foarte personala. „«Public Funeral of the Fears» (foto dr.) e unul dintre proiectele mele preferate acum: un traseu facut cu o masina mortuara prin Bucuresti, dublat de niste oameni imbracati in negru care repetau ce spuneam eu la difuzor: «Au murit fricile, apropiati-va de oameni».” Proiectul vorbeste in principal despre transfor­marile inte­ractiunilor dintre oameni in ultima perioada de timp, cind toata lumea a parut sa adopte obiceiuri si comportamente straine, care i-au facut pe multi sa devina mai reticenti fata de semenii lor, sa evite contactul vizual. Astfel, intrusii care le sopteau trecatorilor sa se apropie de oa­meni le invadau acestora spatiul personal, iar actiunea lor era tot atit de vizibila si de puternica pe cit era de publica si privata in acelasi timp. „Asta pentru ca ma intereseaza istoriile fictive, structurile complicate. Imi fac doctoratul cu performance-urile din anii ’70-’80 in Romania, cind cele mai multe erau intr-o zona de spiritual, filosofic, personal. Azi totul devine mult mai politizat, foarte multe dintre lucrarile de acum sint re­levante intr-un anumit context.”

Dincolo de artiste si de lucrarile lor se afla, insa, sistemul. Iar criticii, curatorii, galeristii si toate celelalte elemente care il alcatuiesc au un raport special cu proiectele generate de femeile-artist. Desi in Romania, pina acum, nu s-a realizat o prezentare complexa din punct de vedere curatorial a vreunei artiste influente si in ciuda unui evident patriarhat la capitolul arte vizuale, exista citeva orientari la nivel de organizare specifica.

La Timisoara, grupul artistic h.arta (format din Maria Crista, Anca Gyemant si Rodica Tache in 2001) coordoneaza primul spatiu non-profit cu o topica feminista din Romania , programul curatorial al Galeriei de Arta Contemporana a Muzeului Brukenthal din Sibiu (deschisa oficial in 2007) este rea­lizat de doua femei curator, Liviana Dan si Anca Mihulet, Raluca Voinea, unicul redactor-femeie de la revista Idea din Cluj, a organizat in 2007 si 2010 doua evenimente esentiale pentru constientizarea spatiului public din Bucuresti – „Spatiul Public Bucuresti”, respectiv „The Knot” –, Lia Perjovschi este initiatoarea primei arhive de arta contemporana constituita pe criterii personale din tara. Asta in conditiile in care, spune Anca Mihulet, „astazi, feminismul, alaturi de initiativa femeilor in arta, pot fi identificate ca reactii la diversele structuri din arta contemporana – muzee, galerii, reviste – care functioneaza ca exclusive men’s clubs, im­punind ca prerogative primordiale succesul si o politica constanta de agresiune. de

Pe plan international, in ultimii ani s-au organizat importante expozitii retrospective ale unor artiste, care fie recompun o perioada istorica distincta, fie demonstreaza o noua directie in practica artistica si curatoriala – in 2009, Sophie Calle a expus o selectie de lucrari mai vechi la Whitechapel Gallery din Londra, in 2010, Marina Abra­movic a avut un grandios solo show la MoMA in New York, iar Mary Kelly a fost prezentata la Moderna Museet din Stockholm. Femei curatori au fost invitate sa gindeasca conceptele celor mai cunoscute si vizibile expozitii de arta contemporana – Bice Curiger este curatorul general al Bienalei de la Venetia din 2011, in timp ce Carolyn Christov-Bakargiev este directorul artistic al documenta 13 care va avea loc in 2012 la Kassel.”I|n plus, in 2010 Centrul Pompidou din Paris a gazduit una dintre cele mai mari expozitii dedicate femeilor-artist, curatoriata de Camille Morineau si continind sute de lucrari: elles@centrepompidou.

Olivia Mihaltianu spune ca exista inca anumite clisee, etichete si asteptari ce sint frecvent asociate cu ideea de a fi woman artist, la fel cum sint si pentru artistii apartinind altor genuri, minoritati sau grupuri sociale ce ar trebui sa se comporte si sa produca o arta conforma cu ceea ce se conside­ra ca ar fi reprezentativ pentru ele. „De exemplu, un artist din Est ar trebui sa abordeze doar teme legate de critica sistemului socialist si capitalist in acelasi timp, o abordare istorica a situatiei socio-politice actuale din zonele post-comuniste. Nefacind asta, el devine irelevant si deci neinteresant pentru anumiti curatori, istorici de arta sau galeristi. Cred, insa, ca nu trebuie sa fie o preocupare reala a unui artist de a intilni aceste false asteptari in mod sistematic, asa cum multi o fac, de altfel.”

Dar preocuparile artistilor in acest sens apar, dupa cum subliniaza si Anetta Mona Chisa, pentru ca prejudecatile exista inca si manipuleaza citirea lucrarilor de arta. „Un exemplu foarte simplu este ca, daca am vedea o expozitie de autori in exclusivitate barbati, nu s-ar pune deloc problema genului, pe cind, daca s-ar discuta un proiect de ex­po­zitie in care majoritatea artistilor ar fi femei, indiferent de natura ori tema pieselor expuse, show-ul ar fi etichetat ca fe­mi­nin, femi­nist, femeiesc. Acelasi lucru este aplicabil si indivi­dual: lucrarilor facute de o femeie le este intotdeauna atri­buita emblema genului; lucrarile unui artist sint acceptate ca Arta cu majuscula, fara epitete de gen. Exista artisti si derivatul femei-artisti.”

Anca Mihulet crede, si ea, ca femeile au un statut aparte in arta de astazi: „Galeriile comerciale au tendinta de a lucra cu femei curator sau artist pentru a-si crea un capital de ima­gine. Institutiile established se folosesc uneori de prezenta femeilor pentru a face o demonstratie de putere si influenta. Revistele de specialitate practica o politica neprietenoasa de izolare, departe de evenimente reale si de constientiza­rea conditiei ar­tistei/artistului. Intr-un asemenea context – in care marginile sistemului sint trasate inainte ca el sa se produca, criticii de arta si curatorii au responsabilitatea de a traduce cit mai exact comportamentul femeilor-artist – ex­pe­rienta, artistica sau personala, trebuie sa aiba loc, dupa care poate fi explicata si criticata. Unii teoreticieni considera ca discursul femeilor-artist este emotional, bazat pe experiente strict personale, folosind prea des termeni ca prietenie, feminitate sau maternitate, fara sa pastreze o distanta de reprezentare. Dar tocmai aceasta latura emotionala opreste standardizarea si trecerea la starea de obiect. Lucrul cu o femeie curator sau artist inseam­na din start asu­marea unui risc.”

Relatia dintre artist si sistem este importanta din multe puncte de vedere, dar mai cu seama pentru ca sistemul a devenit, in ultimele decenii, publicul aproape exclusiv al produselor artistice.

Ioana Nemes spune ca pu­blicul unui artist e dependent de foarte multe coordonate: „Eu am mai multe publicuri. Din pacate, publicul principal e tot din lumea artei. E o bula inchisa arta, e un fel de lux la nivel inchis. Cea mai inalta forma de lux. Apoi, sint acei cultural vultures, pasionatii, fanii care urmaresc tot, stiu tot. Publicul normal, insa, considera arta ca pe ceva vizual, pe cind, acum, arta a ajuns la un nivel la care trebuie sa te informezi ca sa intelegi. Nu e vorba de empatie, cel mai mult trebuie sa con­sumi in­telectual. Arta vorbeste doar daca stii lim­bajul. Am ajuns la elitismul asta tocmai pentru ca se produce atita arta.”

In aceste conditii, succesul pe scena artistica este, si el, relativ. Tocmai la acest lucru se refera p roiectul Ioanei Nemes, „Expensive Fiasco/Cheap Success”, ex­pus in toamna la Centrul de Introspectie Vizuala din Bucuresti, condus de curatoarea Alina Serban . Una dintre lucrarile din expozitie, un neon infatisind numarul 4706, a pornit de la unul dintre cele mai importante site-uri realizate de jucatorii de pe scena artistica, ce face o categorisire a artistilor in functie de un punctaj. Un algoritm calculeaza, in functie de criterii precum expozitiile la care participa artistul, tara de origine, gen, curatorii cu care lucreaza, un punctaj. Astfel, dintre zecile de mii de artisti, cel mai bun si mai celebru artist va ocupa prima pozitie, iar cei cu o notorietate mai redusa vor aparea mai jos in clasament. „Numai ca pretul estimat al lucrarilor este egal cu pozitia in clasament. Cu cit esti mai celebru, cu atit lucrarea este mai ieftina . Eu sint acolo pentru ca am avut expozitii in locuri listate pe site. Eram pe pozitia 4706, asa ca am decis sa fac un fel de arhivare a pozitiei mele timp de 10 ani, cu o lista de 100 de artisti in fata si in urma mea”, spune Ioana Nemes. Proiectul ei spune multe despre cum se vinde arta in România, unde piata, practic, nu exista. „Pretul unei lucrari se calculeaza ca un indice. In ce expozitii ai fost, cu ce curatori, din ce tara vii, in ce muzee, daca esti femeie sau barbat. De asta nu poti sa lasi pretul unei lucrari mai jos, pentru ca strici piata. Cel mai bine este ca pretul sa reflecte natural va­loarea unui artist la un anumit moment. La noi inca nu exista cota si oamenii nu inteleg cum se stabileste pretul unei lucrari. Lumea inca isi cumpara arta la nivel vizual, decorativ, ce merge cu perdelele. Eu supravietuiesc din ceea ce se intimpla in afara. In Romania e foarte deprimant. Dar e nevoie de un singur om. Asa s-a nascut efervescenta de la Cluj, pornind de la un singur colectionar care a vrut sa isi faca o colectie de arta contemporana româneasca.”

Astfel de eferves­­cen­­ta nu e comod de creat, insa. Organi­za­tia add – Business Chan­ce on Art, fonda­ta in 2002 cu ­sco­pul precis de a dezvolta abilitatile creative ale ti­nerilor, a facut eforturi in acest sens. Mai intii, odata cu des­chi­derea unui nou spatiu pentru arta contemporana in Bucuresti – Ga­leria No­ua, la care au fost par­teneri mai multi ani, si mai apoi cu co­labora­rea cu artisti ca Ioa­na Ne­mes, Olivia Mi­­ha­l­tia­nu, Ma­rina Al­bu, Ste­fan Botez, desig­ne­­rul grafic Marius Po­pa, arhitectii de la stu­dioBASAR sau designe­rul de bijuterii Kuki Constantinescu. Si Lia Perjovschi a gasit de cuviinta sa incurajeze numele mai putin cunoscute, dar promitatoare, din arta contemporana ro­ma­neasca: „Nu as folosi cuvintul solidaritate, ci educatie, cultura, civilizatie. In numele lor sint atenta cu femeile, cu cei care au ceva de spus si au nevoie de vizibi­litate, de sustinere.”

Dar, dupa o experienta mult mai vasta, a ajuns la o serie de concluzii legate de scena romaneasca: „Aplicind o analiza comparata, la noi si in Occident, as spune ca nu avem o scena de arta contemporana, ci citiva profesionisti care traiesc aici si expun afara. Ca sa ai scena ai nevoie de institutii cu adresa fixa, pe care sa le gasesti acolo si miine, cu program interesant.” Arhiva sa, CAA / CAA (Contemporary Art Archive / Centre for Art Analysis), se afla, acum, la Sibiu, unde trece printr-un proces de restructurare, redefinire, reformulare, iar artista este implicata, de citiva ani, in proiectul „Muzeul Cunoasterii/Knowledge Museum”. „Lucra­rea este bazata pe o cercetare interdisciplinara (de cind ma stiu am fost atrasa de non-fictiune) si pe contopirea altor proiecte. André Malraux vorbea de un Muzeu Ima­ginar pe care-l purtam cu noi: suma lucrurilor, ideilor, evenimentelor care ne-au marcat. As adauga timpul interesant in care traim, noutatea adusa de computer si de Internet, cercetarile recente, intre prea putin si prea mult, intre banal si genial. Muzeul meu imaginar are 7 de­partamente: Uni­vers, Pamint, Corp, Cultura, Arta, Stiinta, Cunoastere in ge­neral... ca un punct de pornire. Il prezint cum isi prezinta un arhitect proiectul – in macheta. Il perfectionez si creste continuu, elementele vizuale sint diagra­mele cercetarii si o­biec­te cumparate in shop-urile muzeelor. Subiectul general este educatia – nu gasesti decit atunci cind cauti... Dar uneori trebuie sa te ajute cineva.”

Lia Perjovschi a fost, cu zece ani in urma, una dintre artistele care au expus in cadrul expozitiei „In Full Dress”, curatoriata de Li­viana Dan. Alaturi de ea mai expuneau si Ana Lu­pas, Aurora Dediu, Mirela Dauceanu si Alexandra Croi­toru. Atunci, accentul a fost pus pe ideea de haina – haina absoluta si controlul hainei ca exces al feminitatii. Expozitia, ur­ma­­ta de un simpozion, a creat o platforma de dis­cutii reale despre arta femeilor-artist din Romania, pu­nindu-se problema elaborarii unor politici sociale de gen si a unui limbaj teoretic speci­fic. De atunci, spune curatorul Anca Mihulet, „arta femeilor-artist si postfeminismul ca formula artistica au migrat inspre gender studies (studii de gen). La Timisoara, in cadrul Uni­versitatii de Vest a luat fiinta, in 2003, Centrul Interdisciplinar de Studii de Gen, ca parte a Centrului de Studii Feministe (care func­tioneaza inca din 1999), constituit ca o veri­ga intre activismul militant si feminismul aca­demic, dupa cum este men­tionat in statut.

Expozitiile si seminariile organizate in tara in ultimii ani, in care femeia teoretician, curator sau artist devine factor de decizie, vorbesc despre depasirea starii de incertitudine, instabilitate si chiar romantism care caracteriza acest domeniu cultural pina nu demult. Noile generatii de femei-artist se impun prin radica­litatea cu care cuceresc spatiul, prin procesualitatea demersului artistic, orientat nu atit de mult spre obiect, cit spre atitudine si disciplina interioara. Artistele nu mai simt neaparat nevoia sa protesteze sau sa reactioneze, in conditiile in care actul de creatie nu trebuie sa fie intotdeauna vizibil si cuantificabil. Ele incearca sa descopere situatii, metode si materiale neobisnuite, nu pentru a genera o noua miscare, ci pentru a face ordine in jurul lor si a lasa loc sansei”.

Pentru mai multe informatii despre lucrarile artistelor Ioana Nemes, Marina Albu, Olivia Mihaltianu si Anetta Mona Chisa vezi:

• 
  www.ioananemes.ro
  
• 
  http://onmarinaalbu.tumblr.com
  
• 
  http://artmiles.net
  
• 
  www.chitka.info
  

http://www.elle.ro/Lifestyle/Features/Femeile-care-marcheaza-arta-contemporana-romaneasca-1576614?p=1