Cursul 1 vechiul testament în teologia ortodoxă Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă I. Noțiuni introductive

Consensul Sfinților Părinți

Un reper important în interpretarea ortodoxă a textului biblic este ceea ce numim consensul unanim al Sfinților Părinți⁸ – consensus unanimis Patrum – asupra modului în care trebuie înțeles un anumit pasaj scripturistic. Aceasta înseamnă o viziune împărtășită de mai mulți Sfinți Părinți, reflectată în comentariile, omiliile exegetice și alte opere ale lor, în special cu privire la unele aspecte de dogmatică și morale din textele Sfintei Scripturi. Consensul opiniilor este necesar deoarece operele patristice reprezintă mărturii personale ale autorilor cu privire la interpretarea Scripturii în lumina credinței. Așadar, nefiind inspirate de Dumnezeu, spre deosebire de textul biblic, aceste opere sunt supuse greșelii. Opinia patristică devine mărturie a Bisericii prin consens și prin conformitate cu Scriptura, Tradiția și canoanele Sinoadelor ecumenice [Basarab, Ermineutică, p. 96]. Astfel, interpretul trebuie să se asigure cu privire la existența consensului patristic asupra unui anumit text prin cercetarea operelor Sfinților Părinți.

7. 
   Theoria și lectio divina
   

Cei doi termeni desemnează două tipuri de lectură-interpretare a Sfintei Scripturi, cel dintâi propriu tradiției răsăritene, cel de-al doilea propriu tradiției apusene. Astfel, nu este vorba de reguli propriu-zise de interpretare, ci de o anumită orientare sau viziune spirituală care trebuie să nu fie străină întregului demers hermeneutic.

Theoria desemnează o viziune contemplativă, spirituală, inspirată a Părinților greci asupra Sfintei Scripturi, viziune prin care ei au sesizat prezența lucrătoare a lui Dumnezeu în viața poporului ales și în viața Bisericii deopotrivă. În virtutea acestei viziuni inspirate, a acestui tip de lectură, ei au pătruns sensul profund al textului biblic pe care l-au interpretat spre mântuirea celor pe care îi păstoreau. „Theoria nu este nici un sens scriptural, nici o metodă de exegeză. Ea nu poate fi pur și simplu echivalată cu sensul spiritual și nici identificată cu tipologia sau cu alegoria, căci theoria este o „vedere” a adevărului dumnezeiesc comunicat Bisericii de către Duhul Sfânt. Ea este o vedere inspirată, trăită și articulată de subiectul uman. În timp ce profetul evreu își primea viziunea revelatoare într-o stare de extaz, exegetul creștin devine instrument al Duhului prin contemplare, pe care am putea-o defini ca deschidere către harul dumnezeiesc atât la nivelul inimii, cât și la cel al minții.” [Breck, p. 113]. Acest tip de abordare patristică a actului interpretativ nu este mai puțin valabil astăzi, când se promovează atât de mult utilitatea cercetării științifice în studiul biblic. Dimpotrivă, cercetarea propriu-zisă și theoria sau vederea contemplativă sunt complementare cu condiția ca exegetul să accepte călăuzirea Duhului în demersul său de înțelegere. În concret, iată care este relația theoriei cu exegeza: „Theoria include atât vederea inspirată prin care exegetul sesisează sensul spiritual al unui text, cât și atitudinea de contemplare care este o condiție esențială pentru a primi acea vedere. Astfel, theoria ne informează și ne călăuzește în fiecare aspect al exegezei” [Breck, p. 115].

Expresia lectio divina (lit. lectură divină) desemnează o manieră spirituală de lecturare a Scripturii, specifică tradiției apusene, în cadrul căreia lectorul (interpret) face efortul de a pătrunde înțelesul adevăratului mesaj al lui Dumnezeu. Acest tip de lectură include patru trepte: lectio (lectura) – citirea atentă a Cuvântului lui Dumnezeu prezent într-un text, chiar și scurt, al Scripturii; meditatio (reflectarea) – reflectarea îndelungată asupra acelui text; oratio (rugăciunea) – încetarea procesului reflexiv și începerea ascultării Cuvântului lui Dumnezeu în inimă; contemplatio (contemplarea) – odihnirea în Cuvântul lui Dumnezeu.

Aceste două tipuri de lectură spirituală, deși diferite, mărturisesc o preocupare împărtășită de ambele tradiții (apuseană și răsăriteană) cu privire la înțelegerea mesajului biblic în cadrul unui dialog-comuniune cu Autorul său. Ele confirmă exegetului de astăzi, printr-o tradiție seculară, necesitatea acestui tip de căutare spirituală în cadrul demersului interpretativ.

8. 
   Profilul interpretului
   

Cel care asumă responsabilitatea interpretării Sfintei Scripturi are nevoie de o pregătire prealabilă adecvată caracterului unic al acesteia, de a fi un produs al inspirației Duhului Sfânt asupra aghiografilor, cu caracter divino-uman. Sfântul Vasile cel Mare sintetizează conținutul acestei pregătiri: „Cum ar trebui să fie pregătit un suflet pentru a lua parte la ascultarea unor lucruri atât de mari? Să fie curățit de vicii, să nu fie stăpânit de grijile acestei vieți, să fie gata la oboseală şi la studiu în toate direcțiile.” (Omilii la Psalmi 1,3). Așadar, pentru a putea realiza un demers hermeneutic autentic, interpretul va avea nevoie de o pregătire pe două planuri: pe plan intelectual și pe plan spiritual, precum și de o abordare echilibrată a interpretării în cadrul căreia să îmbine moștenirea Tradiției cu tehnicile și informațiile actuale de specialitate. Responsabilitatea pregătirii adecvate este cu atât mai mare cu cât interpretarea unui text nu se face doar pentru sine, ci se împărtășește comunității, ceea ce presupune răspândirea interpretării care, în funcție de pregătire, va fi adevărată sau deformată. Din acest motiv, Sfinții Părinți au fost foarte fermi cu privire la rigurozitatea pregătirii necesare interpretului.

Pregătirea intelectuală

Întâi de toate, accesul interpretului la adevărul cuvintelor Scripturii este condiționat în mare măsură de cunoașterea limbilor (ebraică, aramaică, greacă) în care s-au scris cărțile biblice. Pentru cel care reușește să parcurgă această etapă de învățare a limbilor, actul exegetic se va dovedi cu certitudine mult mai rodnic deoarece accesarea textului prin intermediul unei traduceri, oricât de bine realizată ar fi, presupune existența unui filtru suplimentar, precum și unele limitări de transpunere exactă a sensului original, care îngreunează inevitabil interpretarea. Din acest punct de vedere, cunoașterea limbilor constituie o prioritate absolută în descifrarea mesajului Scripturii.

Cunoaşterea izvoarelor textului biblic (codici, manuscrise, traduceri, lecţionarii, citate biblice păstrate în diferite lucrări teologice) servește interpretului în etapa de stabilire a textului inițial. Consultarea multitudinii de resurse textuale îl conduce pe interpret spre identificarea formei celei mai apropiate de cea inițială, necesară pentru a-i facilita apropierea de gândirea autorului biblic.

Arheologia și elementele de isagogie oferă interpretului suma de cunoștințe istorice, geografice și culturale de care are nevoie pentru un demers exegetic corect. Din acest registru, interpretul extrage informații privind scopul, destinatarii, locul și timpul, conținutul scrierii unor cărți, elemente de contextualizare care pot avea o contribuție extrem de importantă în discernerea mesajului textului biblic.

Interpretul nu trebuie să fie străin nici de literatură și științele profane (filosofia, istoria, biologia, astronomia, medicina, dialectica, logica, retorica ș.a.) care îi oferă uneori informațiile și argumentele necesare pentru a ajunge la o interpretare acurată a textului, după modelul Sfinților Părinți care se serveau fără rezerve de cunoștințele dobândite în școlile profane ale timpului.

În sfârșit, este necesară cunoașterea vieții și a învățăturii Bisericii, a literaturii exegetice patristice, prin care interpretul se poate înscrie pe o linie de continuitate a Tradiției în ce privește interpretarea Scripturii ce devine, în context eclesial, Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu descoperit pentru mântuirea celor ce cred în El.

Pregătirea spirituală

Necesitatea pregătirii spirituale pentru o interpretare adecvată a Sfintei Scripturi decurge din caracterul său revelat. Apropierea de tainele Cuvântului lui Dumnezeu necesită o anumită stare de curăție, de eliberare din preocupările materiale, de statornicire în preocupările spirituale. Sfinții Părinți au identificat, în acest sens, principalele calități morale necesare interpretului.

Condiția sine qua non a interpretării biblice este, în viziunea Părinților, credința. Ea este cheia de acces principală la înțelegerea Cuvântului prezent în cuvintele Scripturilor. Ea permite investirea textului cu credibilitatea cuvenită unui text revelat: nu conține nimic de prisos, nu există contradicție și neadevăr în paginile sale. Aceasta este premisa principală de interpretare. Origen argumentează necesitatea credinței în demersul hermeneutic prin invocarea cuvintelor profetului Isaia: De nu veți crede, nu veți înțelege (Is 7,9). Pentru a înțelege mesajul Scripturilor este necesar „să înălțăm ca la o corabie pânzele credinței. Dacă navigăm în acestea, cârmaciul ne va fi cuvântul lui Dumnezeu” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia VII la 1 Tesaloniceni – PG 62,439).

Prin rugăciune, interpretul poate intra în relație dialogică cu textul care conține, însă fără să cuprindă, Cuvântul lui Dumnezeu. Rugăciunea, înțeleasă ca vorbire cu Dumnezeu, devine, în contextul demersului interpretativ, vorbire cu Autorul cuvintelor al căror sens încercăm să îl pătrundem. Necesitatea rugăciunii decurge din caracterul revelat al Scripturii, singurul care poate descoperi exegetului adevăratul înțeles fiind însuși Autorul principal, Dumnezeu. În acest sens, Origen se adresează ascultătorilor săi înainte de a începe interpretarea cărții Ieșirea: „Ajutați-ne cu rugăciunile voastre, pentru ca cuvântul lui Dumnezeu să ne însoțească şi să ne fie călăuză în cele ce vom spune” (Omilia I la Ieșire). Formulări similare întâlnim în debutul multor omilii exegetice ale Sfinților Părinți.

Smerenia este necesară interpretului din două motive principale: cel dintâi este că un text, indiferent de natura lui, nu poate fi interpretat potrivit utopiei unui sens autorizat ca definitiv, original şi final, ceea ce înseamnă că exegetul nu poate atinge, cu atât mai puțin în cazul Scripturii, momentul formulării unei interpretări unice și universal acceptate a unui text biblic. Acest lucru ar contrazice aspectul dinamic al textului biblic, generat de caracterul său revelat. Al doilea motiv este unul de factură spirituală: orgoliul propriei valori nu mai lasă loc descoperirii înțelesului de către Duhul Sfânt, Cel care a fost lucrător și la momentul producerii textului. Așa cum textul în sine este un produs sinergic, tot așa trebuie să fie, în mod conștient, și procesul de interpretare.

Pe lângă aceste trei trăsături principale ale interpretului asupra cărora există consens între Sfinții Părinți și scriitori bisericești, au apărut și alte moduri de a creiona profilul interpretului autentic. Astfel, Fericitul Augustin consideră că portretul interpretului trebuie să includă șapte virtuți principale: timor – smerenia necesară celui care caută să înțeleagă voia lui Dumnezeu; pietas – evlavia în virtutea căreia interpretul respectă textul revelat și evită contrazicerea acestuia; scientia – știința de a înțelege că porunca cea mai mare este iubirea de Dumnezeu și de aproapele, aceasta fiind calea către cunoașterea Lui; fortitudo – tăria de a se desprinde de cele trecătoare și de a se atașa de cele veșnice; consilium misericordiae – sfatul milostivirii prin care interpretul se desăvârșește în iubirea aproapelui până la iubirea dușmanilor; purgatio cordis – curățirea inimii prin care sufletul este purificat de insuficiențele lucrurilor pământești, ajungând la cunoașterea lucrurilor lui Dumnezeu; sapientia – înțelepciunea al cărei început, după cuvântul Scripturii, este teama de Dumnezeu (Ps 110,10).” [Basarab, Ermineutică, p. 20].

Punctul nevralgic îl constituie, însă, conformarea vieții interpretului în raport cu viziunea spirituală a Sfintei Scripturi, adoptarea unui mod de viață care să-i permită interpretarea din interiorul unei vieți de comuniune cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Abordarea echilibrată a interpretării

Primul aspect în abordarea unui text biblic îl constituie citirea continuă și reflectarea îndelungată la cuvintele acestuia. Această fază este esențială în interpretare și elimină în mare măsură riscul interpretărilor eronate, prin zăbovirea asupra conținutului textului. Sfântul Ioan Hrisostom explică importanța și efectul acestei zăboviri prin analogie cu aromatele: „După cum substanța aromatelor, cu cât mai mult este frecată între degete, cu atât mai mare cantitate de parfum răspândește, tot astfel se poate constata că se întâmplă şi cu Scripturile: cu cât cineva se străduiește să le cerceteze mai mult, cu atât mai mare comoară descoperă în ele şi poate să obțină de acolo bogăție multă şi de negrăit” (Omilii la Facere 7,5). Este important, așadar, ca, înainte de a utiliza instrumentarul hermeneutic specific, interpretul să se aplece cu atenție desăvârșită asupra textului biblic într-un efort constant de adunare a minții asupra cuvintelor și sensurilor lui [Moisescu, p. 113].

Interpretul trebuie să fie conștient de scopul demersului său, acela de a ajunge la adevăratul sens al celor scrise în paginile Scripturii. Așadar, el nu urmărește emiterea unor teorii noi, șocante, suprinzătoare, sau descoperirea unor informații de tip istoric-arheologic. Exegetul ortodox urmărește descoperirea unui mesaj și întâlnirea personală cu Cel care i-a încredințat acest mesaj, premisă care configurează întregul său demers hermeneutic.

În egală măsură, trebuie să fie conștient de necesitatea ajutorului lui Dumnezeu în interpretare. Acolo unde din punct de vedere uman, al cunoștințelor și competențelor sale interpretative, interpretul și-a atins limitele, intervine lucrarea de luminare a Sfântului Duh, cu funcție călăuzitoare în înțelegerea adevăratului sens al textelor biblice. Aici este esențială găsirea echilibrului dintre rațiune și credință în lucrarea interpretului, cele două elemente necesare împlinirii scopului său.

O abordare echilibrată a interpretării presupune, în sfârșit, găsirea raportului corect dintre utilizarea metodelor și instrumentelor interpretative moderne și moștenirea Bisericii. Interpretul trebuie să conștientizeze că nu este în sine centrul de interes al demersului interpretativ, astfel încât activitatea sa exegetică reprezintă, de fapt, o contribuție la ceva deja existent, la moștenirea exegetică a Bisericii. De înțelegerea acestui fapt și de împletirea echilibrată a moștenirii primite cu propria sa tehnică interpretativă va depinde ancorarea interpretului în Tradiția exegetică a Bisericii, credibilitatea sa științifică în mediul teologic național și internațional și impactul exegezei sale în cadrul comunității eclesiale.

3. 
   Perspective hermeneutice moderne
   

Prezentarea extrem de sintetică a câtorva perspective moderne asupra actului hermeneutic poate servi la înțelegerea mai amplă a responsabilității pe care o asumă interpretul Sfintei Scripturi. Modul de raportare la textul biblic în limba originală și în traduceri, la autorul biblic aparținând altui context istorico-cultural, nivelurile interpretării, ideea textului ca partener de dialog al interpretului și, în sfârșit, oportunitatea de actualizare a textului interpretat pentru lumea de astăzi sunt câteva repere menite să complementeze informațiile prezentate anterior cu privire la scopul interpretării și la rolul interpretului în cadrul procesului hermeneutic.

a. Necesitatea demersului hermeneutic este generată de experiența alterității. Orice demers hermeneutic pornește de la existența și conștientizarea alterității care crează o distanță între mine și celălalt. În cazul interpretării Scripturii, eu sunt intepretul, celălalt este aghiograful. Între noi există o distanță istorico-culturală considerabilă pe care este nevoie să o anulez sau să o depășesc pentru a reuși să înțeleg mesajul aghiografului. În acest sens se vorbește despre necesitatea unei anume identificări cu autorul inspirat. Cum intervine hermeneutica pentru a facilita depășirea acestei „prăpăstii” temporale, istorice, culturale? „Hermeneutica nu șterge această diferență/distanță: ea nu este în sine podul construit pentru a depăși acest gol ci, mai degrabă, un proiect de construcție, un plan de arhitect care își așteaptă realizarea practică.” [Rose, p. 11]. Puntea hermeneutică propriu-zisă, cea care realizează trecerea peste acest impediment în înțelegerea mesajului biblic, este actul interpretativ realizat pe baza principiilor hermeneutice. Astfel, hermeneutica este cea care oferă principiile și metodele prin care distanța creată de alteritate să fie surmontată.

b. Despre traducere și interpretare. Orice act de traducere implică o componentă interpretativă astfel încât opțiunea traducătorului pentru un anumit cuvânt are în spate o întreagă interpretare nu doar a cuvântului respectiv, ci a ansamblului textului din care face parte. Atunci când traducerea este necesară, lipsește înțelegerea limbii. Cel care înțelege cu adevărat o limbă nu are nevoie să o traducă ci o trăiește în mod real. Iată de ce „problema hermeneutică nu este cea a stăpânirii corecte a limbii, ci cea a înțelegerii veritabile asupra unui lucru care se petrece în mediul limbii” [Gadamer, p. 288]. Care este relevanța acestei idei pentru înțelegerea responsabilității exegetului ortodox? Acest exemplu al traducătorului care își orientează efortul spre depășirea prăpastiei dintre limbi este o analogie grăitoare pentru raportul dintre interpret și textul analizat [Gadamer, p. 290].

c. Nivelurile demersului hermeneutic: a înțelege – a se înțelege – a face să înțeleagă. Primul subiect al interpretării este însuși interpretul. El este cel care trebuie să decripteze și să înțeleagă mesajul textului biblic. Aici ne situăm la primul nivel al demersului hermeneutic – a înțelege. Treapta următoare presupune o anumită înțelegere de sine în raport cu textul, o percepere a propriei alterități în raport cu acesta – a se înțelege. În sfârșit, odată parcurse primele două etape, interpretul poate comunica, împărtăși celorlalți roadele activității sale exegetice – a face să înțeleagă [Rose, p. 11].

d. Apropierea și distanțarea interpretului față de textul abordat. Înțelegerea autentică a Scripturii e condiționată, în chip simultan, de o anumită apropiere și distanțare față de textul biblic. Apropierea presupune receptarea textului analizat în funcție de subiectivitatea cititorului/interpretului. Din această perspectivă, textul devine calea de înțelegere a sinelui, medierea spre noi înșine. Pe de altă parte, este nevoie de o distanțare critică față de text, de lumea textului, pentru a asigura gradul de obiectivitate necesar unei interpretări autentice. Altfel, există riscul să aplicăm textului biblic sensurile pe care dorim să le identificăm în cuprinsul său, și nu semnificațiile pe care le conține cu adevărat. Această relație dintre apropiere și distanțare poate fi descrisă sintetic astfel: „Un text conformat și conform este fără îndoială agreabil, dar și-a pierdut alteritatea; el nu mai poate oferi decât răspunsurile pe care dorim să le obținem. Bogăția autentică a vieții nu poate fi trăită decât într-o alteritate care oscilează mereu între apropiere și distanță.” [Rose, p. 20].

e. Dialogul hermeneutic. Textul biblic este un mediu al dialogului dar funcționează el însuși ca partener al unui dialog hermeneutic cu interpretul. Acesta facilitează activarea textului în calitatea de partener și preface semnul scris în sens. Similar dialogului real, pentru a se desfășura în condiții optime, dialogul hermeneutic necesită o limbă comună care, de fapt, coincide cu înțelegerea însăși a textului de către interpret. Eforturile intelectuale și spirituale converg, astfel, înspre „crearea” acestei limbi comune cu textul care să facă posibilă extragerea sensului său adevărat. Aceasta presupune o participare reală a interpretului la sensul textului interpretat [Gadamer, p. 290].

f. Desăvârșirea textului ca rostire actuală. Un text poate fi lecturat pentru a fi înțeles în propriul său context, în propria sa lume, urmărindu-se cunoașterea conținutului și a relevanței sale pentru condițiile istorico-culturale în care a fost produs. Dar același text poate fi lecturat astfel încât să fie pusă în valoare deschiderea sa iar mesajul său inițial, aparținând trecutului, să devină un cuvânt al prezentului, o rostire actuală, ca împlinire adevărată a menirii sale [Ricoeur, p. 124-5]. În cazul textului inspirat al Scripturii, aceasta este cea mai mare provocare a interpretului astăzi: de a face Cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi să vorbească contemporaneității ca un Cuvânt viu, actual, care le este adresat și care îi invită la răspuns.
Bibliografie recomandată în limba română
(Extras din Chirilă, Ioan, Bud, Paula și Paşca-Tuşa, Stelian, Vechiul Testament în scrierile bibliştilor români: ghid bibliografic (Cluj-Napoca: Eikon/Şcoala Ardeleană, 2014), 405 p.)
Volume

Basarab, Mircea, Ermineutica biblică (Oradea: Episcopiei ortodoxe române, Oradea, 1997), 158 p.

Basarab, Mircea, Interpretarea Sfintei Scripturi în Biserica Ortodoxă (Cluj-Napoca, Alma mater, 2005), 262 p.

Chirilă, Ioan, Fragmentarium exegetic filonian (Cluj-Napoca: Limes, 2002), 174 p.

Chirilă, Ioan, Fragmentarium exegetic filonian II, Nomothetica – repere exegetice la Decalog (Cluj-Napoca: Limes, 2003), 174 p.

Rovenţa, Haralambie, Ermineutica – Principii şi reguli în interpretarea Sfintei Scripturi (Bucureşti: Litografia Scrisul studenţesc, 1930), 379 p.

Scriban, I., Manual de ermineutică biblică (Bucureşti: Tipografia Cooperativa, 1911), 140 p.

Vladimirescu, Mihai, Exegeza şi ermineutica biblică în operele Sfinţilor Părinţii Capadocieni, (Craiova: Mitropolia Olteniei, 2009), 400 p.

Studii şi articole

Breck, John, „Principii ortodoxe de interpretare a Bibliei,” ed. Constantin Jinga, AB 1-3 (1998): 75-86.

Chirilă, Ioan, „Exegeza biblică vechitestamentară – disciplină ce conservă şi afirmă multiculturalitatea,” în volumul Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu (Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2001), 132-146.

Coman, Costantin, „Ermineutica biblică ortodoxă,” O 3-4 (2004): 26-48.

Corbu, Agapie, „Aspecte ale exegezei biblice iudaice în epoca celui de-al doilea templu,” AB 10-12 (2000): 26-35.

Istrati, Ioan Valentin, „O hermeneutică a temporalităţii în Vechiul Testament,” TV 7-12 (2006): 36-66.

Marcu, Grigore, „Preocupări exegetice în teologia protestantă actuală,” O 2 (1956): 278-280.

Mihăilă, Alexandru, „Câteva evaluări ermineutice,” AFTOPJ II (2001-2002): 33-54.

Mihoc, Vasile, „Tipologia ca metodă de interpretare creştină a Vechiului Testament,” AB 7-9 (1997): 28-39.

Moşoiu, Nicolae, „Hermeneutica ortodoxă ca dezvoltare teologică în Tradiţie,” RT 2 (2009): 241-278.

Neaga, Nicolae, „Importanţa tradiţiei exegetice pentru cercetarea biblică modernă. Consideraţii privind Vechiul Testament,” MA 5-6 (1972): 369-377.

Negoiţă, Athanase, „Cum se interpreta Scriptura acum 2000 de ani,” GB 3-4 (1961): 308-320.

Oancea, Constantin, „Exegeza istorico-critică şi teologia biblică ortodoxă: o reevaluare,” RT 3 (2007): 187-202.

Oancea, Constatin, „Trei demersuri anistorice în exegeza biblică. Avantaje şi limite ale exegezei sincronice,” ST 1 (2008): 39-54.

Popoiu, Dumitru-Mitruț, „Metoda istorico-critică şi cea semiotico-critică în cercetarea biblică germană contemporană,” ST 2 (2012): 161-182.

Preda, Constantin, „Inspiraţia Septuagintei din perspectivă hermeneutică,” ST 2 (2006): 37-59.

Prelipcean, Alexandru, „Gematria ebraică – paradigmă ermineutică a Sfintei Scripturi. Studiu de caz: cifrele 1-7 din Facere,” ST 2 (2008): 177-212

Semen, Petre, „Hermeneutică şi exegeză la Sfinţii Capadocieni, în Părinţii Capadocieni, ed. Petre Semen şi Liviu Petcu (Iaşi: Fundaţiei Academice „Axis”, 2009), 55-62.

Semen, Petre, „Traducerea Bibliei: un exerciţiu hermeneutic responsabil,” în Alternative Hermeneutice, ed. Ştefan Afloroaei (Iaşi: Cantes, 1999), 171-177.