Curs Sociologie Juridica

Pozitivismul juridic şi pluralismul normativ

1. 
   Pozitivismul juridic consideră, în opoziţie cu teoria dreptului natural, că orice drept este o creaţie a statului ca entitate superioară. În acest fel dreptul este în mod eronat identificat cu legea, refuzându-se orice încercare de evaluare a lui din punct de vedere al validităţii (bine-rău, just-injust etc.) sau al conformităţii cu principii de necesitate şi utilitate socială.
   

2. 
   Pluralismul normativ, mai apropiat de perspectiva sociologică, refuză statului calitatea de deţinător al monopolului dreptului şi de sursă unică a acestuia. El consideră că sursa dreptului nu este doar statul ci şi alte organisme diferite şi independente de acesta, iar legea nu este singura expresie şi formă de existenţă a dreptului, funcţie normativă semnificativă având cutuma, precedentul judiciar, practica judiciară etc.
   

• 
  Normativismul şi realismul juridic
  

Conform normativismului juridic, normele juridice au o existenţă în sine, independentă şi obiectivă, ca entităţi absolute şi eterne, fără nici o legătură cu realităţile sociale. Se produce, astfel, o ruptură între norma juridică şi realitate, între regula de drept şi conţinutul ei concret. Conform acestei concepţii ştiinţele juridice ar trebui să se limiteze la studiul formal al normelor juridice, la identificarea şi explicarea noţiunilor generale cărora le sunt subordonate raporturile juridice particulare, urmând ca sarcina studierii conţinutului social concret al acestor norme să revină ştiinţelor sociale, inclusiv sociologiei.

Adepţii realismului juridic apreciază că dreptul nu reprezintă doar un ansamblu de reguli, norme suprapuse sau subordonate ci şi o „realitate materială”, un ansamblu de comportamente, concretizate îndeosebi în activitatea judecătorilor care, prin deciziile pe care le pronunţă, creează efectiv dreptul.

Prin urmare, conform realismului juridic, orice sistem normativ ar trebui să cuprindă:

- un set de reguli scrise pe baza cărora se realizează justiţia şi se soluţionează relaţiile contencioase dintre indivizi şi

- o serie de reguli reale, care completează regulile scrise, şi care sunt consecinţa activităţii practice a instanţelor de judecată în cadrul cărora normele scrise ale dreptului pot fi interpretate şi completate.\

• 
  Consensualismul şi conflictualismul
  

a) Consensualismul apreciază că dreptul se bazează pe consensul indivizilor şi, ca atare, el nu trebuie creat ci se creează singur, ca fenomen natural, reprezentând spiritul poporului, întruchipare a valorilor şi forţelor morale şi culturale tradiţionale ale societăţii.

b) Conflictualismul, dimpotrivă, consideră că dreptul este rezultatul ciocnirii unor interese contradictorii ale actorilor sociali reflectând, până la urmă, nu voinţa generală ci interesele celor care deţin poziţii de putere în societate. Conform acestei concepţii, dreptul reprezintă instrumentul cu ajutorul căruia statul organizează prin constrângere şi coerciţie cadrul de viaţă al indivizilor încercând să limiteze tensiunile şi conflictele dintre aceştia.
2.2.2. Concepţii sociologice

• 
  Auguste Comte şi pozitivismul sociologic
  

Considerat, în mod obişnuit, întemeietorul sociologiei ca ştiinţă, Comte a manifestat o atitudine ostilă faţă de drept şi faţă de reglementările sale (de altfel, el şi excludea dreptul din sistemul de clasificare a ştiinţelor pe care îl elaborase) apreciind că, în stadiul pozitiv al dezvoltării societăţii ideea de drept ar trebui să dispară definitiv, urmând ca fiecare individ să aibă doar obligaţii (îndatoriri) faţă de ceilalţi fără a avea drepturi ca atare. După opinia lui, singurul drept pe care îl pot avea indivizii era acela de a-şi face datoria.

De menţionat, totuşi, că A. Comte respingea doar dreptul subiectiv (dreptul indivizilor de a revendica sau pretinde ceva), nu şi dreptul obiectiv, considerat ca reprezentând adevărata ordine civilă.

Se poate spune că,în ciuda atitudinii sale ostile faţă de drept, Comte a contribuit la apropierea dreptului de sociologie prin afirmarea primatului realităţii sociale în raport cu dreptul.

• 
  Concepţia lui Eugen Ehrlich despre „dreptul viu”
  

Considerat, prin lucrarea sa „Principiile fundamentale ale sociologiei dreptului” – München şi Leipzig 1913 – drept fondator al sociologiei juridice, Ehrlich aprecia că dezvoltarea dreptului este rezultatul dezvoltării societăţii însăşi, el constând nu atât în prescripţii cuprinse în coduri ci reprezentând mai mult o normă de conduită extrasă din comportamentul oamenilor.

Ca atare, explicarea normelor dreptului nu se poate face decât prin inducţie, pe baza studierii comportamentului real al indivizilor concreţi. El afirma că trebuie făcută o distincţie între dreptul legal şi pozitiv, elaborat de instituţii specializate ale statului şi care reglementează ordinea juridică a societăţii şi dreptul viu, care este un rezultat al activităţii unor grupuri sociale diferite, cu un caracter spontan şi difuz şi se dezvoltă, în bună măsură, independent de dreptul legal şi de ordinea juridică oficială.

Sociologia juridică ar trebui să se ocupe, în special, de studierea acestui drept viu care poate fi pus în evidenţă mai ales printr-o cercetare atentă şi directă a vieţii normative a grupurilor sociale (concretizată în obiceiuri, cutume, uzanţe şi practici ale acestora, indiferent dacă sunt sau nu acceptate şi recunoscute de către dreptul oficial).

Este de menţionat şi ideea existenţei, alături de ordinea juridică oficială, şi a unei ordini „pacifiste”, necontencioase, realizată prin organizarea liberă a voinţelor individuale sau colective. În cadrul acestei ordini, eventualele conflicte şi tensiuni se pot soluţiona nu prin apelul la norme abstracte ci printr-o apreciere a justiţiei concrete a cazurilor în care sunt implicaţi diverşi actori ai vieţii sociale.

• 
  Contribuţia lui E. Durkheim
  

După cum aprecia G. Gurvitch, contribuţia remarcabilă a lui Durkheim la fundamentarea şi dezvoltarea sociologiei juridice a avut drept premise fundamentale:

- culegerea unei mari cantităţi de date statistice din diferite domenii (juridic, economic, al moralei şi istoriei) pe baza cărora a reuşit să evidenţieze caracteristici definitorii ale diferitelor societăţi;

- efortul de analiză a materialului selectat în vederea identificării evoluţiei în timp şi spaţiu a fenomenelor şi instituţiilor morale şi juridice.

Fără a intra prea mult în amănunte, se poate spune că principalele contribuţii ale lui Durkheim sunt următoarele:

1. 
   includerea în conceptul sociologic fundamental de fapt social a reglementărilor legale şi morale, a obiceiurilor, moravurilor, ritualurilor, normelor şi a altor manifestări colective care exercită o coerciţie externă asupra indivizilor;
   
2. 
   considerarea dreptului ca simbol vizibil al solidarităţii sociale şi analiza tipurilor de drept specifice societăţilor caracterizate prin solidaritate mecanică sau prin solidaritate organică;
   
3. 
   distincţia făcută între faptele sociale normale şi cele patologice, din perspectiva solidarităţii sociale. (normal fiind tot ce este conform cu norma, ceea ce este aşa cum trebuie să fie şi care reprezintă sursă de solidaritate socială, iar anormal sau patologic – tot ceea ce este în contradicţie cu norma, subminează solidaritatea socială şi îndepărtează de la exigenţele întăririi conştiinţei colective).
   
4. 
   Considerarea crimei ca fapt social normal în orice societate, pe baza următoarelor argumente:
   

• 
  în orice societate o anumită cantitate de crimă este inevitabilă întrucât o societate perfectă este de neconceput;
  
• 
  nici o societate nu poate impune o conformare totală a indivizilor la reglementări sau norme. Mai mult, dacă o societate ar reuşi să facă acest lucru, ea ar avea un caracter atât de represiv încât ar face imposibilă orice contribuţie socială a indivizilor;
  
• 
  în ciuda aparenţelor, crima poate avea şi o serie de funcţii (consecinţe pozitive) cum ar fi: promovarea conformităţii, întărirea consensului normativ, determinarea unor schimbări ale sistemului normativ etc.;
  

5. 
   elaborarea concepţiei despre anomia socială, considerată ca stare de lipsă relativă a normelor care se instaurează în perioadele de schimbări sociale rapide şi profunde în cursul cărora societatea devine incapabilă să-şi exercite controlul asupra indivizilor (normele vechi sunt respinse ca depăşite, iar cele emergente sunt încă insuficient de clar conturate pentru a constitui un ghid eficace de comportament, motiv pentru care se înregistrează o accentuare a fenomenelor de devianţă, inclusiv a criminalităţii).
   

• 
  Concepţia lui Max Weber
  

Pornind de la ideea că obiectivul principal al sociologiei juridice ar trebui să-l constituie analiza modului în care actorii sociali, în calitate de subiecţi de drept, dau un anumit conţinut normelor juridice şi îşi formulează, pe acest temei, propriile lor explicaţii, Weber a analizat evoluţia raporturilor dintre sistemele statale şi cele juridice, între ordinea statală şi cea a dreptului. După opinia lui, statul este deţinătorul monopolului constrângerii fizice legitime, pentru a cărei acceptare de către oameni sunt necesare o serie de aşa-numite justificări interioare şi exterioare.

Justificările interioare sunt reprezentate de tipurile ideale de autoritate:

• 
  autoritatea tradiţională – bazată pe credinţa generală în validitatea unor autorităţi care întruchipează forţele tradiţionale ale societăţii;
  
• 
  autoritatea charismatică – fundamentată pe supunerea voluntară a indivizilor faţă de un conducător care are charismă (un har deosebit, calităţi personale excepţionale care îl impun);
  
• 
  autoritatea legală – întemeiată pe încrederea indivizilor într-un sistem legal şi pe existenţa unor reguli elaborate raţional.
  

Justificările exterioare ale autorităţii sunt reprezentate de „personalul dreptului” care a evoluat, de-a lungul timpului, de la tipul tradiţional (şeful charismatic, suveranul etc.) la tipul modern, raţional (juristul teoretician, legislatorul şi judecătorul).

Pe baza raportului dintre aspectul formal şi cel material al dreptului, ca şi dintre caracterul raţional sau iraţional al acestuia, Weber stabileşte tipurile ideale de drept:

• 
  dreptul material şi iraţional – fundamentat pe liberul arbitru şi pe calităţile justiţiabile ale judecătorului;
  
• 
  dreptul material şi raţional – bazat pe existenţa unor imperative morale sau religioase;
  
• 
  dreptul formal şi iraţional – întemeiat pe o decizie formală dar iraţională a legiuitorului sau a judecătorului (bazată pe revelaţie sau profeţie);
  
• 
  dreptul formal şi raţional – care are la bază un sistem de norme codificate şi sistematizate raţional, operă a unor profesionişti în domeniu.
  

O altă contribuţie importantă a lui Weber o reprezintă ideea conform căreia dezvoltarea dreptului şi a instituţiilor juridice s-a concretizat atât în raţionalizarea cât şi în birocratizarea crescândă a acestuia.

Raţionalizarea constă în apariţia şi dezvoltarea unor norme de drept raţionale şi instrumentale capabile să asigure concordanţa crescândă între scopurile acţiunii sociale şi mijloacele legale şi legitime de realizare a acestora.

Birocratizarea constă în crearea şi dezvoltarea unor structuri administrativ-birocratice, ale căror principale caracteristici sunt formalismul, impersonalitatea şi rutinizarea şi al căror principal rol este să asigure loialitatea membrilor şi controlul asupra lor.

• 
  Şcoala jurisprudenţei sociologice sau teoria sociologică a dreptului, apărută în S.U.A., porneşte de la ideea că există o strânsă legătură între transformările produse în societate şi cele din domeniul dreptului, iar validitatea şi eficienţa normelor juridice sunt dependente de gradul de cunoaştere şi acceptare a acestora de către cei cărora li se adresează – agenţii vieţii sociale.
  

Conform acestei concepţii, dreptul se dezvoltă ca rezultat al experienţei dobândite în activitatea lor de către judecători, acestora recunoscându-li-se calitatea de creatori de drept, libertatea nu numai de a interpreta textul legii ci şi de a crea noi norme de drept atunci când cele existente sunt inadecvate sau inaplicabile într-un caz particular sau altul.

Considerând dreptul ca principalul mijloc sau instrument de control social, menit să evalueze şi să vegheze conduitele indivizilor, adepţii acestei şcoli apreciază că obiectul sociologiei juridice ar trebui să îl reprezinte studiul cadrelor controlului social.

• 
  Concepţia lui Georges Gurvitch
  

Respingând etatismul juridic, Gurvitch consideră că dreptul constă dintr-un complex de fapte normative care pot fi: a) fapte decurgând din relaţia cu alte persoane – cărora le corespunde dreptul individual şi b) fapte care se referă la uniunea şi sociabilitatea prin comuniune şi interpenetrare - cărora le corespunde dreptul social (drept de colaborare şi de integrare care se manifestă în fiecare societate ca totalitate, ireductibilă la suma membrilor săi dar care nici nu se opune acestei sume).

După opinia lui Gurvitch, dreptul este un fapt social, încercare de a realiza justiţia într-un cadru social concret organizat, şi, ca atare, sociologia juridică ar trebui să studieze realitatea socială a dreptului, în integralitatea sa, care reprezintă experienţa tuturor societăţilor şi grupurilor sociale, ireductibilă la scheme şi simboluri.

Gurvitch consideră că sociologia juridică are trei părţi constitutive:

• 
  microsociologia dreptului, care cuprinde atât studiul orizontal al formelor de drept (în funcţie de diferite forme de sociabilitate), cât şi studiul vertical al acestora (în funcţie de straturi de profunzime ale oricărei forme de sociabilitate);
  
• 
  sociologia diferenţială a dreptului – studiul formelor de manifestare a dreptului în diferite colectivităţi reale;
  
• 
  sociologia genetică a dreptului – care studiază atât regularităţile ce impun o anumită tendinţă de evoluţie în cadrul diferitelor sisteme juridice, cât şi determinanţii acestor regularităţi.
  

• 
  Orientarea structuralist-funcţionalistă americană fundamentată de T. Parsons şi R. Merton.
  

Pornind de la ideea unei presupuse ordini sociale consensuale, lipsită de tensiuni şi conflicte sociale, Parsons consideră că misiunea fundamentală a dreptului şi a sociologiei este de a studia şi de a asigura, în acelaşi timp, acest tip de ordine socială şi normativă.

După opinia lui, dreptul reprezintă principalul mijloc de control social, îndeplinind o funcţie integratoare, de aplanare a unor potenţiale conflicte şi de „ungere” a mecanismului social.

Dezvoltând concepţia lui Parsons, R. Merton introduce termenul de disfuncţie şi dezvoltă teoria lui Durkheim despre anomie, adaptând-o la realităţile americane şi dezvoltând concepţia conform căreia discrepanţa dintre obiectivele valorizate social şi mijloacele socialmente acceptabile pentru atingerea acestora reprezintă sursa devianţei (teoria tensiunii structurale).
2.3. Contribuţii româneşti la constituirea şi dezvoltarea sociologiei juridice
Dintre multiplele contribuţii, valoroase şi originale, ale unor jurişti şi sociologi români vom menţiona, pe scurt,doar câteva.

Mircea Djuvara – renumit jurist şi specialist în filosofia dreptului, acorda un rol aparte sociologiei juridice în cunoaşterea dreptului şi a funcţiilor sale sociale, apreciind că numai cu sprijinul sociologiei dreptul încetează de a mai fi un simplu monolit normativ, lipsit de înţeles. El sublinia că varietatea şi dinamismul sistemelor şi normelor juridice sunt rezultatul firesc al acţiunii unei mari varietăţi de factori social-economici.

Mircea Manolescu – jurist şi sociolog în acelaşi timp, considera că sociologia juridică este o disciplină de contact între drept şi sociologie, având totuşi statut de ştiinţă autonomă al cărui rol principal este acela de a studia ceea ce el numea „socialitatea dreptului”, adică determinările sociale complexe ale acestuia.

Cea mai importantă contribuţie este, însă, cea a lui D. Gusti, fondatorul Şcolii monografice de la Bucureşti.

Acordând o atenţie deosebită studiului manifestărilor juridice, ca manifestări regulative, Gusti aprecia că scopul principal al sociologiei juridice este acela de a realiza un studiu concret al realităţilor juridice dintr-o colectivitate dată, dintr-o unitate de voinţă socială dată, pornind de la faptele juridice aşa cum sunt ele relevate de realitatea socială concretă.
2.4. Specificul şi problematica sociologiei juridice
Pentru a putea contura mai precis specificul sociologiei ca ştiinţă de contact, de graniţă între drept şi sociologie, este necesar să pornim de la ideea că între cele două ştiinţe există o relaţie preferenţială deoarece:

• 
  subsistemul juridic are un loc aparte în cadrul sistemului social global, îndeplinind o funcţie reglatorie atât în raport cu acesta cât şi în raport cu toate componentele sale;
  
• 
  normele juridice consfinţesc, consacră şi apără, prin intermediul unor instituţii specializate ale statului, normele, relaţiile şi valorile sociale fundamentale fiind, în acelaşi timp, o expresie a acestora şi trebuind, prin urmare, să fie concordante cu ele.
  

Dreptul şi sociologia sunt, desigur, ştiinţe autonome, între ele fiind deosebiri în privinţa domeniului de investigaţie, metodelor de investigaţie şi finalităţilor specifice, cum ar fi:

• 
  dacă dreptul studiază normele, raporturile şi instituţiile juridice, precum şi subiecţii de drept cu drepturile, obligaţiile şi competenţele acestora, sociologia studiază societatea ca totalitate, ca ansamblu coerent, unitar şi dinamic al faptelor fenomenelor, relaţiilor şi proceselor sociale, al grupurilor, colectivităţilor, organizaţiilor şi instituţiilor sociale;
  
• 
  în timp ce dreptul este, prin excelenţă, o ştiinţă deductivă şi analitică, extrăgând din norme, reguli şi principii consecinţele pe care acestea le implică, sociologia este prioritar o ştiinţă inductivă care porneşte de la investigarea, prin metode specifice, a realităţii sociale concrete, care serveşte drept bază pentru formularea de teorii generale explicative;
  
• 
  sociologia analizează acţiunile sociale ale actorilor sociali, încercând să desprindă semnificaţia acestora, în timp ce dreptul studiază persoanele care întreprind anumite acţiuni, respectiv subiecţii de drept;
  
• 
  dacă sociologia este preocupată, aşa cum am mai arătat, de studiul ansamblului faptelor, proceselor, relaţiilor sociale, dreptul, ca disciplină normativă, este interesat doar de acele fapte, relaţii sau acţiuni sociale care produc efecte juridice;
  
• 
  în timp ce sociologia este preocupată de identificarea şi explicarea formelor de sociabilitate, motivaţiilor şi scopurilor acţiunilor individuale, ştiinţa dreptului este interesată de analiza formei juridice pe care o iau relaţiile sociale sau interpersonale;
  

În acelaşi timp, între cele două ştiinţe există şi multiple elemente de convergenţă cum ar fi:

1. 
   ştiinţa dreptului este, structural, o ştiinţă unitară, ea reunind atât elementele cu un caracter teoretic-juridic cât şi elemente având un caracter filosofic şi sociologic-juridic şi altele cu un caracter tehnic-juridic. Ştiinţele juridice trebuie, prin urmare, să abordeze, pe lângă sistemul juridic propriu-zis, atât realităţile sociale complexe care-l inspiră şi instituţionalizează ci şi consecinţele reglementărilor juridice asupra vieţii sociale;
   
2. 
   sociologia studiază acţiunile, relaţiile şi structurile sociale, încercând să desprindă regularităţi şi legităţi sociale, în timp ce ştiinţele dreptului îşi propun să traducă tehnic-normativ aceste realităţi sub forma unor reglementări juridice.
   

Sociologia juridică depăşeşte abordarea „în sine” sau „pură” a dreptului, a normei juridice, abordare ce nu poate răspunde în mod adecvat unor probleme majore ale teoriei şi practicii juridice. Ea studiază mediul social în care fiinţează dreptul, care influenţează dreptul şi care, la rândul său, este influenţat de acesta, permiţând, în acelaşi timp, utilizarea unor metode şi tehnici ale sociologiei în cercetarea fenomenelor juridice.

Ramura specializată a sociologiei care studiază juridicul din perspectivă sociologică este denumită de către unii autori sociologie juridică, iar de către alţii sociologia dreptului. După cum sublinia prof. N. Popa, este preferabilă denumirea de sociologie juridică din următoarele motive:

1. 
   Sfera juridicului este mai largă decât sfera dreptului (adică a ansamblului de norme instituite şi sancţionate de stat), ea cuprinzând întreaga viaţă socială a dreptului, adică:
   

• 
  aspecte specifice ale conştiinţei juridice:
  
• 
  cadrul social de referinţă al normelor juridice;
  
• 
  factorii de configurare a dreptului;
  
• 
  atitudinea cetăţeanului şi a funcţionarului faţă de lege;
  
• 
  modul în care se formulează dreptul în societate;
  
• 
  efectele sociale ale dreptului;
  
• 
  modul în care se produce modificarea dreptului.
  

2. 
   Sociologia juridică este necesar să definească locul juridicului (în sens larg) în cadrul celorlalte dimensiuni ale socialului, să stabilească locul şi rolul lui în cadrul sistemului social global şi interrelaţiile dintre subsistemul juridic şi cel politic, economic, moral etc.;
   
3. 
   Deşi dreptul nu poate exista decât în şi prin social, iar toate fenomenele juridice sunt, implicit, şi fenomene sociale, nu toate fenomenele sociale cu caracter juridic sunt de acelaşi tip. Unele dintre ele au un caracter pregnant juridic, fiind denumite fenomene juridice primare (care datorită caracterului lor evident juridic – legi, activitate jurisdicţională etc. – sunt identificate cu dreptul).
   

Alte fenomene sociale însă conţin elemente de drept mai puţin sesizabile, sunt mai puţin pregnant, evident, juridice, ele constituind aşa-numitele fenomene juridice secundare.

A limita studiul sociologic al juridicului la prima categorie de fenomene, ar însemna a accepta limitarea nepermisă a acestuia.

Studiind fenomenul juridic în toată complexitatea sa, sociologia juridică este interesată în cercetarea, cu metode şi tehnici specifice, a:

• 
  relaţiilor, normelor şi instituţiilor juridice sub aspectul determinării şi implicaţiilor sociale ale apariţiei, funcţionării şi modificării acestora;
  
• 
  modului în care acestea se reflectă în conştiinţa oamenilor (sub aspectul gradului cunoaşterii şi valorizării lor şi al atitudinii faţă de acestea);
  
• 
  modului de respectare a normelor şi reglementărilor juridice şi a cauzelor şi implicaţiilor încălcării acestora;
  
• 
  specificului normelor, reglementărilor juridice şi al raportului acestora cu alte tipuri de norme şi reglementări.