Curs Sociologie Juridica
Yüklə 0,65 Mb.
|
a. Contact spaţial – existent în situaţia în care individul devine conştient de existenţa în acelaşi spaţiu a altor indivizi, pe care începe să-i observe. Evident, nu orice contact spaţial duce la stabilirea de relaţii sociale. b. Contact psihic – care presupune aprecierea reciprocă sau unilaterală, conştientă sau inconştientă a persoanei (sau persoanelor) cu care persoana vine în contact. O asemenea relaţie presupune generarea şi existenţa unui interes reciproc. c. Contact social – care presupune legătura între două sau mai multe persoane care realizează diferite acţiuni referitoare la o anumită valoare. Aceste contacte sociale pot fi: - trecătoare sau durabile; - publice sau private; - personale sau materiale; - directe sau indirecte.
- pot fi directe sau indirecte; - sunt mai durabile decât contactele sociale; - pe baza lor apar: e. Relaţiile sociale – care reprezintă sisteme de interacţiuni sociale între parteneri (indivizi sau grupuri), ce au la bază o anumită platformă. Relaţiile sociale se mai particularizează, în raport cu relaţiile interumane anterior menţionate, prin aceea că: - sunt orientate spre îndatoriri, obligaţii reciproce ale partenerilor; - sunt orientate spre norme şi modele de acţiune (care pot fi, şi sunt, diferite, în funcţie de mărimea şi natura, specificul grupului).
Deşi există multe deosebiri între autori în privinţa modului de clasificare a relaţiilor sociale, se poate aprecia că cea mai larg utilizată este următoarea tipologie: a. După natura (sau conţinutul) lor: - relaţii de producţie (de producţie propriu-zise, de consum, repartiţie şi schimb; - relaţii educaţionale; - relaţii politice; - relaţii juridice; - relaţii etnice; - relaţii religioase etc.
- interindividuale (de prietenie, colaborare, duşmănie, conflict); - între individ şi grup; - intergrupale – între grupuri ca entităţi. c. După modul cum afectează coeziunea socială: - relaţii de cooperare (cooperare personală sau impersonală, directă sau indirectă); - relaţii de subordonare sau de supraordonare; - relaţii de compromis sau de toleranţă; - relaţii de marginalitate – în situaţia în care indivizii participă la grupuri cu modele valorice diferite, fără a se identifica cu vreunul; - relaţii de competiţie – în situaţia în care se urmăreşte obţinerea unui rezultat pe seama (în dauna) altora; - relaţii conflictuale.
- relaţii de muncă; - relaţii de familie; - relaţii de vecinătate. e. După gradul de reglementare: - relaţii formale (instituţionalizate); - relaţii informale.
În general, se apreciază că procesele sociale sunt complexe de fapte şi fenomene sociale cu o anumită direcţie de desfăşurare. Pentru ca faptele şi procesele sociale să genereze procese sociale, ele trebuie să satisfacă două condiţii:
Principalele caracteristici definitorii ale proceselor sociale sunt considerate a fi:
Ca şi în cazul relaţiilor sociale, s-a încercat identificarea unor criterii de clasificare şi stabilirea, pe această bază, a unor tipuri de procese sociale. Una dintre modalităţile de clasificare a proceselor sociale, mai larg acceptată, este următoarea: a. După nivelul de complexitate: - simple (fapte şi fenomene sociale omogene); - complexe (ansambluri de procese sociale simple).
- intrapersonale (procese simultan sociale şi psihice, care se manifestă în principal, în adaptarea şi socializarea indivizilor); - interpersonale – adaptare, colaborare, duşmănie, conflict; - între individ şi grup – subordonare, identificare, aspiraţie spre dominare, revoltă, subordonare; - intergrupale – orientate de scopurile şi interesele grupului.
- de adaptare; - de colaborare; - de concurenţă şi conflict. d. După importanţă. e. După consecinţele asupra structurii şi funcţionării societăţii: - de reproducere socială – nu afectează natura, modul de organizare şi funcţionare a sistemului; - de dinamică, transformare socială – au ca efect schimbarea parţială sau totală a sistemului social. Sunt de făcut câteva observaţii:
4.8. Teme de referate
Bibliografie 1. Durkheim, E. – Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, 2001 2. Mihăilescu, I. – Sociologie generală, Ed. Polirom, 2003 3. Schifirneţ, C. – Sociologie, Ed. Economică, Bucureşti, 1989 4. Vlăsceanu, L., Zamfir, C. (sub. red.) – Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1993.
Rezumatul capitolului
5.1. Definiţia socializării Socializarea este un proces complex şi contradictoriu, care începe foarte de timpuriu şi durează întreaga viaţă, ea putând fi privită din perspectiva celor două părţi implicate: societatea (generic vorbind sau societăţi concret-istorice) în calitate de socializator şi individul – în calitate de socializat. Din perspectiva societăţii, socializarea este procesul de pătrundere de noi indivizi într-un mod organizat de viaţă, caracterizat prin norme, valori şi modele de comportament specifice şi într-o tradiţie culturală stabilită. Succesul socializării este dependent, din acest punct de vedere, de măsura în care societatea: a) face cunoscute, într-un fel sau altul, individului atât normele, valorile şi modelele de comportament care îi sunt specifice, pe care le consideră dezirabile şi pe care le încurajează, cât şi pe acelea pe care le respinge ca fiind inacceptabile şi indezirabile; b) acţionează în direcţia stimulării, recompensării comportamentelor dezirabile şi a descurajării, sancţionării celor indezirabile. Din perspectiva individului, socializarea este, pe de o parte, procesul prin care animalul om devine fiinţă socială, dobândind un sine. Sinele nu este un dat înnăscut, iar apariţia şi dezvoltarea lui nu sunt un simplu rezultat al maturizării biologice a omului ci al interacţiunii dintre indivizi într-un context cultural dat, în cursul căreia el îşi formează idealuri, valori şi aspiraţii. Pe de altă parte, ea este procesul prin care individul îşi însuşeşte, internalizează normele, valorile, regulile de conduită (modurile de a face, de a fi, sau de a simţi, cum spunea Durkheim) specifice societăţii în care acesta pătrunde ţi se conformează acestora devenind, în acelaşi timp, capabil de activităţi prin care se autorealizează. Privită din acest punct de vedere, succesul socializării depinde de: a) măsura în care individul depune eforturile necesare pentru cunoaşterea normelor, valorilor şi modelelor de comportament proprii societăţii în care pătrunde şi b) de disponibilitatea individului de a le internaliza şi de a li se conforma. Deşi socializarea poate constrânge sau inhiba dezvoltarea personală, ea reprezintă condiţia indispensabilă pentru dobândirea conştiinţei de sine şi formarea identităţii personale. Se poate, deci, spune că socializarea este rezultatul a două procese complementare: transmiterea unei moşteniri socio-culturale şi dezvoltarea personalităţii. 5.2. Bazele biologice ale socializării Specia umană este, prin natura sa socială, capacitatea pentru viaţa de grup şi nevoia pentru aceasta fiind incluse în zestrea sa biologică, ca produs al unei îndelungate evoluţii ereditare. Ca atare, omul este singura fiinţă pentru care socializarea este posibilă şi, în acelaşi timp, necesară, el fiind singurul posesor al unor calităţi biologice înnăscute care-l fac apt de socializare. a. Absenţa instinctelor Deşi multă vreme o parte însemnată a comportamentului uman era explicată ca fiind rezultat al instinctelor (viaţa socială prin instinctul de turmă, proprietatea prin instinctul de achiziţie, războiul prin instinctul agresiv etc.), treptat s-a renunţat la această concepţie. Dominant a devenit punctul de vedere conform căruia omul nu dispune de instincte în sensul strict al termenului (adică de anumite modele de comportament relativ complexe şi fixe, răspunsuri la mediu în modalităţi tipizate, constând în secvenţe acţionale cu o anumită finalitate ). Se spune că omul are mai degrabă trebuinţe biologice, decât instincte. O trebuinţă, cum ar fi foamea ori sexul, este o tensiune organică ce este simţită ca disconfort sau ca impuls, dar care nu orientează comportamentul spre obiective specifice, nici spre derularea unei secvenţe predeterminate a unor activităţi coordonate conducând la satisfacerea trebuinţei. Întrucât omul nu dispune, practic, de modele de comportament predeterminate, el este deopotrivă dependent de direcţionarea socială, ca şi disponibil pentru aceasta. Deschiderea nelimitată a omului constituie baza biologică a creativităţii umane. Nici un alt animal nu are capacitatea de a se schimba de la o generaţie la alta, de a deveni un individ unic, diferit de toţi ceilalţi membri ai speciei sale, de a inova, de a sparge tipare tradiţionale şi de a crea noi modele de socializare pentru generaţiile viitoare. b. Nevoile de contact social Punctul de vedere dominant în prezent este acela că toate nevoile umane fundamentale sunt rezultatul socializării, omul neavând alte imperative biologice decât cele derivate din nevoia de a rămâne în viaţă. Omul nu poate exista şi nu se poate dezvolta decât convieţuind cu alţii, desfăşurând activităţi comune şi interacţionând, relaţionându-se cu alţii (experienţe nefericite au demonstrat faptul că un copil, scos accidental în afara vieţii sociale, deşi se dezvoltă din punct de vedere biologic, nu se dezvoltă şi ca fiinţă socială fiind, de multe ori, complet irecuperabil din acest punct de vedere). Din acest motiv se afirmă că omul este fundamental şi nu doar derivat social (adică el nu este social doar în sensul că este gata să fie condiţionat să aibă nevoi sociale). c. Dependenţa copilăriei Omul are o mult mai lungă perioadă de dependenţă fizică şi de imaturitate sexuală decât colegele sale primate, şi aceasta este o altă condiţie care face posibilă socializarea extensivă. Dependenţa umană este prelungită mai departe de nevoia de a dobândi calificări şi tehnici ale vieţuirii sociale. Această lungă perioadă de neajutorare relativă, în cursul căreia copilul este îngrijit de alţii şi la cheremul răspunsurilor altora, duce la o dependenţă emoţională care durează întreaga viaţă. d. Capacitatea de a învăţa Dependenţa n-ar avea nici un folos dacă animalul om n-ar fi înalt educabil. Omul poate învăţa mai mult decât alte animale şi poate continua să înveţe mai mult peste o perioadă mai lungă de timp. Deşi capacităţile variază de la un individ la altul, un înalt nivel de inteligenţă este o potenţialitate biologică umană inerentă. e. Limbajul Capacitatea omului de a învăţa este direct legată de capacitatea lui pentru limbaj. Şi alte animale au inteligenţă dar, pentru că are limbaj, omul este singurul care are raţiune. Limbajul exprimă şi generează emoţie, transmiţând sentimente, valori şi atitudini, ca şi cunoştinţe. În calitate de vehicul pentru cunoştinţe sau pentru atitudini, limbajul este factorul-cheie în crearea societăţii umane. Făcând posibilă comunicarea ideilor, el eliberează răspunsul şi interacţiunea de graniţele limitate ale biologicului pur. El face posibilă interacţiunea simbolică, de care depinde societatea umană. Se poate spune că a fost destinul biologic al omului să creeze societatea şi cultura; animalul uman posedă la naştere capacitatea de a fi ghidat şi de a crea norme sociale şi culturale. 5.3. Scopuri ale socializării Conţinutul socializării este la fel de divers ca şi societatea însăşi. Indiferent de mediu şi de contextul social, socializarea are câteva scopuri comune: a. Socializarea formează disciplinări de bază, mergând de la obiceiuri de toaletă, până la metodele ştiinţei. Comportamentul nedisciplinat este generat de impuls. El ignoră consecinţele şi satisfacţiile viitoare în favoarea satisfacţiilor imediate şi, probabil, tranzitorii. Comportamentul disciplinat restrânge satisfacţiile imediate fie prin amânarea, fie prin modificarea lor, uneori pentru a obţine aprobarea socială, alteori pentru atingerea unui obiectiv viitor. Disciplinările pot merge atât de adânc încât să modifice răspunsurile psihologice. Dacă disciplinările sunt necesare pentru ordinea socială şi pentru împlinirea individuală, ele îi pot îngusta individului perspectivele sau îi pot ameninţa realizarea de sine. b. Socializarea inboculează aspiraţii ca şi disciplinări. Deoarece disciplinările sunt adesea nerecompensatorii prin ele însele, ele sunt cel mai bine susţinute când individul le vede în calitate de mijloace pentru atingerea scopului. Fiecare societate inoculează fiecărui membru al său o varietate de aspiraţii corespunzător statusurilor pe care le va deţine fiecare individ datorită sexului, vârstei, afilierii de grup, sau originii familiale. c. Socializarea asigură individului identităţi, în general prin aspiraţiile pe care le încurajează sau le descurajează. În societatea contemporană, aspiraţiile sunt mai puţin sigur fixate decât în societatea preliterată şi tradiţională. O consecinţă pare a fi un sens mai slab al identităţii printre tineri. În societatea modernă, un sens al identităţii personale pare să fie obţinut mai târziu în viaţă, decât în trecut, acum indivizii au mai multe opţiuni şi socializarea este mai puţin strâns dependentă de factori cum ar fi sexul, identitatea etnică şi statusul familial. d. Socializarea învaţă roluri sociale şi atitudinile care le sprijină, rolurile sociale, aspiraţiile, identităţile şi disciplinele fiind strâns interrelate. e. Socializarea formează calificări. Numai prin dobândirea unor calificări individul se poate integra într-o societate. În societăţile simple, practicile personale sunt transmise de la o generaţie la alta şi, în mod obişnuit, sunt învăţate prin imitaţie şi practică în cursul vieţii de zi cu zi. În societăţi cu tehnologie avansată, obţinerea unor calificări înalte, abstracte prin educaţie formală, este sarcina centrală a socializării. Individul căruia îi lipsesc calificările adecvate este economic neproductiv, retrogradat spre marginile societăţii şi, probabil, se simte alienat atât în raport cu societatea, cât şi cu sine însuşi. Cu alte cuvinte, educaţia formală a devenit o condiţie necesară pentru o socializare eficientă în cadrul ordinii sociale existente. 5.4. Dinamica socializării Socializarea este realizată în multe modalităţi diferite, de către mulţi oameni diferiţi şi într-o varietate de contexte sociale. Socializarea poate fi deliberată sau neintenţionată, formală sau informală. Ea poate cere întâlniri faţă în faţă, dar poate fi realizată şi de la distanţă, prin scrisori, cărţi şi mass-media. Persoana ce este socializată poate fi relativ pasivă sau activă, în funcţie de măsura în care este în stare să influenţeze pe socializatorul său sau să-şi conducă propria sa socializare. Socializarea poate fi făcută în beneficiul celui ce urmează a fi socializat sau în beneficiul socializatorului, şi cele două interese pot fi compatibile sau opuse. Adesea socializarea decurge lin, cu puţină conştientizare a modelării sau a faptului de a fi modelat, a controlului sau a faptului de a fi controlat, dar poate fi aspră sau chiar brutală, cu conştientizarea reciprocă a coerciţiei şi conflictului. Capacităţile şi, prin urmare, rolurile şi statusurile individului se schimbă radical odată cu vârsta. Drept rezultat, modalităţi diferite de învăţare şi diferiţi agenţi de socializare urmează unul altuia într-o manieră mai mult sau mai puţin ordonată, pe măsură ce individul trece de la un stagiu la altul al ciclului său de viaţă. În societăţile omogene, unde variatele grupuri care socializează individul tind să împărtăşească aceleaşi valori, socializarea poate da individului un sentiment al păstrării unei neîntrerupte cariere în viaţă, în care fiecare stagiu îl generează pe următorul şi întreaga experienţă se încadrează într-un model cu sens inteligibil. Dar în societăţile eterogene, unde grupuri cu valori diferite intră în competiţie pentru aceiaşi indivizi, socializarea presupune adesea un proces complementar de desocializare, întrucât indivizii sunt încurajaţi să respingă socializarea lor trecută şi grupurile din care vin. În asemenea societăţi, socializarea este marcată de discontinuităţi şi viaţa poate deveni o serie de opţiuni dificile şi de autoaprecieri dureroase în loc să fie o curgere lină de la naştere până la moarte. O parte a socializării este o învăţare şi o ajustare, mai mult sau mai puţin de rutină, în care sunt formate obiceiuri şi sunt dobândite percepţii despre sine şi despre lume. Anumite ajustări au, totuşi, un impact mai profund asupra personalităţii şi generează tensiuni, nevoi şi lupte interioare. Această diferenţă dintre învăţarea de suprafaţă şi răspunsurile profunde este uneori exprimată ca diferenţa dintre adaptarea statică şi cea dinamică. Prin adaptarea statică înţelegem asemenea adaptare la modele care lasă întreaga structură de caracter neschimbată şi implică numai schimbarea de la obiceiul chinezesc sau japonez de a mânca la cel european al folosirii cuţitului şi furculiţei. Un chinez venit într-o ţară europeană sau în America, se va adapta la acest model, dar această adaptare, prin ea însăşi, are puţin efect asupra personalităţii lui: ea nu generează noi moduri de conduită sau trăsături de caracter. Prin adaptarea dinamică înţelegem tipul de adaptare care se produce, de exemplu, când un băiat se supune comenzilor tatălui său strict şi ameninţător – fiindu-i prea frică să facă altfel – şi devine un băiat „bun”. În timp ce el se adaptează necesităţilor situaţiei, se întâmplă ceva în el. El nu poate dezvolta o ostilitate intensă împotriva tatălui său, pe care o reprimă, întrucât ar fi prea periculos s-o exprime sau chiar să fie conştient de ea. Această ostilitate reprimată, totuşi, deşi nu este manifestă, este un factor dinamic în structura sa de caracter. Ea poate crea o nouă anxietate şi, astfel, să ducă la o şi mai profundă supunere; ea poate genera o vagă sfidare îndreptată nu împotriva cuiva anume ci, mai degrabă, împotriva vieţii în general. Acest fel de adaptare creează ceva nou în el, dă naştere unor noi moduri de conduită şi noi anxietăţi. Datorită în parte, adaptării dinamice, există adesea o considerabilă discrepanţă între ceea ce părinţii vor să fie copiii lor şi calea pe care aceştia merg în realitate. 5.5. Principalele agenţii de socializare La realizarea socializării, în mod deosebit la formarea şi dezvoltarea personalităţii şi a identităţii de sine a copilului şi adolescentului, contribuie, în măsuri diferite şi în modalităţi specifice, o multitudine de factori, denumiţi agenţii de socializare, dintre care se detaşează: a. Familia care, reprezentând, pentru imensa majoritate a oamenilor, cadrul în care ei se nasc şi îşi petrec cea mai mare parte a copilăriei şi adolescenţei, are un rol decisiv în special în realizarea aşa-numitei socializări primare, cea realizată în primii ani de viaţă, atunci când se pun bazele formării personalităţii. Importanţa ei deosebită constă în aceea că, în primii ani ai copilăriei, ea reprezintă, dacă nu singurul, cel puţin cel mai important factor educaţional, cea care oferă copilului primele sale experienţe de viaţă socială. Familia este cea care transmite copilului normele şi valorile sociale de bază, elementele fundamentale ale culturii şi structurii sociale, primele reguli de conduită. Este locul în care copilul învaţă pentru prima oară despre intimitate, emoţii, putere şi alte elemente ale relaţiilor umane, pe măsură ce acesta trăieşte, experimentează interacţiunile sale iniţiale cu alte fiinţe umane. Pe scurt, în familie copiii învaţă să fie oameni. Învăţarea care se produce în cursul acestei perioade este foarte eficientă şi influentă deoarece familia este cea care în mod obişnuit îl protejează pe copil şi îi asigură îngrijire şi afecţiune. Rolul deosebit al familiei derivă şi din faptul că ea asigură o anumită poziţie în societate, determinând statusuri atribuite şi orientându-i pe copii în viaţă, pregătindu-i pentru accederea în diferite statusuri sociale dobândite. Se poate spune că, deşi impactul unor schimbări ulterioare este important, primii ani de viaţă petrecuţi în cadrul familial asigură oamenilor un fundament decisiv în ce priveşte dezvoltarea personalităţii, a concepţiei de sine şi a unui sistem de valori distinct. b. Grupul de prieteni este considerat ca a doua agenţie de socializare, ca importanţă, după familie. În cadrul acestui grup, ai căror membri au cam aceeaşi vârstă şi poziţii sociale similare, copiii întâlnesc relaţii sociale mai egalitare (spre deosebire de familie, care este un grup ierarhic în care părinţii sunt într-o poziţie de autoritate şi de dominaţie în raport cu copiii), ceea ce conferă acestora oportunitatea de a învăţa cum să se relaţioneze cu alţii într-un cadru de referinţă cooperativ. Grupul completează acţiunea socializatoare a familiei şi prin faptul că asigură copiilor o experienţă de viaţă oarecum diferită de cea din familie, facilitând intrarea în viaţa socială extrafamilială, oferind acestora o identitate care susţine o anumită independenţă faţă de familiile lor. De asemenea, grupurile de prieteni oferă un sistem alternativ de statusuri şi recompense şi dau tinerilor sentimentul unei contribuţii proprii la societate sau, cel puţin la grupul din care fac parte. c. Şcoala. Dacă în familie şi, în bună măsură, în grupurile de prieteni, copiii sunt implicaţi îndeosebi în relaţii interpersonale bazate pe dragoste sau pe un alt tip de ataşament, în şcoală ei încep să cunoască şi să trăiască, în mod obişnuit pentru prima dată, impersonalitatea lumii. În plus, dacă părinţii tind să-i accepte pe copii aşa cum sunt, indiferent de performanţele obţinute în îndeplinirea unor sarcini, în şcoală, învăţătorii şi profesorii, care-i înlocuiesc pe părinţi ca figuri de autoritate, le apreciază performanţa pe baza unor criterii impersonale. Copilul începe, astfel, să înveţe că societatea acordă valoare performanţei, sancţionând performanţa slabă sau eşecul. Rolul cel mai important al şcolii în socializare rezidă însă în faptul că ea îi învaţă în mod sistematic şi profesionist pe copii calificările literare de bază şi le asigură instruirea în calificări mai complicate ce le vor fi utile mai târziu în activitatea lor profesională viitoare. În plus, şcoala transmite elevilor multe dintre valorile esenţiale ale societăţii, elementele de bază ale culturii, îi învaţă noi statusuri şi roluri care nu există în familie. În şcoală, copiii încep să capete un sentiment al ierarhiei sociale, un mai pronunţat simţ al disciplinei, învaţă că în lumea reală există presiuni şi cerinţe pe care nu le pot controla decât în mică măsură şi la care trebuie să se adapteze. În sfârşit, fiind primul contact major cu lumea din afara familiei, şi oferind copiilor o gamă largă de colegi de provenienţe diferite şi cu experienţe sociale diverse, şcoala întăreşte impactul socializant al grupului de prieteni şi reduce în continuare influenţa familiei. d. Mass-media. Mulţi autori consider că, deşi socializarea nu este o funcţie manifestă a mass-mediei, ea este, totuşi, o funcţie latentă a acesteia. Se poate spune că, în mod implicit, mass-media, şi în special televiziunea, se manifestă ca un puternic socializator îndeosebi al copiilor. Rolul principal al mass-mediei (cu precădere al televiziunii) în socializare este acela că oferă copiilor nu numai o mulţime de cunoştinţe noi, despre realităţi altfel greu accesibile sau moduri noi de a vedea lucrurile ci şi o serie de modele de rol pe care copiii pot dori să le imite (staruri de cinema, figuri sportive, personaje din desene animate etc.). Fără a nega faptul că o serie de lucruri văzute de copii la TV sunt distorsionate şi nerealiste, putând frâna socializarea sau genera comportamente antisociale, nu poate fi ignorată forţa de influenţare a acesteia, faptul că ea reprezintă una din sursele majore de informaţie despre cele mai diverse aspecte ale realităţii. Yüklə 0,65 Mb. Dostları ilə paylaş:
|