Cursul 1 vechiul testament în teologia ortodoxă Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă I. Noțiuni introductive
II. Repere generale de hermeneutică și exegeză creștină și iudaică
Yüklə 438,91 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 1. Hermeneutica și exegeza – definirea conceptelor și a disciplinelor
- 2. Scurt istoric al principalelor școli și direcții exegetice iudaice și creștine
- Școala din Cezareea Capadociei
II. Repere generale de hermeneutică și exegeză creștină și iudaicăBibliografie utilizată:
1. Hermeneutica și exegeza – definirea conceptelor și a disciplinelor Hermeneutica biblică este o disciplină teoretică din sfera studiilor biblice în cadrul căreia sunt prezentate sistematic principiile și regulile de interpretare corectă a textului Sfintei Scripturi, având ca scop facilitarea înțelegerii mesajului revelat cuprins în paginile acesteia. Pentru a înțelege scopul, logica interioară și finalitatea acestei discipline teologice, este necesară, în primul rând, clarificarea termenului de „hermeneutică”4 și a câmpului semantic din care face parte. Astfel, ἑρμηνεύω înseamnă „a explica”, „a tălmăci”, „a interpreta”, ἑρμηνεία este explicarea, interpretarea însăși, iar ἑρμηνεύς este cel care face interpretarea, interpretul. Înrudite cu aceste cuvinte sunt și ερμηνευτική – interpretarea însăși și ἑρμηνεύτικός – abilitatea de a interpreta. Există o hermeneutică proprie fiecărui domeniu științific, precum dreptul, filologia, filosofia, estetica sau psihologia. În cadrul acestora, hermeneutica funcționează ca metodologie de interpretare și înțelegere a conținuturilor proprii fiecărui domeniu. Pe acest fond, hermeneutica biblică se distinge prin caracterul unic al obiectului ei de studiu: Sfânta Scriptură ca formă scrisă de transmitere a mesajului revelat. Noțiunea de hermeneutică este înrudită cu cea de „exegeză”, care derivă de la verbul ἐξηγέομαι – „a arăta, a explica, a descrie, a interpreta”. Însă, ca discipline, cele două sunt distincte, astfel: hermeneutica este o disciplină cu caracter teoretic ce expune principiile de interpretare a textului, în timp ce exegeza este o disciplină cu caracter practic ce presupune punerea în practică a principiilor hermeneuticii, aplicarea lor asupra textului scripturistic. În sfera acestei discipline, operăm cu termeni ca hermeneutică/hermeneut, interpretare/interpret, exegeză/exeget5. Semnificația lor se suprapune uneori, în special atunci când includem în discursul hermeneutic exemplele de aplicare a principiilor interpretative asupra textului biblic. Este dificil de explicat într-o manieră clară suita de principii interpretative fără a oferi ca suport argumentativ exemplificări exegetice. De aceea, hermeneutica presupune adeseori și această componentă aplicată cu care se pătrunde deja în sfera exegezei. Pe de altă parte, hermeneutica Vechiului Testament apare ca o cheie de lectură a textului biblic sau, cu alte cuvinte, ca o perspectivă foarte specifică și personală de interpretare a acestuia. Astfel, ne întâlnim cu interpretarea Vechiului Testament din perspectiva temei darului (B. Waltke), a răspunsului (C. Westermann) sau chiar a ludicului (S. Brams). Punctul în care converg aceste diferite moduri de a înțelege și de a practica hermeneutica biblică este finalitatea acesteia. De la Sfinții Părinți și până astăzi, scopul hermeneuticii este recunoscut constant ca fiind acela de a mijloci cunoașterea adevărurilor cuprinse în Scriptură, și care sunt necesare pentru mântuire, precum și expunerea corectă a acestora. Iată de ce Sfânta Scriptură nu trebuie să constituie obiectul unei lecturi obișnuite, ea neinvitând la un exercițiu de citire, ci de înțelegere: „Căci Scriptura nu constă în citire, ci în înțelegere” (Sf. Ilarie de Poitiers, Ad Constantinum Imperatorem Libri 2,9). Hermeneutica biblică este, astfel, teoria înțelegerii și a interpretării Sfintei Scripturi [Rose, p. 11]. Ca noțiune suplimentară, literatura biblică de tradiție luterană a introdus, în secolul al XVII-lea, conceptul de hermeneutica sacra ca formă specific creștină de interpretare a Scripturii, care permite lectorului creștin să descopere sensul profețiilor și al celorlalte tipuri de texte din corpusul Vechiului Testament în lumina înțelegerii lor creștine [Bultmann, 880]. 2. Scurt istoric al principalelor școli și direcții exegetice iudaice și creștine În decursul timpului, viziunea exegetică asupra Scripturii în mediul iudaic și în cel creștin a variat foarte mult. Personalitățile proeminente în zona interpretării Scripturii au creat, prin activitatea lor, fie școli exegetice, fie direcții exegetice care au atras noi adepți, prin aceștia transmițându-se, mai departe, metodele de interpretare. Pentru a înțelege viziunea exegetică ortodoxă actuală, este importantă cunoașterea background-ului exegetic iudaic și creștin. Reperele istorice oferite în această secțiune facilitează înțelegerea raportului actual existent între tradiția și practica exegetică ortodoxă și mediul exegetic internațional și interreligios. a. În iudaism, interpretarea cărților sfinte era raportată nemijlocit la modul în care cel credincios își asuma Tora, care era considerată a fi izvorul tuturor celorlalte scrieri. Din acest motiv, majoritatea elementelor metodologice care vizează înterpretarea textelor scripturistice ține de capacitatea omului de a se apropia de Tora. În acest sens, tradiția iudaică enumeră cele 48 de calități necesare pentru însușirea Torei: „Astfel, este nevoie de: o studiere inegalabilă, o pronunțare distinctă, inteligență și discernământ al inimii, o teamă plină de respect, venerație, smerenie, veselie; trebuie slujiți înțelepții, este necesar să te atașezi de colegi și să discuți cu discipolii, să fii calm, să cunoști Biblia și Mișna, să fii cumpătat în toate, să fii sociabil, să stai de vorbă cu oamenii, să râzi și să ai răbdare; să dai dovadă de o inimă bună, de încredere în cel înțelept; să respecți locul care se cuvine fiecăruia și să te bucuri de partea care îți revine ție; să-ți înconjuri vorbele cu o barieră și să nu revendici pentru tine nici un merit; să fii iubit și să-l iubești pe Cel omniprezent, să iubești omenirea; să iubești echitatea în toate, sinceritatea, mustrarea; să te ferești de cinstiri, să nu te lauzi cu erudiția ta, să te ferești de a lua hotărâri irevocabile, să înduri jugul aproapelui, să-ți judeci favorabil aproapele, să-l conduci în adevăr și în pace; să fii serios în studiile tale, să întrebi și să răspunzi, să asculți și să intervii cu observațiile tale proprii; să înveți ce trebuie predat și ce trebuie practicat; să-ți iei ca dascăl un înțelept, să fii atent la spusele lui; să citezi textele sub numele autorului lor.” (Pirke Avot 6,6). În ceea ce privește sistematizarea principiilor intepretative, școala lui Hillel s-a dovedit a fi cea mai reprezentativă pentru iudaismul de la începutul primului mileniu creștin. Fost lider al fariseilor sub domnia lui Irod cel Mare și, totodată, cel mai important învățat din acea perioadă, Hillel a expus în șapte principii hermeneutice învățătura sa privind studierea și interpretarea Legii: 1. Kal va homer (ceea ce se aplică într-un caz neînsemnat, se aplică fără îndoială într-o situație importantă); 2. G-zerah shavah (când două texte se aseamănă în structuri lexicale și semantice, acestea se completează reciproc în conținut); 3. Binyan ab mikathub echad (dacă o temă se regăsește în mai multe texte, ideea regăsită doar în unul dintre ele se aplică și celorlalte); 4. Binyab ab mishene kethubim (principiul rezultat din două texte poate fi aplicat și în cazuri similare); 5. Kelal uferat (o regulă particulară poate deveni un principiu general, și invers); 6. Kayotze bo mimekom akhar (două pasaje aparent în contradictoriu pot fi deslușite prin intervenția unui al treilea); 7. Davar hilmad me-anino (orice pasaj trebuie interpretat în context). Aceste reguli hermeneutice s-au răspândit cu ușurință și au revoluționat tradiția iudaică ulterioară. O altă contribuție semnificativă pentru mediul iudaic a fost adusă de un contemporan al lui Hillel din diaspora egipteană, Filon din Alexandria (20 î.Hr. – 50 d.Hr.). A fost un interpret genial al Scripturii care a aplicat metoda alegorică specifică alexandrinilor în scrierile sale exegetice. El și-a justificat alegerea prin invocarea necesității de a evidenția sensurile biblice ascunse care nu pot fi extrase printr-o simplă analiză literală. Mai mult, metoda sa alegorică s-a dovedit a fi cea mai bună cale pentru a păstra sacralitatea și integritatea textelor biblice care erau criticate pentru nonsensul lor aparent. Alte metode hermeneutice pot fi semnalate în cel de-al doilea secol creștin când s-au pus bazele celor două viziuni noi asumate de rabini în practica lor de interpretare a Scripturii. Prima dintre ele, susținută de Rabi Akiba, promova o interpretare mult mai creativă a textelor biblice, în timp ce cealaltă, promovată de Rabi Ișmael, insista pe faptul că textele Torei trebuie să fie interpretate potrivit tradiției. Viziunile acestor doi au fost considerate de unii a fi reflecții ale celor două concepte de gândire ale rabinilor: cel filologic și cel teologic: Akiba înclina spre mistică, iar Ișmael spre orientarea filologică. În perioada medievală, hermeneutica iudaică a fost caracterizată de diversitate. În Orient și în Spania, mulți gânditori iudei au adoptat alfabetul arab și, odată cu el, metodele lor specifice de interpretare. Aici s-a observat o tendință putenică de respingere a alegorismului și de promovare a analizei literale după principiile aristoteliene. Dintre cei mai reprezentativi rabini amintim pe Abraham ibn Ezra (1092-1167) și Moses ben Maimon, cunoscut sub numele de Maimonides sau Rambam (1135-1204). În alte părți, cum ar fi Franța, rabinii au realizat un schimb metodologic cu creștinii însușindu-și multe din principiile acestora de interpretare. Solomon ben Isaac, cunoscut sub numele de Rași (1040-1105) a favorizat o intepretare literală a textului biblic susținând că scrierile sfinte nu trebuie comentate decât în sfera înțelesului lor primar. b. În creștinism, principiile hermeneutice au fost generate de reprezentanții celor mai importante școli catehetice, Alexandria și Antiohia, care promovau interpretarea alegorică, respectiv cea literală a textului biblic. O contribuție semnificativă este adusă de capadocieni care au încercat, prin maniera lor de analiză exegetică, să realizeze un echilibru între alexandrini și antiohieni promovând o hermeneutică moderată. Școala din Alexandria a fost o creație a creștinismului alexandrin și a mediului intelectual din marea capitală a Egiptului elenistic. A fost prima școală creștină în sensul strict tehnic și științific al cuvântului, un institut propriu-zis de învățământ, cu constituție organică și cu programă precisă de studii. Activitatea ei a luat sfârșit în timpul lui Rodon (395) care a trasferat-o la Side în Pamfilia. În timpul lui Origen, programa de învățământ era orientată spre două cicluri distincte: ciclul profan care cuprindea dialectica, științele naturii și etica, și ciclul creștin orientat spre exegeza biblică și filosofia creștină. Metodele consacrate de interpretare a Sfintei Scripturi la această școală erau cea alegorică și cea mistică. Din păcate, multe din intepretările lui Origen care fac trimitere la evenimentele și personaje vechitestamentare sunt exagerate. Totuși, este notabilă capacitatea renumitului exeget de a realiza conexiuni neașteptate între cele două Testamente. Origen trebuie privit, însă, și ca unul dintre cei mai influenți filologi ai Bisericii Primare. Acesta a fost implicat cu adevărat în criticismul textual și în compararea diferitelor versiuni ale textului sfânt. Interpretarea alegorică s-a dovedit a fi folositoare în combaterea gnosticismului. Părinții Bisericii s-au folosit de această metodă pentru a destabiliza învățătura gnosticilor prin propriile lor arme. Printre reprezentanții de seamă ai școlii alexandrine îi putem aminti pe Ammoniu, Dionisie din Alexandria, Teognost, Pieriu și Hesichiu și pe episcopul Chiril. Deși folosea frecvent metoda caracteristică a acestei școli, Sfântul Chiril a realizat în general o exegeză destul de echilibrată. Acesta obișnuia să își fundamenteze de fiecare dată scripturistic afirmațiile și ținea cont de amănuntele gramaticale pe care le conține textul sfânt. Școala din Antiohia a fost întemeiată în jurul anului 260 la inițiativa episcopului Lucian de Antiohia și a ajuns la apogeu în perioada 360-430 după care a început să decadă. Exegeza pe care o propunea sistemul antiohian era una științifică, bazată pe cercetarea riguroasă a textelor scripturistice și pe interpretarea lor istorico-gramaticală. Meritul cel mai de seamă al acestei școli a fost elaborarea unei exegeze raționale. Moralismul și folosirea filosofiei aristotelice au fost două din principalele tendințele utilizate de reprezentanții școlii (Apolinarie din Laodiceea, Diodor din Tars, Teodor de Mopsuestia și Teodoret de Cir). Emblematică pentru această școală a fost și metoda proprie de exegeză utilizată de Sfântul Ioan Gură de Aur care sublinia cu precădere caracterul moralizator al textului sfânt. Acesta pornea de la textul Septuagintei (pe care îl analiza cu atenție) și căuta noțiuni relevante pentru viața duhovnicească. S-ar putea spune că Sfântul Ioan propunea prin omiliile sale exegetice o adevărată meditație duhovnicească asupra textului biblic. Apreciind după cuviință importanța textelor, Sfântul Ioan interpretează uneori strict literal Scriptura, ținând seamă de regulile gramaticale, de însemnarea cuvintelor, de valoarea particulelor de legătură și de semnele de punctuație. Alteori, trecând cu ușurință peste rigorile antiohiene de interpretare, evidențiază sensul anagogic al textului sfânt. Acesta nu suprimă sensul istorico-literal, ci îl însoțește și îl întregește prin adăugirea unei idei mai înalte, care rezultă din reflexia interpretului asupra evenimentelor viitoa re sau din considerații de ordin moral. Școala din Cezareea Capadociei a încercat să mențină un echilibru între cele două metode deja consacrate de interpretare. Școala din Cezareea a fost întemeiată în jurul anului 231 prin venirea lui Origen în Capadocia. Această instituție făcea parte din curentul neo-alexandrin care depășise în mare parte erorile dogmatice și de interpretare ale lui Origen. Promovând speculația dogmatică, reprezentanții ei de seamă s-au dovedit a fi cei mai buni apărători ai învățăturii trinitare. Sub influența criticii antiohiene, aceștia nu mai folosesc atât de mult metoda alegorică, iar în discuțiile lor dogmatico-polemice au început să se folosească de metoda istorico-gramaticală. Sfântul Vasile cel Mare, repezentantul emblematic al acestei școli, a încercat să identifice, pe lângă înțelesul istoric al unui text scripturistic, și un sens tainic propriu realităților vieții spirituale. Așa se explică faptul că, după fixarea sensului gramatical, în anumite texte scripturistice, Sfântul Vasile vorbește de un al doilea sens, de o a doua interpretare ce se referă la Hristos, la Biserică sau la evenimente din istoria Noului Testament. Prin această atitudine, ierarhul capadocian a evitat exagerările celor două școli exegetice, oferind textului biblic valoarea lui plenară. Evidențiind sensul tipic al Scripturii, el nu a anulat dimensiunea literală a textului, ci a subliniat valența spirituală pe care acesta o are în sine. Din această școală face parte și Sfântul Grigorie al Nyssei, cu toate că în scrierile sale se observă un interes vădit pentru metoda alegorică de interpretare. Încercările de realizare a unei exegeze echilibrate de către Părinții capadocieni nu a exclus preferința acestora față de una din cele două tendințe amintite mai sus. Dintre reprezentanții școlii mai amintim pe Asteriu de Cezareea numit și Arianul, iar ceva mai târziu pe Eustațiu al Tesalonicului (sec. XII) și pe Euthimie Zigabenul (†1118). În Biserica de Apus, metoda alegorică de interpretare a Scripturii a fost predominantă. Aceasta s-a datorat influenței semnificative a Sfântului Ambrozie și a Fericitului Augustin, cu toate că Iuniliu și Cassiodor au încercat să modifice această tendință promovând modul antiohian de interpretare. În cazul Fericitului Augustin nu putem susține că opera sa exegetică este exclusiv alegorică, fiindcă el folosește în scrierile sale și maniera istorică, analogică și tipologică de interpretare. În De Doctrina Christiana, putem observa cum îmbină metoda alegorică cu cea literală pentru o interpretare cât mai comprehensivă. De asemenea, Fericitul Augustin avertizează în mod repetat cu privire la excesele interpretării alegorice. Cu timpul, maniera exegetică utilizată de Fericitul Augustin s-a impus și, prin urmare, a fost preluată de majoritatea scriitorilor apuseni. O influență asemănătoare au avut și principiile propuse de Fericitul Ieronim, Sfântul Grigorie cel Mare și Beda Venerabilul. Se cuvine să menționăm că un rol de intermediere între cele două școli (Alexandria și Antiohia) a fost asumat de Fericitul Ieronim. Acesta a militat pentru o expunere istorică și gramaticală cu toate că scrierile sale reflectă o înclinație spre metoda alegorică. Același lucru se poate afirma și despre maniera originală de interpretare alegorică propusă de Sfântul Ioan Casian în secolul al V-lea. Urmând principiile lui Origen, acesta face o distincție între interpretarea literală și spirituală, subdivizând-o pe cea din urmă în trei structuri: tropologică (morală), alegorică și anagogică. Practic însă, în scrierile sale se observă doar cele două moduri clasice de intepretare. Exegeza patristică rămâne până astăzi foarte valoroasă și îndrumătoare, într-atât încât chiar în analiza lingvistică a textului, ea nu rămâne doar la nivelul literei, ci ne arată și sensul eclesial și conform cu credința creștină, al celor scrise. Exegeții Bisericii Primare nu au fost simpli comentatori ai textelor sfinte ci au pus mereu în relație interpretarea Scripturii cu teologia biblică și cu viața Bisericii. Din epoca patristică până în perioada Reformei, principiile hermeneutice nu au suferit schimbări semnificative. Reformatorii au fost primii care au pus problema hermeneuticii ca temă autonomă în teologia biblică occidentală propunând principiul sola Scriptura. Punând la îndoială sistemul hermeneutic catolic, reformatorii au stabilit în perioada secolelor al XVI-lea și al XVII-lea următoarele principii de interpretare: sufficientia (Sfânta Scriptură ca sursă suficientă de revelație), auctoritas (pe baza inspirației verbale), perspicuitas (înțelegerea nemijlocită) și efficacia (nemijlocirea semnificației actuale). Începând cu Martin Luther (1483-1546) Scriptura a devenit singura autoritate a credinței care se interpretează prin ea însăși (Scriptura Scripturae interpres). În aceste condiții, aproape fiecare reformator a adăugat perspectiva sa proprie la acest criteriu formal în interpretarea textelor biblice. Filip Melanchton, Jean Calvin și Ulrich Zwingli au contribuit la dezvoltarea principiilor hermeneutice contribuind prin metodologia filologic-umanistă și prin modul specific de apropiere față de conținutul Scripturilor. Analizând aceste moduri particulare de exegeză, Matthias F. Illyricus (1520-1575) a realizat o sinteză a gândirii reformiste față de interpretarea biblică. În opera sa Clavis scripturae sacrae (1567), acesta particularizează într-un mod evident necesitatea unei interpretări gramaticale și lansează ideea unității Sfintei Scripturi ca temelie necesară pentru hermeneutica biblică. Raportarea la fondul patristic a scăzut în timpul Reformei, însă nu a fost anulată deoarece s-a păstrat moștenirea Bisericii prin legătura indisolubilă dintre observațiile de natură lingvistică și cele legate de conținut. Analiza rațională promovată de reformatori s-a concentrat temeinic pe transmiterea tradiției biblice, prefigurând astfel premisele apariției Iluminismului care a dezvoltat aportul istorico-critic în dezvoltarea cercetării biblice moderne. În secolul al XIX-lea s-a înregistrat un avânt puternic în domeniul cercetării biblice. După o muncă enormă de reconstituire a textului original al Sfintei Scripturi s-a realizat tranziția de la textus receptus la edițiile critice ale Noului Testament înzestrate cu aparat critic. Metodele filologice și descoperirea unor manuscrise antice au contribuit la realizarea unor ediții scripturistice similare celor scrise de aghiografi: ediția critică a lui K. Tischendorf (1869-1872) și cea a lui F. Hort și B. Westcott din 1881. Dezvoltarea în paralel a tuturor disciplinelor umaniste a provocat un proces prolific de acumulare de noi cunoștințe și a generat implicit constituirea bazelor sistematice ale metodei istorico-critice a interpretării Sintei Scripturi, care a fost inaugurată de teologul romano-catolic Richard Simon (†1712), considerat a fi părintele introducerii istorico-critice în Sfânta Scriptură. Principalii factorii care au contribuit la cristalizarea acestei metode exegetice, pe lângă dezvoltarea impresionantă a științelor istorice și filologice, au fost: cercetarea întreprinsă sub influența Iluminismului și descrierea exegetică a persoanei lui Iisus, a cărui existență istorică a fost respinsă de unele cercuri bisericești; apariția unei teologii liberale, marcată de idealism și tendința către o exagerare a individualismului în protestantism. Prin punerea în aplicare a principiilor promovate de această metodă, în domeniul biblic, s-au adus contribuții semnificative: în specializarea crescândă a domeniilor de activitate, în mânuirea precisă a istoriei limbii, a criticii textului și a criticii literale și în descoperirea unor noi problematici și metode (considerații istorice consecvente, istorico-religioase, istorico-tradiționale și istorico-formale). Cu acestea s-a putut realiza din plin tratarea Sfintei Scripturi sub diverse aspecte. O contribuție semnificativă în dezvoltarea hermeneuticii filologice a fost dezvoltată de Friedrich Schleiermacher (1768-1834) care a semnalat importanța reconstituirii sensului textului în actul interpretării, înțelegând mai întâi pe autorul care a redactat textul respectiv și doar apoi scrierea sa. Impactul acestei teorii nu a fost resimțit atât de puternic de contemporanii săi. Ideile sale aveau să prindă contur de-abia în secolul următor prin Edmund Husserl, promotorul mișcării fenomenologice și prin Martin Heidegger (1889-1976) inițiatorul filosofiei hermeneutice. Concepțiile lui Heidegger, sistematizate în Sein und Zeit (1927), au avut un impact considerabil în teologia și interpretarea biblică din secolul al XX-lea. În timp ce unii teologi, precum Karl Barth au respins influența gândirii filosofice în teologie, Rudolf Bultmann și alții teologi au primit cu entuziasm teoria hermeneutică a lui Heidegger și au aplicat-o în interpretarea biblică. În special, analiza heideggeriană a cercului hermeneutic, a imposibilității interpretării fără presupoziții și criteriul său față de existența autentică a ființei umane au influențat hermeneutica biblică de atunci până azi. Recent, sistemul hermeneuticii filosofice a fost promovat și dezvoltat de către filosofii Hans-Georg Gadamer (n. 1900), Jürgen Habermas (n. 1929) și Paul Ricoeur (n. 1913). Operele acestora au un impact semnificativ în interpretarea biblică și în gândirea teologică contemporană. În Adevăr și metodă, Gadamer oferă o definiție a hermeneuticii dintr-o perspectivă teologică: „În sens teologic, hermeneutica înseamnă arta interpretării corecte a Sfintei Scripturi, artă care, străveche în sine, deja din epoca patristică a dobândit o conștiință metodologică, mai ales prin intermediul lucrării Fericitului Augustin De doctrina christiana. Sarcina unei dogmatici creștine a fost determinată de tensiunea dintre istoria deosebită a poporului evreu, așa cum o interpretează, din perspectiva istoriei mântuirii, Vechiul Testament, și propovăduirea universalistă a lui Iisus din Noul Testament. Aici reflecția metodologică trebuia să ajute și să creeze soluții. Fericitul Augustin prezintă în De doctrina christiana, cu ajutorul unor reprezentări neoplatonice, ascensiunea spiritului deasupra sensului literal și a celui moral, către sensul religios. Astfel, el rezolvă problema dogmatică, reunind sub un punct de vedere unitar moștenirea hermeneutică antică.” (p. 434). Promovând teoria înțelegerii, Gadamer nu dezvoltă o metodă de interpretare, ci se rezumă la descrierea urmărilor implicării personale în interpretarea textelor. Criticându-l pe acesta, Ricoeur a promovat o interpretare care include actele înțelegerii și explicării, contribuind direct la discuțiile privitoare la interpretarea biblică adecvată. În prima jumătate a secolului al XX-lea se dezvoltă așa numita școală istorico-religioasă care iese în evidență prin înalta critică filologică. Teoreticianul acestei metode care abordează în mod filologic textele biblice ca monumente literare și religios-istorice, este Julius Wellhausen (†1918), cu toate că acesta nu aparține școlii amintite. Cei care au contribuit decisiv la promovarea cunoașterii istorice, filologice și comparativ-religioase, au fost Hermann Gunkel, Wilhelm Bousset și Hugo Gressman. Prin prisma acestor principii hermeneutice, textele biblice au fost tratate nu numai în lumina mediului și apocalipticii evreiești ci și prin comparație cu literatura și cultura greco-romană. Din nefericire, nu s-au putut evita unele exagerări și implicit împletirea arbitrară a teologiei creștine cu datele sincretice. O nouă etapă în dezvoltarea hermeneuticii biblice a fost generată de teologul protestant Karl Barth (†1968) care dezvoltă o teorie ce accentuează interpretarea teologică a Sfintei Scripturi. Dialectica promovată în comentariul său la Epistola către Romani (1918) ignora cu desăvârșire factorul istoric. Deși nu respingea metoda istorico-critică, Barth o considera doar un mijloc sau o premisă care îl ajuta pe exeget să ajungă la Spiritul Scripturii, nu scop în sine. Insistența lui Barth pe factorii credinței și pe elementul etern al creștinismului a stârnit reacții puternice din partea altor dialecticieni (Fr. Gogarten, E. Brunner și R. Bultmann) care au ripostat împotriva trecerii cu vederea a factorului istoric. Concomitent cu teologia dialectică a apărut o nouă metodă de cercetare numită critica formei. Aceasta a fost teoretizată de către Karl Ludwic Schmidt, Martin Dibelius și Rudolf Bultmann, însă cel care a aplicat-o cel mai vizibil a fost H. Gunkel. Metodologia promovată de această nouă abordare a textului sfânt avea în vedere întâi de toate cercetarea originii, evoluția în timp a textului și conținutul afirmațiilor din scrierea respectivă. Cu alte cuvinte, această metodă analizează formele multiple ale textelor biblice legate metodic de tradițiile preliterare. În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea s-au adus contribuții semnificative la îmbunătățirea științifică a metodei istorico-critice. Două dintre noile direcții au fost reprezentate de structuralism (metodă analitică teoretizată de Ferdinand de Saussure care este stâns legată de lingvistică și ia în considerare pe lângă conținutul semantic și structurile textuale) și de semantică (metodă propusă de Richard Montague care cercetează funcționalitatea și raportul dintre fiecare formă filologică și condițiile apariției ei). O altă metodă, definită prin sintagma istoria redactării, și-a propus să ordoneze fiecare unitate lingvistică a textului în imaginea scrierii originale, astfel încât redactorul să poată exprima mai bine scopul conținutului. Tot în acest context ar trebui amintită și problema demitologizării textelor, propusă de Rudolf Bultmann. În fapt, acesta nu căuta eliminarea elementelor mitologice (cărora le aparține și fantasticul) din scrierile sfinte, ci intepretarea lor antropologică pentru a-i oferi omului posibilitatea de a se înțelege pe sine. Această metodă a fost combătută fervent de hermeneutica ortodoxă. Dacă în prima fază Biserica Romano-Catolică a fost reticentă la metoda istorico-critică, începând cu enciclica papei Pius al XII-lea intitulată Divino afflante Spiritu din 1943, s-a înregistrat o deschidere semnificativă spre metodele moderne de interpretare. Dacă în perioada imediat următoare s-a ținut cont de interpretarea tradițională, acum în Occident nu se mai poate vorbi de o exegeză confesionalizată deoarece atât hermeneutica protestantă, cât și cea catolică sunt de părere că metoda istorico-critică este indispensabilă interpretării corecte a Sfintei Scripturi. Cele mai recente discuții la nivel mondial care privesc dezvoltarea hermeneuticii au indicat câteva teme generale care definesc direcțiile pe care trebuie să se focalizeze studiul interpretării Sfintei Scripturi: teologia biblică, Biblia ca literatură, abordarea istorică, socială și psihologică a Sfintei Scripturi, criticismul mișcării feministe, teoria și practica, morala și criticismul interreligios și cultural. În mediul ortodox, ca reacție la direcțiile hermeneutice promovate în celelalte Biserici, s-a înregistrat în ultimele decenii o tendință de repoziționare și reactualizare a principiilor interpretative tradiționale.
|