Cuprins cuprins 1 politică 5

Maia Morgenstern, o stea de ziua ei

Evenimentul Zilei, 23 aprilie 2011, Loredana COSTACHE

Maia Morgenstern este prima actriță care va primi o stea pe Walk of Fame-ul bucureștean. Astfel actița va devenii prima femeie care primește o stea în cadrul renumitului proiect cultural.

Evenimentul va avea loc pe 1 mai, tot atunci este și ziua de naștere a actriței. Înaintea actriței Maia Morgenstern au mai primit această distincție și Florin Piersic, Victor Rebengiuc, Radu Beligan și Amza Pellea (postum). Walk of Fame este un spațiu dedicat valorilor artistice ale filmului și teatrului românești, situat în Piața Timpului din Capitală.

Născută în București, în 1962, una dintre cele mai celebre actrițe din România, Maia Morgenstern a studiat la Academia de Teatru și Film între 1981 și 1985, iar apoi a jucat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, până în 1988. A apărut apoi pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din București, după care s-a alăturat trupei de la Teatrul Național București.

Printre rolurile notabile pe scena de teatru se numără Lola Lola, din ”Îngerul albastru/ Der Blaue Engel", iar în film, ea este cunoscută pentru rolurile din filmele "Balanța", de Lucian Pintilie, "Cel mai iubit dintre pământeni", de Șerban Marinescu, dar și "Patimile lui Hristos", de Mel Gibson.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/maia-morgenstern-o-stea-de-ziua-ei-927772.html

FILMUL EVZ: Amelia

Evenimentul Zilei, 21 aprilie 2011, Mirela DOROBANTU

Pelicula este un omagiu adus primei femei care a traversat în zbor, singură, Oceanul Atlantic.

Într-o perioadă în care meseria de pilot era considerată periculoasă chiar şi pentru bărbaţi, o femeie a îndrăznit să spulbere toate prejudecăţile şi să intre în istorie.

Amelia Earhart (Hilary Swank) nu s-a rezumat doar la pilotaj, a scris numeroase articole, a fost designer vestimentar şi a susţinut drepturile femeilor. Succesul de care s-a bucurat şi felul în care a ajuns cunoscută s-au datorat şi căsniciei tumultuoase cu editorul George Putnam (Richard Gere). Uniţi de ambiţii comune, admiraţie unul faţă de celălalt şi o dragoste puternică, cei doi au fost nedespărţiţi chiar dacă, la un moment dat, ea a avut o aventură pasională cu Gene Vidal (Ewan McGregor).

După ce devine prima femeie care pilotează un avion deasupra Atlanticului, Amelia îşi atrage admiraţia tuturor. Cariera acestei senzaţionale femei ia sfârşit în 1937, odată cu dispariţia misterioasă în timp ce încerca să facă înconjurul pământului.

Moartea celebrei aviatoare a dat naştere multor mituri şi speculaţii. Unii credeau că ar fi răpit-o extratereştrii, alţii că s-ar fi prăbuşit într-un loc exotic şi că şi-ar fi continuat viaţa printre sălbatici. Conform ultimei teorii vehiculate, avionul Ameliei ar fi căzut pe insula Nikumaroro din Sudul Pacificului, aflată în zona în care s-a pierdut contactul cu avionul său.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/filmul-evz-amelia-927557.html

FILMUL EVZ: Surorile Mirabal (In the Times of the Butterflies)

Evenimentul Zilei, 20 aprilie 2011, Mirela DOROBANTU

Ecranizare a romanului scriitoarei Julia Alvarez, filmul spune povestea unor femei care au luptat împotriva unui regim totalitar.

Minerva, Patria şi Mate sunt fiicele unui fermier din Republica Dominicană din timpul dictaturii lui Leonidas Trujillo. După ce, alături de alţi membri ai familiei, tată lor e ucis de oamenii preşedintelui, Minerva jură că într- o zi va desfiinţa regimul totalitar în care trăiau.

Minerva vrea să se facă avocat în ţara dictatorului Trujillo Tânăra, care visează să ajungă avocat, meserie interzisă femeilor, face tot posibilul să-şi termine studiile. Aşa îl cunoaşte pe Virgilio Morales, un profesor de Drept carei împărtăşeşte sentimentele faţă de Trujillo şi de care se îndrăgosteşte.

După ce le introduce pe Minerva şi pe surorile ei în lumea luptătorilor împotriva regimului, Virgilio trebuie să se ascundă, pentru că e urmărit de autorităţi. Între timp, fata are ocazia să-l cunoască pe diabolicul preşedinte, pe care ajunge să-l cucerească. La absolvire, ea descoperă însă că Trujillo îi urmărise toate mişcările şi, deşi îndrăgostit de ea, nu avea de gând să-i permită să devină avocat.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/filmul-evz-surorile-mirabal-in-the-times-of-the-butterflies-927441.html

Scriitoarea Ana Maria Matute a primit cu emotie Premiul Cervantes 2010

Epoch Times, 28 aprilie 2011

Ceremonia inmanarii celei mai importante distinctii pentru literatura in Spania - Premiul Cervantes 2010 - scriitoarei Ana Maria Matute, nascute la Barcelona, se afla joi in atentia presei spaniole, pe langa alte subiecte de actualitate interna. Cotidienele centrale urmaresc si analizeaza discursul scriitoarei la primirea premiului, dar comenteaza si faptul ca la ceremonie nu a fost prezent niciun reprezentant al executivului regional catalan.

Scriitoarea Ana Maria Matute, nascuta la Barcelona, a devenit, la 85 de ani, a treia femeie care a primit Premiul Cervantes, acordat din 1976. Potrivit cotidianului El Pais, discursul sau a fost unul dintre cele mai asteptate din istoria acordarii acestui premiu si a constituit o trecere in revista a modului in care a devenit ea narator. De asemenea, cotidianul spaniol preia una dintre cele mai marcante fraze ale discursului scriitoarei - 'cel care nu inventeaza nu traieste'.

Si cotidianul ABC noteaza aceasta fraza din discursul scriitoarei si deschide editia de joi cu fotografia in care regele Juan Carlos i-a acordat acesteia Premiul Cervantes. Cel care nu inventeaza nu traieste, scrie acest cotidian pe prima pagina, comentand totodata faptul ca Ana Maria Matute a criticat corectitudinea politica de la predarea premiului Cervantes, la care nu a fost niciun reprezentant al guvernului catalan.

Matute primeste cel mai prestigios premiu pentru litere, in limba spaniola, scrie si cotidianul El Mundo, tot despre acordarea Premiului Cervantes. Acest cotidian aminteste la randul sau ca Ana Maria Matute este a treia femeie care primeste aceasta distinctie prestigioasa, dupa spaniola María Zambrano si cubaneza Dulce María Loynaz.

Si cotidianul La Razon observa faptul ca guvernul catalan nu a fost alaturi de Matute la predarea Premiului Cervantes. De asemenea, publicatia scrie si despre faptul ca Ana Maria Matute a povestit ca nu-i plac discursurile, ca s-a lasat cuprinsa de emotie, insa a reusit sa elogieze creatia literara. Despre acordarea celui mai important premiu pentru literatura in Spania scrie si cotidianul catalan El Periodico. Si acesta o citeaza pe scriitoare, cu fraza referitoare la importanta literaturii - 'farul meu a fost literatura' - si relateaza cum a primit ea Premiul Cervantes, cu nervi si emotii, la Universitatea din Alcala de Henares.

In planul actualitatii interne, cotidianul El Pais mai scrie joi ca executivul regional catalan sfideaza guvernul cu planul sau slab pentru reducerea deficitului. Cotidianul spaniol precizeaza ca reducerile bugetare necesare pentru a respecta obiectivele de deficit angajate fata de Bruxelles au cauzat confruntari dure intre guvernul central si cele locale, mai ales cel catalan.

Cotidianul El Mundo noteaza tot in planul evenimentelor interne ca procuratura transmite joi la Tribunalul Suprem dovezile referitoare la listele coalitiei electorale Bildu, ale carei candidaturi au fost contestate la Tribunalul Suprem din cauza legaturilor cu ETA. Si La Razon scrie tot despre incercarilor separatistilor basci de a-si asigura alegerea candidatilor din anturaj in peste 800 de posturi de consilieri in Tara Bascilor si Navarra, pentru a gestiona astfel un buget total de 300 de milioane de euro.

http://www.epochtimes-romania.com/articles/2011/04/article_109246.html?search_token=femei

"Îngropaţi-mă pe după plintă", un răvăşitor spectacol

Cotidianul, 18 aprilie 2011

O mare seară de teatru, aplauze îndelungi, un text scris printre lacrimi şi zâmbete, într-un spectacol incendiar despre noi şi ziua de azi.

Mariana Mihuţ spunea într-un interviu că dacă este în stare să stoarcă o lacrimă publicului într-o seară, îi mulţumeşte lui Dumnezeu în seara aceea. Cel care fuge de emoţie şi de patetism în teatru va rămâne veşnic un spectator sărac sau un actor molipsit de lumea aceasta în care îţi răspunde tot mai des la telefon robotul. Cei care au avut norocul să vadă piesa "Îngropaţi-mă pe după plintă", după romanul omonim de Pavel Sanaev, un bestseller care a bătut jumătate de milion de exemplare vândute, pot să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru acest spectacol de excepţie de la Teatrul Bulandra, pus în scenă de genialul regizor Yuriy Kordonskiy, de nu ştiu câte ori, măcar cât numărul de confetti albe cu care a ajuns acasă în păr, în haine, de pe urma ninsorii ce fulgureşte peste toţi spectatorii în final.

Fără a exagera în complimente, "Îngropaţi-mă pe după plintă" e un mare spectacol care te ia de la început cu el, îţi sfredeleşte cugetul, ţi-l răsuceşte pe toate părţile, cum numai ruşii sunt în stare s-o facă. Dramaturgia lor de dinainte şi de după Cehov ne dezvăluie stihia şi sentimentalismul infinit al condiţiei umane. Un spectacol uluitor, creat din întâlnirea unui mare text cu un mare regizor, cu o actriţă în faţa căreia te topeşti de drag şi emoţie, văzându-i talentul de nicio formulă necuprins: Mariana Mihuţ.

Există o chimie molipsitoare în aceast spectacol de la Bulandra şi o reuşită ca artă teatrală. Iar darul lui Yuriy Kordonskiy este acela de a fi creat un spectacol care emoţionează fără nimic din recuzita şi artificiile teatrale folosite de omul de teatru care lucrează cu textul, cu scena şi cu actorii ca un DJ, mare maestru în efecte sonore.

"Se vorbeşte atâta despre transparenţa graniţelor, despre cunoaşterea celuilalt, despre globalizare şi mondializare, dar iată că un personaj ca Yuriy Kordonskiy, rătăcit în mod fericit la Porţile Orientului, trafichează între ţări şi continente mai mult spirit decât orice proiect transfrontalier", scria traducătoarea piesei, Maşa Dinescu. Într-o lume anapoda a Rusiei de ieri şi de azi, când pierderea oricăror repere tradiţionale, morale, umane devine o condiţie aproape sine qua non a supravieţuirii, personaje precum cele interpretate de Bunică, Bunic, Mamă, nu mai surprind pe nimeni.

Jocul de-a şoarecele şi pisica

Mariana Mihuţ a jucat la Bulandra, în regia aceluiaşi Yuriy Kordonskiy, în "Unchiul Vania", "Căsătoria" şi "Sorry" şi, ca spectator, ai sentimentul că din această întâlnire se naşte o operă de artă având valoarea unei amintiri nepreţuite pe care o moşteneşti din familie.

Textul este dur, cu o mulţime de blesteme, afuriseli şi violenţe. Bunica acaparatoare, abuzivă şi atotbiruitoare îi împroaşcă pe toţi cei din jur cu cele mai otrăvite vorbe, de la nepotul Saşa Saveliev, un băieţel de 9 ani, jucat nemaipomenit de autentic şi cu mare har de Marian Râlea, la bărbatul de-o viaţă care fuge de gura afurisitei femei în turnee sau la pescuit, dar nu poate trăi fără ea nici cât să-i dea o lecţie de singurătate în escapada cu vecinul Lioşa. Dar în spatele uraganului de cuvinte aspre, injurioase, rostite uneori ca într-un soi de transă premeditată, pâlpâie chinuit o iubire fierbinte pentru ceilalţi. Ţinută ascunsă ca nu cumva să se afle de ea, de tot acest dor şi foame după iubirea celorlalţi. Aşa cum mărturiseşte chiar ea, Bunica, "Viaţa mea e făcută ţăndări. Nu am decât o singură bucurie: tu, Saşenka. Pe nimeni n-am iubit ca pe tine". Balansul acesta între violenţă şi gingăşie până în vârful unghiilor este jucat admirabil de Mariana Mihuţ şi nu poţi să uiţi, mult timp după spectacol, mâna ei care râcâie uşa închisă, lacrimile ei, rugăciunile ei ca o batistă albă fluturată a pace.

Mamă şi bunică şi soţie, este hulpavă după iubirea nepotului, fiicei şi bărbatului, pe care îi biciuie încontinuu cu injurii şi blesteme.

Spectacolul este o minunată lecţie de teatru sentimental şi patetic, salvat prin artă de sentimentalism şi patetism. Începe cu cortina trasă şi scena se umple în văzul nostru de piesele decorului, desenat admirabil, ca şi costumele, de Nina Brumuşilă. Apartamentul tipic de moscoviţi bătrâni, cu lucrurile vechi şi scorojite, şi ele bătrâne, parcă lovite şi ele de vorbele bunicii care biciuieşte întreaga lume şi o beşteleşte.

Dar totul se dovedeşte a fi biciul iubirii

Decorul mi-a sugerat universul suprarealist al lui Magritte, transpus în Moscova comunistă. Umbrela aceea ridicându-se la cer, ca trasă de sfori, sugerându-ne ideea de umbrelă atotsalvatoare în comunism, manta la toate relele şi privaţiunile vieţii. Familia e umbrela proteguitoare, bună, rea, sluţită şi ea şi desfăşurată într-o lume cu ierarhiile răsturnate. Când nu mai ştie cum să-şi arate iubirea sau să iubească, viaţa sa se umple de blesteme, violenţă, privarea aproapelui de toate drepturile lui. În cursa întinsă pentru a prinde şoricelul din casă, până şi aici, regizorul a semănat un sens despre ce va fi însemnând bunica aceasta vajnică, în stare să-şi facă nepotul prizonier şi să-i rateze fiicei ei darul de a se realiza şi împlini prin maternitate.

Magritte are un tablou care se cheamă "Masca goală", în care nu vedem niciun chip, nicio mască. Doar un petec de cer cu norii lui albi, un alt petec de traforaj, un petec de faţadă, care va să zică masca nu e mască, la fel ca altă lucrare în care pipa nu e pipă. Până şi bărcuţa cu pânza fluturată de Saşa, interpretat cu un copleşitor talent de Marian Râlea, cu resurse artistice emoţionante, e leită unei bărcuţe cu pânze dintr-un tablou de Magritte. Iar la finalul spectacolului, ninsoarea ne învăluie în albele confetti care plutesc peste noi ca omuleţii suspendaţi între cer şi pământ dintr-o altă pânză alui Magritte, "Golconda". El a pictat totul ca să ne înveţe că imaginile trişează, că tot ceea ce vedem nu este ceea ce vedem,

Marian Râlea este o adevărată revelaţie, de fapt copilul etern care a furat de la Magician, personajul creat tot de el, aşa cum a furat de la copiii care-l înconjoară cu inocenţă. După cum declara şi actorul, autor al unei teze de doctorat despre "Jocul copilăriei în teatru", "Ar trebui să ne întoarcem cu toţii la sinceritatea copilului din noi. Pentru un actor e greu să găsească acel timing al vieţii, e greu să-l aducă pe spectator la sinceritatea copilului". Îţi stăruie în minte replicile Saşei: "Dar cum libertate nu-mi dădea nimeni, mi-o luam singur în jocurile şi fanteziile mele care mă vizitau înainte de a dormi. Fiecare obiect dăruit de mama era parcă o pietricică din Ciumiţa mea. Pe acea mamă mică de sticlă puteam s-o ascund în pumn, bunica nu mi-o poate lua, o puteam pune sub pernă şi să simt că e lângă mine. Bunicul şi bunica erau decor, asemenea copacilor care foşneau la fereastră, la moartea lor nu mă gândeam niciodată".

Dacă textul acesta patetic ar fost jucat "realist", rezultatul ar fi fost catastrofal. Yuriy Kordonskiy a strecurat însă în montarea sa această alunecare de sensuri şi răsturnare de judecător. Bunica-jandarm se înduioşează în faţa şoricelului prins în cursa de şoareci, dar nu vede cursa în care şi-a prins propria-i viaţă. Copilul bolnav, prizonier al pastilelor şi nenumăratelor dezbinări ale celor mari, e singurul care nu-şi contraface emoţia şi gesturile. El este cel mai liber şi înţelept, iubeşte şi rabdă şi nu încurcă rolul celor mari. Mama, jucată în acelaşi registru al negării şi al relativizării aparenţelor de Andreea Bibiri, e şi nu e iresponsabilă, lasă-mă să te las, neajutorată şi imatură, indecisă şi ostilă voluntarismului şi violenţei unei mame dictatoriale.

Distrugere şi autodistrugere, o lume bolnavă, aproape un spital de nebuni, un univers în care nu există daruri decât eventual după moarte. Aceasta este povestea casetofonului care nu poate fi ascultat, a lucrurilor şi sentimentelor a căror funcţionare e interzisă, dacă nu au ieşit cu totul din uz ori s-au stricat.

Luminiţa Răuţ scria în remarcabilul caiet-program că "nefericirea este personajul colectiv. Saşa, copilul disputat ca un obiect de adulţii care în mod egoist îşi urmăresc propria izbăvire sufletească, este un personaj ieşit din tiparul existenţei noastre. Tocmai acest proces de autodistrugere e prezentat magistral de autor. Dintr-o femeie plină de viaţă şi de ambiţii, după o viaţă de om, ea nu mai e altceva decât o piele ce înveleşte un trup şi mai ales un suflet bolnav. Trupul urgisit de toate: moartea primului copil, soţul cabotin, fiica înşelându-i speranţele pe rând - nici carieră, nici copil sănătos. Sufletul chinuit şi el: spital de nebuni, societate bolnavă care-i tulbură şi mai mult minţile şi de aici se produce declicul. Tot ce o mai ţine în viaţă, împiedicând sinuciderea, e acest nepot pe care-l umple de ocări şi de spaime, dar şi de o dragoste nebună". Dar dacă te gândeşti mai bine şi mai bine lucrurile nu stau chiar aşa. Şi de aceea şi textul, şi spectacolul sunt evenimente artistice memorabile. Există în viciul acestei violenţe şi neîmpliniri continue, o vibraţie şi o sforţare umană şi un val sau un susur de gingăşie şi tandreţe care face din jocul actorilor un soi de mers continuu pe sârmă.

Soţul cabotin sau Bunicul, interpretat de Claudiu Sănescu, nu e chiar insensibil cum credem şi cu cât mai înalt şi plăvan în casa aceasta şi familia aceasta de nebuni, cu atât mai redus la o cantitate neglijabilă, chiar azvârlită în stradă şi readus acasă cu toate tertipurile şi dorul unei convieţuiri până la moarte. De fapt, ca toţi, şi el se agaţă cu disperare de iubire.

Fiecare are petecul lui de vis despre un mai bine, dorinţa, fie ea şi aceea a bietului Saşa de a fi îngropat pe după plintă în casa mamei ca s-o poată vedea şi simţi de aproape, din acest mic decor protector ce separă podeaua de pereţi, ca un soi de ramă a încăperii şi casei, de contur.

Dacă nu au parte de normalitate, de o familie, de o casă în care să poată duce o viaţă adevărată, atunci, măcar după moarte, să se poată odihni în rama unui "Acasă" iubitor, după cum tânjeşte, în plintă. "Încercând să fie drepţi, oamenii se condamnă la pedeapsă şi la o mare nefericire", scria Albert Camus.

Şi iar, privind-o pe bunică, înţelgem că bunica nu mai e. "Îngeri cu aripi albe o leagănă pe Bunica într-un scrânciob argintiu."

http://www.cotidianul.ro/142868-Ingropati-ma-pe-dupa-plinta-un-ravasitor-spectacol

SPORT

Elisabeta Polihroniade, regina şahului romanesc

Cotidianul, 23 aprilie 2011

Singura femeie mare maestru internaţional de la noi, Elisabeta Polihroniade, şi-a construit întreaga viaţa astfel încât să poată juca şah de mare performanţă, scrie România Liberă.

Mulţi dintre noi o ştiu pe Elisabeta Polihroniade de când prezenta emisiunea 'Şah mat în 15 minute", la TVR 1, singurul post de televiziune existent pe vremea comuniştilor. Mult mai puţini ştiu însă că doamna Polihroniade, care anul acesta va împlini frumoasa vârstă de 75 de ani, a devenit maestru internaţional în 1960, iar din 1982 este mare maestru internaţional. Campioană naţională în 1966, 1970, 1971, 1972, 1975, 1976 şi 1977, Elisabeta Polihroniade a participat la nu mai puţin de zece ediţii ale Jocurilor Olimpice, ca şahistă, cucerind tot atâtea medalii, dintre care cinci de aur, iar la 11 a fost prezentă ca arbitru internaţional.

Acestor performanţe, neegalate până acum de nici o altă sportivă, li s-a adăugat titlul de campioană europeană la senioare. Paradoxal, Elisabeta Polihroniade a devenit membră de onoare a Federaţiei Internaţionale de Şah (FIDE) cu opt ani înainte ca această calitate să-i fie recunoscută de forul naţional de specialitate. În prezent, deţine funcţiile de director al revistei române de şah 'Gambit" şi de vicepreşedinte al 'Uniunii Internaţionale a Şahului Şcolar".

http://www.cotidianul.ro/143403-Elisabeta-Polihroniade-regina-sahului-romanesc

Centrul de Dezvoltare Curriculară şi Studii de Gen: FILIA

Tel/fax: [phone]

E-mail: [e-mail], [e-mail]

Web-site: www.centrulfilia.ro

Strada Povernei, nr. 6-8, sector 1, Bucuresti