Cursul 1 vechiul testament în teologia ortodoxă Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă I. Noțiuni introductive

Principii și premise ale hermeneuticii biblice în spațiul răsăritean

a. Dimensiunea pnevmatică a Sfintei Scripturi. Textele biblice sunt rezultatul unei lucrări sinergice în care Duhul Sfânt, pe de-o parte luminează mintea aghiografului pentru a înțelege conținutul revelat, iar pe cealaltă îl călăuzește să transmită corect mesajul descoperit. Aici este vorba de o inspirație conceptuală, nu de una verbală, și prin urmare ea trebuie înțeleasă numai în domeniul sensului și al adevărului dogmatic, nu în formă literal textuală. Cel care a inspirat toată Scriptura, participă și contribuie mai departe, tot într-o manifestare sinergică, la interpretarea textului sfânt.

b. Interpretarea Scripturii din perspectivă treimică. Textul Sfintei Scripturi este rolul lucrării de inspirație și călăuzire a aghiografilor de către Duhul Sfânt. Cuvintele acestui text descoperă și mărturisesc persoana și lucrarea Fiului lui Dumnezeu, a cărui misiune este de a ne conduce la Tatăl, de a ne deschide calea spre comuniunea cu El. Actul de interpretare a Scripturii trebuie să aibă în vedere constant această perspectivă treimică.

c. Caracterul hristocentric al Scripturii. Cheia întregii Scripturi este persoana și lucrarea Fiului lui Dumnezeu, a cărui întrupare și activitate sunt prefigurate în Vechiul Testament și împlinite în Noul Testament. Continuitatea mesajul hristologic este un factor de unitate a Sfintei Scripturi. Afirmarea caracterului hristocentric al Scripturii este susținută de: profețiile mesianice; elementele tipologice – șarpele de aramă, trecerea prin Marea Roșie, mana ș.a.; diferitele intervenții ale Îngerului Domnului în a cărui prezență Sfinții Părinți au recunoscut și mărturisit identitatea Cuvântului lui Dumnezeu; lucrarea creatoare a Cuvântului și de împlinirea și descoperirea lor desăvârșită în Noul Testament prin venirea Mântuitorului Hristos.

d. Caracterul eclesial al hermeneuticii. Acest aspect are în vedere poziționarea întregului procedeu de cercetare și explicare a textului sfânt în cadrul și în structurile eclesiale. Precizarea canonului scripturistic, transmiterea și interepretarea lui este o funcție bine definită, o datorie și un dar oferit de Hristos Bisericii Sale. Doar această instituție are autoritatea necesară pentru a interpreta corect textul revelat și pentru a-l face folositor tuturor credincioșilor în vederea câștigării mântuirii. În acest sens Fericitul Augustin afirmă: „N-aș putea crede ceea ce e scris, dacă nu m-ar fi îndrumat autoritatea Bisericii” (Contra Epistolam Manichaei 6 – PL 42,176).

e. Caracterul soteriologic al hermeneuticii. Biserica este autoritatea de interpretare a textului biblic, pentru mântuirea credincioșilor și, ca urmare, putem vorbi despre un caracter soteriologic al hermeneuticii. Sfinții Părinți au sesizat faptul că acest cuvânt al Scripturii, inspirat de Dumnezeu, are ca scop călăuzirea credincioșilor pe calea către Împărăția cerurilor. Actul interpretativ, ca unul care facilitează receptarea/auzirea Cuvântului, împărtășește acest scop soteriologic.

f. Persoana exegetului ca premisă a interpretării. În spațiul răsăritean, interpretarea autentică nu se rezumă doar la preocuparea exegetului de a analiza științific textul scripturistic. Această metodă este absolut necesară, însă nu și suficientă pentru a atinge scopul principal al exegezei: înțelegerea profundă a caracterului soteriologic al Sfintei Scripturi. De aceea, asumarea și experierea textului sfânt în viața personală a interpretului, precum și atitudinea sa față de trupul mistic al lui Hristos au devenit premisa unei interpretări credibile.

g. Caracterul liturgic al exegezei. După cum am anticipat în premisa anterioară, relația interpretului cu Biserica în actul exegetic este o condiție sine qua non. Biserica îi oferă exegetului posibilitatea intrării în comuniune cu Logosul dumnezeiesc prin Sfintele Taine și în același timp devine garantul interpetării săvârșite de interpretul care stă în comuniune reală cu ea. Astfel, Biserica în calitatea ei de păstrătoare a adevărului semnalează eventualele interpretări eronate și conferă exegezei creștine un caracter cunstructiv și credibil.

h. Caracterul tradițional al hermeneuticii ortodoxe este dobândit prin raportarea directă și indispensabilă la Tradiția vie prin care s-a transmis experiența vieții bisericești în concordanță cu Scriptura. Legătura dintre interpretarea patristică și cea actuală constituie o premisă de bază a hermeneuticii răsăritene deoarece numai în acest mod se poate asigura continuitatea exegetică într-un interval temporal îndelungat și într-o discontinuitate de perioade istorice.

i. Unitatea Scripturii ca factor hermeneutic. Receptarea Vechiului și a Noului Testament ca realitate unitară generează un tip de interpretare construit pe relația de continuitate și discontinuitate existentă simultan între Testamente: continuitate generată de interpretarea hristologică a Vechiului Testament, discontinuitate generată de recunoașterea identității și specificității sale în raport cu Noul Testament. Și în această privință, este recomandat echilibrul astfel încât afirmarea unității Scripturii să exprime relația de independență relativă care există între Testamente. Acest mod de a privi Scriptura va lăsa neafectată identitatea Testamentelor afirmând, totodată, relația lor istoric-culturală și teologică profundă.

j. Istoricitatea Scripturii. Textul biblic este un mesaj adresat de Dumnezeu oamenilor, ceea ce face din Scriptură un mediu al întâlnirii istoriei cu veșnicia. Așadar, conținutul Scripturii își are originea în veșnicie dar ea face parte din istorie, astfel încât textul biblic apare ca mesaj revelat transmis într-o formă specific umană, condiționată istoric, cultural și lingvistic. Acest aspect determină necesitatea reinterpretării sale pentru fiecare generație din viața Bisericii, sub lucrarea călăuzitoare a Sfântului Duh.

3. 
   Reguli de interpretare
   

În cadrul tradiției exegetice ortodoxe, pe considerentul diversității textelor care formează corpusul canonic al Scripturii, nu s-a considerat oportună formularea unui set de reguli impuse sau a unui model exegetic standardizat. Din acest motiv, în cadrul hermeneuticii ortodoxe, principiile tind să aibă o pondere mai mare decât regulile efective, ele fiind, în fapt, complementare în activitatea interpretului. Acesta dispune de o serie de principii și reguli fundamentale pe care le aplică în funcție de natura textului abordat, fără a putea considera vreunul din acestea ca instrument valorificabil în cazul oricărui text al Sfintei Scripturi⁶. În aceasta rezidă libertatea interpretului de a valorifica, în încercarea de înțelegere a mesajului biblic, tot ceea ce Tradiția și exegeza modernă îi pun la dispoziție în acest scop, definindu-și, pe baza acestora, propria viziune hermeneutică și tehnică interpretativă. Exegetul se poziționează, astfel, între libertate și prudență: libertate în valorificarea instrumentelor hermeneutice și prudența recomandată de Biserică [Basarab, Interpretarea, p. 135-6] de a căuta echilibrul adecvat abordării unui text cu statut unic de produs al sinergiei divino-umane și care, în virtutea acestui fapt, depășește limitele și capacitățile oricărei metode de cercetare. De aici decurge rezerva Bisericii Ortodoxe față de tendința de absolutizare a metodei istorico-critice ca metodă interpretativă. Principiile și rezultatele sale sunt depășite de adevărul revelat conținut în paginile Sfintei Scripturi și, din acest motiv, metoda istorico-critică este, pentru exegetul ortodox, doar o componentă între altele ale instrumentarului său hermeneutic.

1. 
   Stabilirea textului inițial
   

Orice act de interpretare are ca punct de plecare însuși textul biblic pe care îl abordează. Dacă privim Scriptura ca scrisoare a dragostei divine adresată omului, așa cum o numește Sfântul Ioan Hrisostom, atunci plecăm în interpretare de la convingerea că ea funcționează ca mediu al întâlnirii în care noi suntem invitați să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu și să îl primim ca atare. Iată de ce, încă de la începuturile Bisericii, primul pas îl reprezintă în mod necesar identificarea, pe baza manuscriselor, codicilor, traducerilor și a altor documente, a textului cel mai vechi și pe cât posibil original. Acest tip de „critică” textuală trebuie înțeles în mod pozitiv, ca efort de redescoperire a textului original, pe cât posibil astăzi.

Stabilirea textului inițial este cu atât mai importantă în cazul textelor pentru care există mai multe variante, precum și în cazul textelor cu o importanță teologică evident covârșitoare. În cazul acestora din urmă, fixarea textului pe care îl interpretăm poate fi calea de evitare a unor erori interpretative cu impact asupra înțelegerii teologice. Pe de altă parte, existența mai multor versiuni textuale poate reprezenta o îmbogățire a înțelegerii teologice, atâta timp cât diferențele între versiuni nu generează contradicții de interpretare.

Pentru etapa de inițiere în studiul biblic, în care este foarte posibil ca accesul la textul biblic în limbile ebraică, greacă, latină să fie îngreunat de necunoașterea limbilor respective, se recomandă cel puțin consultarea principalelor traduceri românești ale Bibliei (Biblia de la București, 1688; Biblia de la Blaj, 1795; Biblia de la Sankt Petersburg, 1819; Biblia lui Șaguna, 1858; Biblia de la 1914, Biblia sinodală, ediția a IV-a, 1968, Biblia diortosită după Septuaginta de mitropolitul Bartolomeu Anania, 2001, precum și cea mai recentă ediție sinodală).

2. 
   Regula contextului
   

Convingerea că un text biblic poate fi interpretat corect doar dacă este privit în contextul ansamblului Scripturii a guvernat constant exegeza creștină și cea iudaică. „Decuparea” unui text și analizarea sa ca unitate ideatică și teologică separată de restul Scripturii a fost privită mereu ca riscantă deoarece ar putea conduce la o înțelegere deformată, eronată, a mesajului acesteia. De aceea, încă de la Sfinții Părinți, interpretarea biblică răsăriteană a presupus citirea și analizarea unui pasaj biblic pe fondul ansamblului Scripturii pentru a-i discerne sensul în raport cu acesta. Sfântul Ioan Hristostom explică foarte limpede această regulă: „Nu este de ajuns să zicem că este scris în Scriptură, nici să scoatem cuvintele și să despărțim membrele corpului Scripturilor inspirate, înțelegându-le în mod separat și lipsite de înlănțuirea lor proprie... […] trebuie să citim tot șirul ideilor, căci, dacă vom întrerupe continuitatea și legătura dintre ele, vor lua naștere multe învățături greșite.” (Omilii la Ieremia 10,23 – PG 56,156-157). Din aceste rațiuni s-a definit în timp regula contextului care presupune interpretarea unui text biblic în raport cu ansamblul Scripturii din care face parte.

Contextualizarea unui text biblic, deși implică o mare doză de libertate pentru exegetul cu experiență, poate ridica unele dificultăți celui aflat la începutul studiilor biblice. Iată de ce introducerea în problematica contextului se realizează într-o formă mai tehnică, ce presupune diferențierea tipurilor de context și a nivelurilor acestora. Astfel, se pun la dispoziția interpretului reperele necesare pentru a asigura o contextualizare coerentă a pasajului analizat, condiție sine qua non a corectei sale interpretări.

Contextul biblic reprezintă ansamblul cărții, al testamentului sau al Scripturii în întregul său, căruia îi aparține un pasaj supus interpretării, ansamblu cu care acest pasaj se află într-un raport logic și ideatic. Aplicarea regulii contextului presupune sesizarea acestui raport logic și ideatic dintre textul analizat și întregul corpusului scripturistic.

În funcție de criteriile externe sau interne ale textului, se diferențiază contextul extern și contextul intern. Contextul extern vizează modul de organizare a conținutului unei scrieri de către autorul ei în funcție de prioritățile sale. În această categorie se disting: contextul extern istoric – când prezentarea evenimentelor este cronologică și contextul real/ tematic/ sistematic – exemplificat de evanghelistul Matei care prezintă evenimentele cu scopul precis de a demonstra mesianitatea lui Iisus. Contextul intern descoperă raportul dintre părțile unui text, structura sa internă, logica expunerii în textul analizat. Această categorie include: contextul logic – descoperă raporturile dintre părțile unei propoziții sau ideile unui text (Ps 118,163); contextul psihologic – relația ideilor este determinată afectiv (In 4,32); și contextul profetic – propriu unor viziuni profetice dominate de lipsa de perspectivă în timp și spațiu, de prezentul profetic (ex. Is 40-66) [Basarab, Ermineutică, p. 70-84].

În ce privește nivelurile contextului, acestea reprezintă diferențieri de tip scolastic menite să vină în sprijinul inițierii în exegeză prin repere clare pe care le oferă, astfel: a) nivelul de bază reprezintă cuvintele, propozițiile și paragrafele care precedă și succed textul analizat; b) contextul intermediar reprezintă secțiunea (partea) cărții din care face parte textul analizat (de ex. Cartea Facerii este în general împărțită în două secțiuni: capitolele 1-11 prezintă istoria universală a omenirii, iar capitolele 12-50 prezintă istoria patriarhilor ca început al istoriei poporului ales); c) cartea oferă mesajul coerent din care textul analizat reprezintă doar o componentă; d) Vechiul Testament în întregul său crează posibilitatea perceperii faptului că aghiografii transmit, în paginile Scripturii, un mesaj unic, o singură istorie, o singură lucrare a lui Dumnezeu; e) Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament descoperă unitatea celor două Testamente prin Hristos [Longman, p. 37-46]. Elementele sesizate atunci când se încearcă parcurgerea celor cinci niveluri trebuie să servească interpretării pasajului biblic abordat, și să nu se confunde cu o generalizare a mesajului acestuia. În timp, pe măsura creării competențelor exegetice, respectarea acestor niveluri va deveni în mod firesc o componentă a instrumentarului de interpretare.

3. 
   Regula locurilor paralele și principiul reciprocității exegetice
   

În strânsă relație cu regula contextului se află regula locurilor paralele. Locurile paralele (sau „textele paralele”) sunt versete care au în comun fie întreg conţinutul lor, fie ideea pe care o exprimă, fie numai un cuvânt important din punct de vedere teologic. Textele paralele care împărtășesc întreg conținutul sunt, în general, profețiile mesianice prezente în Evanghelia de la Matei, invocate ca argument pentru adeverirea mesianității lui Iisus (ex. Mih 5,1; Mt 2,6). Valorificarea locurilor paralele își are începutul în Noul Testament unde atât Mântuitorul Iisus Hristos, cât și Sfinții Apostoli, fac referire la texte din Vechiul Testament pentru a susține anumite afirmații sau adevăruri (ex. Lc 24,25-27).

Principiul hermeneutic care stă la baza acestei reguli este cel al reciprocității exegetice. Acesta presupune că un fragment biblic obscur poate fi interpretat în lumina unui alt pasaj biblic mai clar, indiferent de autorul acestuia, data scrierii sau contextul istoric al acesteia datorită faptului că Scriptura este integral și uniform inspirată de Duhul Sfânt. În spatele multitudinii textelor stă un mesaj unic, o unică istorie a mântuirii care se descoperă interpretului treptat și prin sistemul completării/clarificării reciproce a pasajelor biblice.

Identificarea locurilor paralele se poate face cu ajutorul referințelor din subsolul paginii Sfintei Scripturi, şi prin consultarea concordanțelor biblice. Aceste texte pot fi de un real folos interpretului deoarece ele completează, întregesc informația și clarifică sensul textului analizat.

4. 
   Regula credinței
   

În mediul ortodox, interpretarea biblică a inclus întotdeauna credința, adevăratul sens al cuvintelor scripturistice neputând fi descoperit în afara acesteia. De aceea, s-a configurat în timp regula credinței ca element de validare a adevărului unei interpretări și ca garant al rămânerii interpretului în cadrele Bisericii și ale Tradiției. Astfel, orice afirmație exegetică cu privire la un text biblic trebuie să fie conformă învățăturii de credință și să nu intre în contradicție cu aceasta. În mod cert, textul Scripturii ca mesaj revelat nu poate fi interpretat doar în lumina rațiunii, așa cum explică Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai rău decât când cineva judecă şi măsoară cele divine cu ajutorul raționamentelor omenești; în acest fel se depărtează, în mare măsură, de piatra aceea a credinței şi va fi lipsit de lumină. Dacă cel care voiește să cuprindă cu ochii omenești razele soarelui, nu numai că nu va izbuti şi nu va putea rezista, dar chiar va cădea şi va suferi o mare vătămare; cu atât mai mult cel care voiește să vadă lumina aceea puternică, cu propriile sale raționamente, suferă de asemenea şi aduce injurii harului lui Dumnezeu” (Omilia II la 1 Timotei – PG 62,606-607).

5. 
   Sensurile Sfintei Scripturi
   

Dumnezeu, ca Autor principal al textelor Sfintei Scripturi, și-a transmis mesajul prin intermediul autorilor secundari, aghiografii, tributari în mod firesc unor forme narative și lirice specifice culturii iudaice și grecești ale timpului lor. Revelația divină este exprimată în limbaj uman, ceea ce generează necesitatea interpretării textului biblic ținând cont și de specificitățile pe care le împărtășește cu orice tip de text literar. Prin „literar” înțelegem aici limbajul care se folosește de diferite elemente stilistice ce conferă forță mesajului transmis. Astfel, deși textul biblic are un statut unic de mesaj revelat, el prezintă unele elemente de limbaj care, dacă sunt înțelese corect, pot clarifica sensul mesajului transmis. Aceste elemente aparțin diferitelor tipuri de sensuri pe care interpreții, de-a lungul timpului, le-au identificat în textul biblic. Deși categorizările sensurilor diferă considerabil de la exeget la exeget, totuși există patru sensuri principale comune, recunoscute ca atare, în textul biblic: sensul literal-istoric, sensul alegoric, sensul anagogic și sensul tipic.

Sensul literal-istoric al Sfintei Scripturi prezintă ideile și gândirea aghiografului ce sunt expuse în conformitate cu regulile morfo-sintactice din gramatica limbii în care a redactat scrierea sa. Acesta este în general sensul de bază al oricărei cărți scripturistice ce reprezintă sensul prim al literei. Poate fi întâlnit sub denumirea de sens gramatical, istoric sau logic. În cadrul acestui sens se disting: sensul literal propriu – căruia îi sunt caracteristice emfaza, hiperbola, litota, ironia, elipsa, comparația și sensul literal impropriu (numit și figurat sau tropic) – căruia îi sunt caracteristice sinecdoca, metonimia, metafora, alegoria (aceasta dezvoltându-se chiar într-un sens distinct, sensul alegoric), parabola, fabula, ghicitoarea, gnomul și simbolul. În sprijinul recunoașterii priorității acestui sens literal-istoric în fața altor sensuri ale Scripturii se pronunță Sfântul Vasile cel Mare care, fiind adeptul unei interpretări literale, combate excesele interpretării alegorice atunci când textul nu sugerează prezența unor elemente simbolice: „Cunosc, zice, legile alegoriei, deși nu le-am descoperit eu, dar le-am descoperit când am citit cele ce au scris alții. Aceștia, care nu acceptă sensurile obișnuite ale textului, zic că apa nu este apă, ci de altă natură [...] Eu, însă, când zic iarbă, înțeleg iarbă; la fel când zic plantă, pește sau animal, pe toate le înțeleg ca în vorbirea obișnuită.” (Omilii la Hexaemeron 9,1).

Sensul alegoric. Alegoria este o figură de stil care, printr-o înșiruire continuă de metafore, se transformă într-un procedeu artistic ce are ca scop concretizarea și personificarea unor concepte în vederea transmiterii unei învățături morale. Aceasta poate fi întâlnită, atât în Vechiul Testament (ex. cântarea viței de vie ce simbolizează pe poporul ales – Ps 79,9-17; Is 5,1-5), cât și în cel Nou (ex. imaginea păstorului cel bun – In 15,1-16; vița cea adevărată – In 15,1-11; cf. Rom 11,17-19; Ef 6,13). Unii exegeți, sub influența filosofiei profane, au încercat să identifice în mod exagerat exprimări alegorice în aproape fiecare pericopă biblică pentru a-și fundamenta propriile concepții teologice. Astfel, aceștia au explicat într-o manieră alegorică diferite texte al căror sens era eminamente istoric, scoțând la lumină un înțeles total diferit decât cel care ar fi rezultat din interpretarea literală. Pe lângă alegorie, Origen, unul din cei mai prolifici interpreți ai Scripturii în sens alegoric, folosește uneori în comentariile sale sensul figurat și simbolic al unor noțiuni: „Presupunem deci, că acum, în chip figurat, toți oamenii pot să conțină vin. Eu îi numesc ulcioare și zic că cel rău este plin cu vin din via Sodomei, plin cu vin egiptean, plin cu vinul vrăjmașilor lui Israel. Iar omul nevinovat și înaintat în virtute este plin cu vin din via Sorec [o vale fertilă] [subl. ns.] [...] vin pe care l-a amestecat înțelepciunea. Așa putem presupune că se umplu cu vin ulcioarele, când este vorba de virtute și păcat” (Omilii la Cartea profetului Ieremia 12,1-2).

Sensul anagogic⁷ propune o interpretare spirituală a textului sfânt. Acesta nu anulează sensul literal, ci dimpotrivă îl însoțește și-l întregește prin adăugarea unui sens superior rezultat dintr-o reflexie corelativă sau din rațiuni de natură morală. Referindu-se de multe ori la adevăruri viitoare cunoscute aghiografului cu un anumit timp înainte, sensul anagogic poartă și denumirea de sens profetic. În urma analizei literale a Ps 147,12, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Referitor la text sunt de ajuns cele spuse; iar dacă cineva dorește să înțeleagă psalmul în mod anagogic, nu refuzăm să mergem și pe această cale, nevătămând istoria – Doamne ferește –, ci împreună cu aceea, adăugăm și acestea pentru cei mai sârguincioși, după putință. Proslăvește pe Domnul, Ierusalime, laudă pe Dumnezeul tău, Sioane! Pavel înțelege Ierusalimul de sus, despre care zice: Iar Ierusalimul de sus este liber și este mama noastră, după cum și prin Sion înțelege Biserica, zicând: Voi nu v-ați apropiat nici de muntele ce putea fi pipăit, nici de focul care arde cu flacără, nici de nor, nici de beznă, nici de vijelie, ci v-ați apropiat de cetatea Sionului și de Biserica celor dintâi născuți, care sunt scriși în ceruri [...]” (Omilii la Psalmi 147,3). Sensul anagogic este important dar trebuie întotdeauna să urmeze sensului literal în cadrul unei interpretări, pe care îl întregește.

Sensul tipic al Sfintei Scripturi face trimitere la o lucrare deosebită a Duhului Sfânt care, prin intermediul unei imagini, persoane, prevederi legislative sau chiar a unui eveniment, prezintă într-o formă nedeplină caracterul profetic al unei realități istorice. Tipul (gr. τύπος – imagine, figură, exemplar încă nefinisat) vechitestamentar cuprinde în sine toate elementele caracteristice antitipului prefigurat pentru a-l putea transpune într-o legătură nemijlocită cu acesta. În momentul în care apare antitipul, tipul își încheie funcția sa, însă fără a fi anulat. Sfântul Ioan Gură de Aur susține că: „Tipul nu trebuie separat cu totul de adevăr, căci astfel nu ar mai fi tip; nici nu trebuie socotit egal cu adevărul, căci iarăși va deveni și el adevăr; ci trebuie să rămânem la măsura proprie fiecăruia, nu socotind tipul în întregime adevăr, dar nici lipsindu-l cu totul de acesta. Căci, dacă el are totul, atunci și el este adevăr, iar dacă este lipsit cu totul, atunci nu poate fi tip” (Omilii la 1 Corinteni – PG 51,248). Exemplificăm acest sens cu un text din opera Sfântului Vasile cel Mare: „Adam este tip a lui Adam cel viitor (Rom 5,14), piatra (din care au fost adăpați israeliții în pustie) reprezintă tipic pe Hristos (1Cor 10,4), apa care a izvorât din piatră este tipul puterii de viață făcătoare a Cuvântului; Mana este tipul pâinii celei vii, care s-a pogorât din cer (Deut 8,3; In 5,41), iar șarpele spânzurat pe lemn este tipul patimii mântuitoare, care s-a săvârșit pe cruce (Num 21,9) [...]” (Despre Duhul Sfânt 14).

6.