Cursul 1 vechiul testament în teologia ortodoxă Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă I. Noțiuni introductive
Yüklə 438,91 Kb.
|
CURSUL 1VECHIUL TESTAMENT ÎN TEOLOGIA ORTODOXĂ Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă I. Noțiuni introductiveBibliografie utilizată:
Sfânta Scriptură este colecţia cărţilor pe care Biserica le consideră sfinte şi canonice, datorită faptului că ele sunt scrise sub inspiraţia Sfântului Duh. Această colecţie este împărțită în două părți și cuprinde 66 cărţi canonice: 39 aparțin Vechiului Testament, iar celelalte 27 aparțin Noului Testament. Aceste cărţi numite sfinte pe drept cuvânt, nu sunt produsul minţii omeneşti, ci sunt scrise sub îndemnul şi continua veghere a lui Dumnezeu, de către aghiografi, care în timpul scrierii lor au fost sub influenţa Sfântului Duh. Cărțile Sfintei Scripturi cuprind: a) evenimente istorice care fac parte din iconomia mântuirii neamului omenesc; b) adevăruri religioase descoperite de Dumnezeu oamenilor pentru înțelegerea menirii pe care aceștia o au pe pământ; c) îndemnuri practice adresate oamenilor în vederea rânduirii vieții lor cu voia lui Dumnezeu. Înainte ca această colecție să poarte numele deja consacrat astăzi (Biblia), cărțile Sfintei Scripturi (în totalitate sau părți semnificative din aceasta) au fost numite chiar de autorii lor drept: Cartea Legii (Deut 31,26); Cărţile Sfinte (1Mac 12,9); Cărţile prin excelenţă (Dan 9,2); Legea Nouă (Mt 26,28); Legea (In 10,34; 15,25); Scriptură (Mt 21,42; 22,9; In 19,36; FAp 8,32; 2Pt 1,20); sau chiar Sfintele Scripturi (Rom 1,2; 2Tim 3,15), iar de către Părinții Bisericii Scriptura Sfântă, Scriptura Dumnezeiască, Pagini cereşti, Scriptura Inspirată, numiri care arată că Sfinţii Părinţi au fost convinşi şi conştienţi de caracterul special şi divin al Sfintei Scripturi. Ei nu insistă asupra autorului omenesc pe care nici măcar nu-l numesc atunci când citează din scrierea lui, ci se folosesc de unele expresii noutestamentare din care reiese că originea cărţilor este atribuită lui Dumnezeu: scris este, Scriptura spune, spus este, Dumnezeu spune, Duhul Sfânt mărturiseşte. Din timpul Sfântului Ioan Gură de Aur s-a adoptat numirea – „Cărţile Sfinte”, sau mai pe scurt – „Cărţile”. Această numire a fost preluată în limba latină, la început ca plural neutru: Biblia, -orum, apoi ca singular feminin: Biblia, -ae, formă în care s-a generalizat apoi la toate popoarele creştine, astfel încât întreaga colecţie a Sfintei Scripturi să fie numită cu un singur termen: Biblia. Structura dihotomică (împărţirea în Vechiul şi Noul Testament) a Sfintei Scripturi care a fost consemnată pentru prima dată de către Tertulian (Adversus Praxean 20), are doar caracter metodologic, ea nu afectează sub nicio formă caracterul unitar al Sfintei Scripturi. De altfel, această distincție aparține ea însăși unității revelației scripturistice. George Florovski subliniază faptul că „cele două Testamente trebuie diferențiate cu grijă, și niciodată confundate. Totuși ele sunt legate împreună în chip organic, nu numai ca două sisteme, ci în primul rând în persoana lui Hristos. Iisus Hristos aparține ambelor. El este plinitorul legii vechi și prin însuși actul în care împlinește cele vechi Legea și profeții, El inaugurează noul, și astfel devine împlinitorul desăvârșit al ambelor, al întregului.” [Florovski, p. 23]. Afirmațiile acestui teolog rus se fundamentează pe scrierile Sfinților Părinți care se raportează la Sfânta Scriptură ca la un tot unitar. Cuvintele ambelor Testamente au fost redactate sub inspirația și prin harul Duhului Sfânt. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul afirma că: „Harul Noului Testament era ascuns tainic în litera Vechiului. [...] Întreaga Sfântă Scriptură zicem că se împarte în trup şi în duh, fiind ca un om duhovnicesc. [...] Legea este trupul omului duhovnicesc care este Sfânta Scriptură, Proorocii sunt simţirea (percepţia simţuală); Evanghelia sufletul mintal care lucrează prin trupul legii şi prin simţirea Proorocilor şi prin aceste lucrări îşi arată puterea ei” (Cele două sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu 89-92). Titulatura de testament pe care, de altfel, o au ambele părți ale Sfintei Scripturi, provine din ebraicul tyrIB. (berit) care a fost tradus de părinții Septuagintei prin diaqh,kh – testament, pact sau legământ. Referindu-se la înțelesul pe care acest termen îl are în Sfânta Scriptură, doi dintre marii Părinți apuseni, Ieronim şi Augustin au semnalat faptul că acesta nu face trimitere doar la ultima dispoziție a unui om care se află în pragul morții, ci şi la orice fel de învoială, pact sau legământ între cei vii. Motivul pentru care legământul lui Dumnezeu cu oamenii se numeşte testament o arată un alt sfânt din Apus, Isidor Pelusiotul: „Pactul, adică făgăduinţa, este numit de Scriptură testament (diaqh,kh) pentru fermitatea lui inviolabilă, fiindcă pactele adeseori se strică, în timp testamentele legale nu se strică niciodată” (Epistole 2,196). În general, aghiografii Noului Testament au folosit denumirea de no,moj (Lege) atunci când s-au referit la Vechiul Testament, cu toate că evreii foloseau acest termen ce corespundea ebraicului hr'AT (torah) doar cu privire la Legea lui Moise. Chiar Mântuitorul numește legământul Său la cina cea de taină Legea cea Nouă (Mt 26,28), firesc, în comparație cu Legea Veche pe care Dumnezeu a încheiat-o cu Moise. Totuși, datorită expresiei pauline h/j palaia/j diaqh,khj (2Cor 3,14), denumirea de Vechiul Testament avea să se impună în toată creștinătatea. Cărțile Vechiului Testament aveau să fie împărțite, de evrei și de creștini, atât după conținutul lor, cât și după modul în care au fost utilizate în cult. Astfel că, la evrei începând chiar din cel de-al II-lea secol î.Hr., cărţile Vechiului Testament erau împărţite în trei clase: Legea, Profeţii şi Celelalte (Scrieri), precum se poate observa din prologul Înţelepciunii lui Isus Sirah. Această întreită împărţire este amintită chiar şi de Mântuitorul atunci când le-a spus ucenicilor că toate profețiile vechitestamentare scrise în legea lui Moise, în profeţi şi în psalmi privitoare la pătimirile, moartea și învierea Sa trebuiau să se împlinească (Lc 24,44). Prima categorie (Tora) cuprinde primele cinci cărți ale Scripturii numite generic Legea lui Moise sau Pentateuhul. Cea de-a doua categorie (Neviim) este alcătuită din două secțiuni: profeţii anteriori (Iosua Navi, Judecători, cele două cărţi ale lui Samuel și cele două cărţi ale Regilor) şi profeţii posteriori (profeții propriu-ziși, mari și mici, însă cu excepția lui Daniel). Iar cea de-a treia categorie (Chetubim) este formată din restul cărţilor Vechiului Testament. Nu se știe cu exactitate care a fost rațiunea ce a stat la baza acestei împărțiri. Se presupune că această secționare tripartită s-ar datora diferitelor grade ale inspirației: prima categorie ar fi Legea lui Moise, fiindcă acesta a vorbit cu Dumnezeu față în față; cea de-a doua în ordinea importanței ar fi Profeții pentru duhul profetic pe care l-ar fi avut în vorbirea lor cu Dumnezeu; iar celelalte scrieri au fost redactate cu un grad inferior de inspirații. Alte variante plauzibile pentru această categorisire se bazează, fie pe ordinea cronologică a redactării, fie pe similitudinile din conținutul cărților. Pe lângă această împărțire, evreii din Palestina au împărţit în aşa fel Legea, încât în decursul a trei ani să fie citită integral. Având în vedere tot o rațiune liturgică, evreii din Babilon au rânduit ca Legea să fie în așa fel împărțită încât să poată fi citită în toate sâmbetele unui singur an. Această practică avea să fie însușită de către toți evreii și să rămână în vigoare până azi, Legea fiind secționată în 52 de parașe, după numărul sâmbetelor dintr-un singur an. Treptat în adunările liturgice s-a mai statornicit ca pe lângă pericopele din Lege să se citească și anumite pasaje din profeți care ar corespunde parașelor. Această uzanță i-a determinat pe rabini să împartă și scrierile profetice în 85 de secțiuni pe care le-au numit haftare. Este foarte probabil ca acest obicei să fi fost în uz pe vremea Mântuitorului (cf. Lc 4,16) sau poate chiar înainte de Acesta (FAp 15,21). Tot din rațiuni liturgice, Cântarea Cântărilor, Rut, Plângerile, Ecclesiastul şi Estera au fost incluse într-o singură colecţie numită Meghilot (volume), pentru a fi citite integral în cadrul cultului public la anumite sărbători ale poporului evreu: Cântarea Cântărilor la Paşti, Rut la Cincizecime, Plângerile la comemorarea dărâmării Ierusalimului de către Nabucodonosor, Ecclesiastul la Sărbătoarea Corturilor, Estera la Sărbătoarea Purim. Creştinii, din timpurile cele mai vechi, au împărţit cărţile sfinte după cuprinsul lor, în patru categorii: scrieri legislative, scrieri istorice, scrieri didactice sau poetice şi scrieri profetice. Cărţile legislative cuprind cele cinci cărţi ale lui Moise; cele istorice sunt alcătuite din Iosua Navi, Judecători, Rut, 1-4 Regi, 1-2 Paralipomena, Ezdra, Neemia și Estera; cărţile didactice sau poetice cuprind cărțile Iov, Psalmii, Proverbele lui Solomon, Cântarea Cântărilor şi Ecclesiastul; iar cele profetice sunt alcătuite din scrierile celor patru profeți mari și celor 12 profeți mici. În zilele noastre a fost adoptată o împărțire a cărţilor vechitestamentare în trei secțiuni: istorice, didactico-poetice şi profetice. Această împărţire diferă de cea de mai înainte numai prin aceea că Legea lui Moise este aşezată între cărţile istorice. Preluând modelul iudaic de utilizare în cult a scrierilor scripturistice, creștinii au inserat în serviciile liturgice părți semnificative din Vechiul Testament. Cu timpul, lecturile noutestamentare au primit o atenție mult mai sporită în cult și, ca atare, au înlocuit într-o mare măsură textele vechitestamentare. Exceptând Psaltirea care are un loc bine definit în structurile liturgice, lecturile din Vechiul Testament mai pot fi întâlnite în cult sub denumirea de paremii. Aceste pericope vechitestamentare în care se folosesc în special texte din literatura sapiențială și din cea profetică, sunt integrate în rânduiala Vecerniei sărbătorilor din perioada Octoihului şi a Penticostarului şi la Vecernia zilelor de rând din perioada Triodului (miercuri şi vineri seara, din săptămâna premergătoare Postului Mare şi în toate zilele din Postul Mare). Cartea de slujbă ce cuprinde aceste texte se numea Paremiar și a fost tradusă pentru prima dată în limba română de mitropolitul Varlaam al Moldovei (sec. XVII). Pentru o orientare mai uşoară şi, implicit pentru uz ştiinţific, cardinalul Hugo Caro (sec. XIII) împarte textul sfânt în capitole pentru a putea face o concordanţă biblică. Sistemul lui de împărțire care a fost asumat atât de creștini, cât și de evrei, a fost îmbunătățit de Robertus Stephanus care a împărțit în anul 1555 textul Vulgatei în versete și le-a numerotat cu cifre arabe. Aceste împărţiri arbitrare conturbă uneori textul scripturistic și într-o oarecare măsură influenţează şi sensul, deoarece fiecare împărţire şi interpunctare este totodată şi o interpretare. Astfel că, este posibil ca pe viitor să se renunțe la acest sistem de împărțire și să avem un text neîncorsetat de cifre așa cum avem în paremii, în psalmi, în Evanghelii și în Apostol. Acest fapt nu va afecta cu nimic exegeza științifică care se poate dispersa de împărțirea deja consacrată care are o utilitate practică imediată.
Isagogia biblică sau introducerea în studiul Sfintei Scripturi (gr. – „a introduce”) este disciplina teologică ce are menirea de a-l familiariza pe cititorul textului sfânt cu noțiunile preliminare și cu instrumentarul metodologic necesar în vederea înțelegerii și cunoașterii adevăratului sens al Sfintei Scripturi. Având în vedere profunzimea mesajului scripturistic, precum și elementele specifice care au caracterizat perioada îndepărtată în care aghiografii și-au redactat scrierile lor (limba, contextul istorico-social și religios etc.), apariția unei astfel de discipline care să permită înțelegerea corectă a învățăturilor care se află în Sfânta Scriptură era imperios necesară. Ca atare, primii pași în elucidarea acestor noțiuni au fost făcuți de către Părinții Bisericii care, în încercarea lor de tâlcuire a textului sfânt, au făcut trimiteri directe în cadrul unor scurte introduceri sau au subliniat sporadic în operele lor exegetice anumite aspecte privitoare la perioada în care a fost redactată o scriere, la autorul ei, la destinatarii pe care aghiografii i-au avut în vedere, la elemente de lingvistică, la caracterul inspirat al scrierii respective etc. În perioada Bisericii Primare nu s-a simțit o nevoie pronunțată de a apăra autenticitatea şi autoritatea divină a scrierilor scripturistice. Părinții erau preocupați de stabilirea unor reguli de interpretare care să-i ajute pe credincioși să identifice sensul autentic al textului Sfânt. Prin urmare, cea mai veche scriere de această natură a aparținut lui Meliton de Sardes. În lucrarea sa Cheia redactată în jurul anului 170, acest episcop precizează cele mai semnificative reguli de interpretare a celor mai uzuale expresii tropice. Însă concomitent cu trecerea timpului care-i depărta pe cititorii textului sfânt de perioada în care aceste scrieri au fost redactate, s-a simțit tot mai mult nevoia de a oferi lămuriri isagogice privitoare la specificul fiecărei cărți din Sfânta Scriptură. De asemenea, Părinții au înțeles că este necesar ca autoritatea și integritatea textului scripturistic să fie apărată în fața ereticilor care încercau să slăbească autoritatea cărților prin coruperea textului sau prin răstălmăcirea unor învățături. Din aceste motive, aproape la toți Sfinții Părinți care au fost preocupați de textul sfânt întâlnim chestiuni de ordin isagogic. Dintre Părinții răsăriteni preocupați de isagogie amintim pe Sfântul Atanasie cel Mare (†373) care a scris prima operă de introducere în Sfânta Scriptură din Răsărit (Sinopsa Sfintei Scriptură), Sfântul Ioan Gură de Aur (†407) – Sinopsă, Paul din Nisibi (sec. V) – Introducere în cărțile biblice, Cosma Indicoplevstul (sec. V) – Topografia creștină, patriarhul Fotie al Constantinopolului (†891) – Amphilohia, precum și Teofilact de Ohrida (sec. XI) și Eftimie Zigabenul (sec. XI) care au alcătuit scurte introduceri la cărțile scripturistice pe care le-au comentat. În Apusul creștin primele încercări de sistematizare a informațiilor de natură isagogică le găsim în Fragmentul Muratori (sec. II-III), apoi la Tychonius din Africa (sec. IV) – Liber de septem regulis și la Fericitul Ieronim (†419) – De viris illustribus. Fericitul Augustin (†430) prezintă în lucrarea De doctrina christiana regulile de studiere și de înțelegere autentică a textului sfânt, iar Iuniliu Africanul realizează în opera Instituta regularia divinae legis libri duo compusă sub forma unui dialog prin anul 551, primul tratat de isagogie bibică în care se dezvoltă mai multe problematici întâlnite în Introducerile contemporane. Chiar dacă au acordat atenție aspectelor ce țin de introducerea în cărțile Sfintei Scripturi, Părinții Bisericii nu și-au propus să realizeze adevărate tratate de isagogie biblică. Prioritar pentru ei era transmiterea corectă a învățăturilor scripturistice, iar nu crearea unui sistem menit să dezvolte creștinilor abilitatea de a interpreta corect Sfânta Scriptură. Preocupări isagogice vizibile s-au mai înregistrat tot în Apus în secolul al XII-lea prin scrierile lui Hugo de Saint Victor (†1141) și Toma de Aquino (†1274). Demersurile acestor teologi care au manifestat un interes aparte pentru textul scripturistic au fost continuate de renumitul biblist Santas Pagninus (†1541) cu lucrarea Isagoge seu introductionis ad sacras literas liber unicus, de eruditul evreu convertit Sixtus din Sienna (†1569) – Bibliotheca sancta et praecipuis catholicae ecclesiae auctoribus colleta, de cardinalul Ballarmin (†1621) – Disputationes de controversis christianae fidei și de iezuitul Salmeron care publică în anul 1597 lucrarea Prolegomena biblica în 16 volume. Chiar dacă bibliștii amintiți au dezbătut probleme ce țin de isagogie, din nefericire, ei nu au delimitat clar direcțiile care stau la baza acestei discipline. Primul pas semnificativ în definirea Isagogiei biblice ca disciplină de sine stătătoare a fost făcut de către călugărul romano-catolic Richard Simon (1638-1712) prin publicarea la Paris a lucrării de introducere în scrierile Vechiului Testament intitulată Histoire critique du Vieux Testament în anul 1678. În cadrul acestei lucrări, autorul trasează direcțiile și stabilește problematicile pe care este necesar să le aibă în vedere disciplina Introducere biblică și implicit separă Isagogia Vechiului Testament de cea a Noului Testament. Totodată, acesta promovează o nouă metodă de interpretare cunoscută sub numele de metoda istorico-critică. Prin aceasta teologul oratorian propunea verificarea veridicității informațiilor istorice. Demersul inovativ al lui Richard Simon a fost privit cu reticență și, ca atare, pentru ideile liberale promovate, publicarea cărții a fost în prima fază interzisă. În ciuda acestor reacții, teologul catolic își continuă direcția de cercetare a Sfintei Scripturi și publică între anii 1689-1693 la Rotterdam trei volume de introducere în cărțile Noului Testament. Acest demers i-a atras ulterior supranumele de părinte al introducerii istorico-critice în Sfânta Scriptură. Inițiativa lui Richard Simon a determinat ulterior un progres semnificativ în dezvoltarea Isagogiei biblice ca disciplină propriu-zisă. Atât teologii romano-catolici, cât și cei protestanți au dezvoltat începând din secolul al XVIII-lea adevărate tratate de introducere amănunțită în studiul Sfintei Scripturi. Scrierile acestora, cumulate cu cele ale exegeților ortodocși care au păstrat linia de interpretare pozitivă și tradițională ce apără autoritatea divino-umană a Sfintei Scripturi, oferă astăzi cititorului posibilitatea de a decanta mesajul scripturistic de specificitatea pe care a avut-o în contextul istoric în care a apărut, în vederea unui actualizări eficiente pentru zilele noastre. Repere metodologice și bibliografice generale În abordarea unui text biblic nou sau a unei teme biblice noi este important să respectăm priorităţile de lectură pentru a înţelege şi apoi pentru a putea construi un discurs coerent care are la bază a) textul biblic, apoi are ca repere fundamentale de interpretare b) discursul patristic și c) perspectiva rabinică, iar nu în ultimul rând apelează la d) lucrări moderne, fie de tipul comentariilor, fie lucrări de mai mică extensiune, de tipul studiilor sau articolelor de enciclopedie, dicţionar etc. a. Pentru a interpreta corect un text scripturistic este necesar ca mai întâi de toate să fie identificată din mulţimea variantelor de texte, versiunea cea mai autentică. Prin acest demers se va urmări restabilirea textului original sau cel puțin apropierea de textul autograf care a fost redactat de autorul inspirat. Pentru a realiza această acțiune, studentul/interpretul va fi nevoit să se familiarizeze cu elementele fundamentale ale gramaticii limbilor clasice (cu precădere ebraică și greacă), să aibă acces la un program care analizează morfosintactic toate cuvintele din Sfânta Scriptură (ex. BibleWorks), să stăpânească bine exigențele gramaticii limbii române și să se raporteze la principalele ediții scripturistice traduse în limba română, fie după textul ebraic, fie după cel grec sau latin (ex. edițiile din 1688, 1795, 1858, 1914, 1936, 1966, 2001, 2010). b. După stabilirea unui text apropiat de apograf, studentul/interpretul va face apel la discursul patristic pentru a se familiariza cu viziunea pe care Biserica a avut-o față de textul respectiv. Prin acest demers interpretul se va înscrie pe linia tradițională și, totodată, autentică de raportare la textul scripturistic. Fără această etapă cel care realizează interpretarea riscă să se poziționeze în afara Bisericii lui Hristos care este investită cu autoritatea şi misiunea de a se pronunţa atunci când este vorba de sensul adevărat al textelor biblice. Reperele patristice pentru aproape fiecare verset scripturistic pot fi preluate din două surse deja consacrate: colecția Biblia Patristica (conține trimiteri la operele patristice ce analizează textele scripturistice – 6 volume) și colecția Ancient Christian Commentary on Scripture (conține extrase din scrierile patristice pentru majoritatea versetelor scripturistice – 15 volume pentru Vechiul Testament și 12 volume pentru Noul Testament). Opere patristice pot fi accesate în limbile clasice în cadrul colecției J. P. Migne: Patrologiae Cursus Completus – Series Graeca (PG) şi Series Latina (PL), disponibilă pe http://www.documentacatholicaomnia.eu/; în limba engleză în colecția Ante-Nicene Fathers, Nicene and Post-Nicene Fathers care este disponibilă și pe http://www.ccel.org/fathers.html; în limba franceză în colecția Sources Chrétiennes ce poate fi vizitată pe pagina http://www.sources-chretiennes.mom.fr/; și în limba română în colecțiile Părinţi şi Scriitori Bisericeşti și Filocalia (12 volume) ce pot fi accesate și în formate electronic la adresele https://archive.org/details/Psb-ColectiaParintiSiScriitoriBisericesti și http://www.sfantulpanteleimon.org/bco/Filocaliile.htm. c. Perspectiva rabinică de interpretare a textelor vechitestamentare nu poate fi trecută cu vederea de un student/interpret dacă are pretenția realizării unei exegeze holistice. Parcurgerea acestei etape este firească și, totodată, necesară pentru înțelegerea modului în care evreii, primii destinatarii ai textului Vechiului Testament, au receptat mesajul textului inspirat de același Duh care a suflat asupra aghiografilor noutestamentari. În acest sens este indicat să facem apel la Talmud, la Midrașe și la comentariile pe care rabinii le-au scris la diferite cărți ale Vechiului Testament, precum și la colecția The Jewish Publication Society Bible Commentary (JPS). d. După ce s-au ancorat în modul tradițional de interpretare și de raportare la textul sfânt, studenților/interpreților li se recomandă să se familiarizeze și cu metodele noi de interpretare specifice școlii istorico-critice. Acestea îi vor oferi interpretului posibilitatea de a realiza o exegeză echilibrată și actuală. Utilizând rigorile școlii critice de interpretare, studentul va putea comunica cu bibliștii din Occident la același nivel și implicit va putea transmite specificul exegezei răsăritene folosind metoda lor de lucru. Astfel că, pentru această etapă de interpretare recomandăm cu precădere folosirea unor serii de comentarii integrale la cărțile Vechiului Testament cum ar fi: Anchor Yale Biblie Commentary (AYBC), Word Biblical Commentary (WBC), A Critical And Exegetical Commentary (ICC) și The New American Commentary (NAC). În limba română a fost publicată la editura Galaxia Gutenberg între anii 2005-2011 o colecție coordonată de biblistul romano-catolic Raymond Brown sub titulatura Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură (10 volume). De asemenea sugerăm să fie folosite concordanțe, enciclopedii, dicționare și lexicoane biblice. Așadar, pentru a realiza o exegeză echilibrată și complexă considerăm că este necesar ca un student/interpret să abordeze textul atât la nivel literal și alegoric, cât și spiritual și, totodată, să coreleze perspectiva tradițională promovată în scrierile Părinților Bisericii și ale rabinilor cu rigorile școlii istorico-critice de interpretare. Chiar dacă pozițiile acestora nu vor consona în toate privințele, este indicat să se sublinieze mai degrabă elementele comune care se regăsesc în maniera de interpretare caracteristică fiecărei școli exegetice, decât cele care le diferențiază. Yüklə 438,91 Kb. Dostları ilə paylaş:
|