Cursul 1 vechiul testament în teologia ortodoxă Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă I. Noțiuni introductive

2. Istoria textului Vechiului Testament

Sfânta Scriptură este o carte cu un trecut multimilenar. De la apariția primei cărți până astăzi, textul sfânt a fost citit, studiat, copiat, multiplicat, transcris şi tradus de nenumărate ori. Aceste acțiuni au afectat în mod inevitabil integritatea formală a textului în care ni s-a transmis cuvântul lui Dumnezeu. Din acest motiv este necesar să facem o incursiune în istoria textului Vechiului Testament pentru a afla dacă modificările suferite de textul sfânt în decursul acestor milenii au afectat în vreun fel integritatea mesajului inspirat.

Înainte de a realiza acest demers este necesar să precizăm faptul că în Sfânta Scriptură distingem elementul esenţial divin (elementul dogmatic) de elementul formal omenesc (elementul verbal). Prin urmare, integritatea pe care noi o vizăm poate fi materială sau dogmatică şi formală sau verbală. Păstrarea integrităţii dogmatice a mesajului inspirat nu implică neapărat şi păstrarea integrităţii formale a textului. Cu alte cuvinte o idee, un adevăr poate fi exprimat verbal în mai multe feluri fără ca învățătura respectivă să sufere vreo modificare semnificativă. În acest sens, verificarea autenticității dogmatice a textului sfânt poate fi realizată cu ușurință prin trei moduri: a) prin compararea recenziilor textului original; b) prin compararea textului traducerilor vechi cu textul de azi; c) prin compararea citărilor ce se află în scrierile Sfinţilor Părinţi cu textul de azi. În acest fel ne putem convinge că, deşi între diferitele recenzii există deosebiri, acestea sunt pur formale şi nu lezează cu nimic integritatea dogmatică a textului care este elementul divin al Scripturii.
Limba originală a cărţilor Vechiului Testament

Cărţile canonice ale Vechiului Testament s-au redactat în limba ebraică, cu excepţia unor fragmente care în textul original sunt scrise în limba aramaică (Ier 10,11; Dan 2,4-7.28 şi Ezd 4,7-6.18 şi 7,11-28). Limba ebraică este limba vorbită de descendenţii lui Avraam până la robia babiloniană. Odată cu încetarea robiei babiloniene, limba ebraică nu a mai fost folosită, iudeii adoptând limba aramaică, tot o limbă semită. Limba aramaică, în care au fost scrise textele menționate mai sus, a fost vorbită în vechime în sud-vestul Asiei. După cucerirea Imperiului Asirian de către mezi și babilonieni în anul 612 î.Hr., aramaica a devenit limba oficială a tuturor provinciilor situate la vest de Eufrat, și implicit a Imperiului Neobabilonian. Aceasta era limba vorbită curent de poporul iudeu în timpul Mântuitorului Hristos.

Istoria şi autoritatea critică a textului ebraic

Manuscrisele originale ale cărţilor sfinte s-au pierdut. Locul acestora îl deţin azi copiile, care reproduc diferite recenzii de text, provenite de la diferiţi copişti. Aceste recenzii nu consună perfect între ele. Scrierea şi forma literelor în continuă evoluţie, lipsa de atenţie, erori de văz şi auz (în caz de copiere după dictare) ale copiatorilor, intenţia de a înlocui cuvinte, de a reda mai clar ceea ce se părea întunecat sau intenţia bună sau rea de a schimba textul au făcut inevitabile deosebirile sau variantele de text. Consultând documentele vechi, codicii manuscrişi, critica textului caută să restabilească forma originală a textului, prin alegerea celor mai autentice variante.

Codicii manuscrişi ebraici, în general, sunt de dată recentă. Cel mai vechi manuscris cu o importanță semnificativă datează din secolul al IX-lea, iar primul codice care conține Vechiul Testament integral datează din anul 1008 și este cunoscut sub numele de Codex Leningradensis 19A. Cauza pentru care nu ni s-au păstrat codici ebraici mai vechi se datorează faptului că textul ebraic a rămas mult timp exclusiv în posesia iudeilor, care aveau obiceiul să ardă exemplarele uzate ale Bibliei sau să le aşeze în locuri special amenajate numite genize, unde să fie expuse pieirii lente sau să le îngroape în pământ, pentru a le feri de profanare. Totuşi, pe baza codicilor existenți şi din operele învăţaţilor iudei, se pot face cercetări critice asupra istoriei textului şi asupra schimbărilor introduse şi aflate în recenzii.

Este cunoscut faptul că iudeii, după întoarcerea lor din captivitatea babilonică, şi-au dat silinţa să conserve textul sacru în formă autentică şi au luat diferite măsuri prin care să preîntâmpine orice încercare de corupere a lui. Primii care au avut această sarcină au fost cărturarii, apoi masoreții și nu în ultimul rând corporaţia punctatorilor care au păstrat, au revizuit şi sintetizat munca celor dintâi. Cărturarii au făcut observaţii critice asupra textului pentru a evita modificarea lui prin introducerea sau omiterea unor litere sau cuvinte. În acest sens acești învățați ai evreilor au numărat accentele, secţiunile, versetele, literele, chiar și termenii hapax legomena și au fixat textul consonantic. Masoreţii (sec. VIII) au fixat vocalizarea şi pronunţia textului biblic, prin introducerea semnelor vocale şi a accentelor, care înainte nu se reprezentau grafic.

Codicii sau manuscrisele la textul ebraic al cărţilor Vechiului Testament se împart în două categorii: a) codici sfinţi sau sinagogali care conţin textul Pentateuhului și al cărților care se citeau la cult și b) codici particulari care aveau textul consonantic scris în coloane sau în stihuri (la cărţile profetice) cu semne vocalice.

Dacă până nu demult cele mai vechi manuscrise la textul ebraic erau din secolele IXX d.Hr., începând din anul 1947 au fost descoperite la Qumran, lângă Marea Moartă, numeroase manuscrise şi pergamente vechi ce datează din secolele III-II î.Hr. Aceste texte au fost redactate în opt limbi şi pot fi categorisite în: a) texte la cărţile canonice ale Vechiului Testament (în ebraică, aramaică, greacă şi siro-palestiniană); b) texte la cărţile anaghinoscomena (bune de citit) şi apocrife ale Vechiului Testament (în ebraică, aramaică); c) comentarii la cărţile biblice; d) lucrări despre comunitatea de la Qumran. Dintre manuscrisele biblice, de cea mai mare valoare sunt două suluri descoperite la Kirbet Qumran, dintre care unul conţine textul cărţii Isaia, iar altul textul şi comentariul cărţii Avacum (cap. 1-2). În general manuscrisele şi fragmentele de la Qumran au o dublă valoare: sunt extrem de vechi (datează din secolele III-II î.Hr.) și oferă mărturie evidentă că textul ebraic și-a păstrat integritatea dogmatică (prin comparare lor cu textul masoretic).

În afară de manuscrisele de la Marea Moartă, un alt codice care validează integritatea dogmatică a textului ebraic este Pentateuhul samarinean care cuprinde o recenzie a Pentateuhului cu scriere veche feniciană. Nu se știe cu exactitate perioada în care a fost redactat. Se presupune că a fost scris după scindarea celor două regate din secolul al X-lea î.Hr. Copii ale acestui codice se păstrează din perioada Evului Mediu. Deosebirile dintre textul acestui codice și textul masoretic sunt minore și pot fi explicate atât pe cale critică, cât și istorică.

Începând cu ediția critică a Vechiului Testament realizată după codici francezi și germani de către tipograful Abraham ben Chaiim în anul 1488, au început să apară tot mai multe ediții care încercau să restabilească un text cât mai autentic al Scripturii Vechi. În momentul de față cea mai apreciată ediție critică poartă numele Biblia Hebraica Stuttgartensia și este editată de Karl Elliger şi Wilhelm Rudolph în anul 1997. Aceasta are la bază mai multe ediții dintre care amintim textul masoretic din ediţia lui Iacob ben Chaiim editat de Daniel Bomberg în Veneţia (1524-1525), textul din Codex Leningradensis 19A și un aparat critic special pentru textele la Isaia şi Avacum din manuscrisele de la Marea Moartă.

Cu toate că textul edițiilor critice de azi nu corespunde întru toate originalului cuprinzând greşeli perpetuate până în zilele noastre, textului masoretic i se atribuie autoritate critică. Totuşi, aceasta nu este o autoritate absolută, ci numai una relativă. Ediția critică acceptată și asumată de majoritatea Bisericilor este realizată după textul grecesc al Septuagintei, o traducere din originalul ebraic ce datează din secolul al III-lea î.Hr.
Cele mai vechi traduceri ale Vechiului Testament

Din punctul de vedere al criticii textului şi al integrităţii dogmatice a Sfintei Scripturi, traducerile vechi au mare importanţă, mai ales dacă sunt făcute după textul ebraic. Traducătorii vechi au avut la dispoziţie o recenzie a textului original deosebită de recenzia masoretică pe care o avem noi azi. Aceste traduceri ne redau forma textului din timpul în care s-au făcut. Prin urmare, avem la dispoziție un mijloc excelent de a ne documenta în privința păstrării integrităţii dogmatice a textului sfânt.

a. Traduceri grecești

Dintre toate traducerile vechi cea mai semnificativă este Septuaginta. Această traducere a Vechiului Testament din limba ebraică în limba greacă este asumată și în același timp considerată de către Biserică drept variantă oficială a Scripturii Vechi. Informaţii despre originea Septuagintei ne sunt oferite în epistola lui Pseudo-Aristea, prefectul gărzii Faraonului Egiptului, Ptolemeu Filadelful (284-247 î.Hr.). Acesta mărturisea în scrisoarea adresată fratelui său Filocrat, că Demetrius Falereul, bibliotecarul regal din Alexandria, l-a sfătuit pe regele Ptolemeu, să dispună traducerea Scripturii evreiești în vederea păstrării ei în biblioteca din Alexandria. Regele acceptă propunerea şi-l trimite pe Aristea în Ierusalim ca să ceară arhiereului un exemplar al Legii şi 72 bărbaţi care să realizeze traducerea respectivă. Aceștia finalizează traducerea în 72 zile și oferă textul Legii Vechi spre păstrare în Biblioteca regală din Alexandria. Iudeii din diaspora alexandrină obţin şi ei, pentru întrebuinţare cultică, un exemplar al traducerii.

Autoritatea epistolei a fost contestată în timp. Se presupune că aceasta este o creație târzie ce poate fi datată undeva în secolul II d.Hr. Totuși, evenimentele relatate în epistolă nu sunt considerate în totalitate ficțiune. Se presupune că această traducere a fost realizată în Alexandria de către un număr mai mare de traducători, într-un interval temporal mai îndelungat din secolul al III-lea î.Hr. până în secolul al II-lea î.Hr. Motivul real al acestei traduceri este mult mai probabil legat de necesitățile cultice ale diasporei evreiești din Alexandria care la acea vreme era extrem de numeroasă. În scurtă vreme, traducerea avea să se răspândească în toate comunitățile evreiești din spațiul elenistic. Autoritatea mare a Septuagintei se explică şi prin credinţa generală în originea ei miraculoasă, atribuindu-i-se cu vremea chiar un caracter divin, pe baza unor legende privitoare la modul în care s-a realizat traducerea. Spre exemplu Filon din Alexandria (De vita Mosis 2) afirmă categoric că traducătorii au fost inspiraţi, fiindcă deşi au lucrat în camere separate, traducerea tuturor a consunat verbal. Sfântul Iustin mai adaugă la acestea şi alte amănunte legendare pe care le-au păstrat şi samarinenii (Apologia 2,31).

După apariția creştinismului şi după dărâmarea Ierusalimului, iudeii au început să nu-i mai ofere Septuagintei autoritatea de care se bucura până atunci. Aceasta s-a datorat în mare măsură faptului că traducerea a fost asumată de creștini. În afară de traducerea în limba latină realizată de Fericitul Ieronim (Vulgata) și traducerea siriacă Peșito, toate traducerile din antichitatea creștină care au fost folosite în Biserică au avut ca sursă textul grecesc, nu cel ebraic. Utilizarea exclusivă a Septuagintei în Biserica primelor veacuri a generat implicit realizarea unui număr impresionant de copii. Neglijenţa copiştilor și uneori obiceiul acestora de a îndrepta unele expresii ebraizante din text, au creat deosebiri evidente între textul grecesc și cel ebraic. Ca atare, a fost necesar să fie restabilit textul autentic al Septuagintei atât pentru a nu i se știrbi autoritatea, cât și pentru a răspunde acuzațiilor evreilor privitoare la falsificarea textului sacru. Această operă de mare însemnătate și importanță avea să fie realizată de către Origen, conducătorul şcolii catehetice din Alexandria.

Origen a adunat toate traducerile din acel timp şi a compus monumentala operă cunoscută sub numele de Exapla. Aceasta a reprodus textul sfânt în şase coloane paralele: prima cuprindea textul ebraic cu litere ebraice, a doua – textul ebraic cu litere greceşti, a treia – traducerea lui Achila, a patra – traducerea lui Symmah, a cincea – textul Septuagintei revizuit de către Origen şi a şasea – traducerea lui Teodotion. Menirea acestei lucrări a fost aceea de a demonstra autenticitatea Septuagintei și consonanța ei cu textul ebraic. Revizuirea textului Septuagintei a rămas şi pe mai departe o chestiune actuală. O nouă revizuire a fost făcută de preotul Lucian din Antiohia în anul 311, iar alta tot în același an de un anume Ezihie. Textul primului dintre revizuitori a fost asumat în Bisericile din Siria şi Constantinopol, iar al celui de-al doilea s-a răspândit în Bisericile din provincia Alexandriei.

Cu toate că între Septuaginta, Vulgata şi textul ebraic apar uneori diferențe în text, integritatea dogmatică a acestora nu este lezată cu nimic. S-a constatat în timp că textele ebraice după care s-au realizat cele două traduceri consacrate și cel care a fost sursă pentru textul masoretic au fost diferite. Una era recenzia oficială în uz în secolul al II-lea d.Hr., care ni s-a păstrat în textul masoretic, iar altă recenzie mai veche a fost sursa pe care traducătorii alexandrini au avut-o la îndemână. O altă diferență între cele două originale este constituită de modul în care au fost aranjate cărțile în canonul vechitestamentar. Însă, indiferent de aceste nepotriviri, textul Septuagintei are autoritate deplină în Biserică, fiindcă elementul dogmatic nu a fost afectat.

Cele mai vechi manuscrise care ne-au păstrat textul Septuagintei sunt: Codicele Vatican, scris pe la jumătatea secolului al IV-lea – este cel mai vechi codice manuscris al Vechiului Testament; Codicele Alexandrin și Codicele Sinaitic, redactat în același secol, Codicele Sfântului Efrem ce cuprinde numai fragmente din Vechiul Testament (sec. V-lea), Codicele din Veneția (sec. VIII-IX) și altele. Cea mai veche ediţie tipărită a Septuagintei a apărut în Biblia Poliglotă din Alcala (Spania) între anii 1514-1517, sub coordonarea cardinalului Francis Ximenes.

După ce iudeii au respins Septuaginta a fost necesar ca textul ebraic să fie din nou tradus în limba greacă pentru a putea fi utilizat cu precădere de evreii din diaspora. Dintre traducerile care s-au realizat, cea mai valoroasă, din punct de vedere critic, a fost cea a lui Achila realizată la începutul secolului al II-lea d.Hr. Acesta a fost un păgân încreștinat, originar din Sinope, care în urma unui conflict cu mai marii Bisericii a devenit prozelit evreu. După trecerea sa la mozaism, acesta realizează o traducere a Scripturii Vechiului Testament care, pentru fidelitatea traducerii dusă până la servilism, a fost adoptată de iudei în locul Septuagintei. Origen, Fericitul Ieronim, Epifanie și alți Părinți apreciază valoarea traducerii, laudă efortul lui Achila şi recunosc autoritatea operei lui. Critica modernă preferă traducerea acestuia în detrimentul altor traduceri și afirmă că Achila este martorul cel mai bun în materie de lexicografie şi etimologie. Achila a dorit din exces de zel să redea în greceşte chiar şi particularităţile limbii originale, etimologia cuvintelor, până şi sufixele şi prefixele gramaticale, ca să realizeze o cât mai bună concordanţă între original şi traducerea sa. Chiar dacă dintr-o perspectivă traductologică această metodă este eronată, din perspectiva criticii textului, metoda acestuia a constituit un mijloc excelent pentru a indica starea textului ebraic din secolul al II-lea d.Hr.

O altă traducere în limba greacă a textului ebraic a fost realizată de Symmah în timpul împăratului Marc Aureliu (161-180 d.Hr.). Din mărturiile Părinților aflăm că acesta a fost fie un samarinean, fie un ebionit care a trecut la iudaism. În traducerea sa realizată într-o limbă rafinată, autorul a căutat cu tot dinadinsul să redea sensul textului biblic și din acest motiv în unele locuri parafrazează. Opera sa a fost extrem de apreciată de Părinții Bisericii care o așeză în proximitatea valorică a Septuagintei și a Vulgatei.

În timpul împăratului Commodus (180-183 d.Hr.), Teodotion face o altă traducere în limba greacă a textului sfânt care se poziționează între traducerea servilă a lui Achila şi cea mai liberă a lui Symmah. Specialiștii consideră că opera acestuia este mai degrabă una de revizuire a Septuagintei, decât una de traducere propriu-zisă. De remarcat este însă faptul că aceasta este prima traducere care, pe lângă cărţile canonului iudaic, conține și suplimentele anaghinoscomena la Daniel şi câteva părţi din Ieremia, care lipsesc din Septuaginta. Origen pare că o preţuieşte mai mult decât pe celelalte traduceri, deoarece toate întregirile făcute în Septuaginta le ia din Teodotion. Biserica înlocuieşte cartea Daniel din traducerea Septuagintei în întregime cu cea din traducerea lui Teodotion. Despre persoana traducătorului se ştiu puţine date. Unii au presupus că este din Pont, alții din Efes, iar după unii era ebionit sau marcionit.

În afară de acestea, Părinții (Origen și Fericitul Ieronim) mai menționează și uneori chiar folosesc în operele lor și alte traduceri. Însă privitor la proveniența lor nu se cunosc prea multe detalii.

b. Targumele sau parafrazele aramaice

Targumele sunt traduceri libere sau parafrazări ale textului biblic original (ebraic) redactate în limba aramaică, care au fost determinate de necesitatea de a facilita accesul evreilor întorşi din robia babiloniană la textul Scripturii. Este cunoscut faptul că după întoarcerea evreilor din exilul babilonian, aceștia nu au mai folosit limba ebraică, ci numai limba aramaică. Din acest motiv la serviciile divine publice, unde se făceau citiri din Scriptură, era necesar ca textul să fie citit și tâlcuit în limba vorbită şi înţeleasă de toţi. Datorită acestei uzanțe au apărut parafrazările textului ebraic în limba aramaică. Aceste parafrazări s-au făcut la început numai oral, însă cu timpul s-au fixat şi în scris. Cele mai vechi targume datează din primul secolul creştin. Astfel că, targumele nu sunt niște traduceri propriu-zise, ci mai degrabă niște expuneri sau parafrazări ale textului original în limba aramaică. Pe lângă textul scripturistic efectiv, acestea conțineau inserții de natură juridică (halakha), expuneri științifice (haggada) și elemente de natură omiletică, religioasă, morală și instructivă (midraş), fapt ce le transforma uneori în adevărate comentarii scripturistice.

Cele mai însemnate targume sunt:

Targumul Onkelos a fost redactat în Palestina în secolele I-II d.Hr. și cuprinde cele cinci cărţi ale lui Moise. Acesta se mai numeşte şi Targumul babilonean, deoarece a fost adoptat de şcoala rabinică din Babilon, unde i s-a dat şi forma definitivă care s-a păstrat până în zilele noastre. Targumul Onkelos redă cu strictețe textul biblic şi, ca atare, poate fi socotit, într-o oarecare măsură, o traducere. Particularitățile acestui targum sunt următoarele: numele munţilor, râurilor, cetăţilor şi popoarelor sunt cele din timpul autorului; expresiile metaforice din original sunt explicate; locurile obscure sau ambigue sunt precizate; sunt evitate antropomorfismele şi antropopatismele; şi sunt date unele explicaţii din instituţiile iudaice. Targumul acesta a avut mare autoritate, fiindcă are masoră ca şi textul ebraic. Se presupune că autorul targumului a fost discipolul lui Gamaliel.

Targumul lui Ionatan ben Uziel a fost redactat într-o formă definitivă numai în secolul al V-lea și cuprinde cărțile profeţilor anteriori şi posteriori. Textul lui Ionatan s-a îndepărtat mai mult de originalul scripturistic și nu are acuratețea lingvistică a targumului redactat de Onkelos. Nota specifică a acestui targum este reprezentată de fabulele rabinice. Talmudul babilonean afirmă că autorul ar fi trăit în primul secol creștin, fiind ucenicul lui Hillel.

Targumul Pseudo-Ionatan cunoscut și sub denumirea de Ieruşalmi I cuprinde textul Pentateuhului și datează probabil din secolul al VIII-lea. Caracteristica principală a acestui targum este dată de elementele hagadice, de fabule și de neologisme.

Targumul Ieruşalmi II cuprinde doar fragmente din Pentateuh și este redactat în aceeași perioadă cu targumul precedent.

În general, targumele (cu excepția celui atribuit lui Onkelos) nu au o valoare semnificativă pentru stabilirea integrității dogmatice a textului original ebraic. Acestea oferă, totuși, o mărturie importantă despre maniera în care se realiza exegeza textelor sfinte în mediul iudaic¹.

c. Traducerile latine

Nu se poate preciza cu certitudine când s-a făcut prima traducere a Scripturii Vechi în limba latină. Cert este însă faptul că în timpul lui Tertulian (†240) şi a Sfântului Ciprian (†258) era deja în uzul comun o traducere latinească, iar Fericitul Augustin vorbește chiar de mai multe traduceri, dintre care acesta afirmă că o preferă pe Itala, o versiune tradusă după textul Septuagintei. Majoritatea specialiștilor înclină să creadă că această traducere s-a realizat pe la jumătatea secolului al II-lea în Africa proconsulară (Africa de Nord), fiindcă în Italia nu s-a simţit atât de timpuriu lipsa unei traduceri latine. Datorită grecismelor și construcțiilor specifice gramaticii grecești s-a dedus în mod natural că sursa folosită de traducători a fost Septuaginta. Faptul că la traducerea textului sfânt au lucrat mai multe persoane a fost dedus cu ușurință datorită diferențelor stilistice evidente. Limba traducerii a fost latina vulgară, dialectul uzual folosit de popor în Italia şi în toate provinciile romane. Din nefericire, traducerea Itala nu ni s-a păstrat integral. Acest fapt s-a datorat Vulgatei, traducerea realizată de Fericitul Ieronim, care s-a impus în mediul latin.

După mai multe traduceri și revizuiri ale textelor sfinte din originalele latine și grecești existente, Fericitul Ieronim începe în anul 390 traducerea Vechiului Testament după originalul ebraic pe care o finalizează după 15 ani de muncă asiduă. Chiar dacă la început inițiativa sa de a traduce după textul ebraic a fost privită cu reticență de către mulți (printre ei se aflau Fericitul Augustin și Rufin), în secolul al VII-lea opera sa a fost asumată de Biserica Apuseană ca traducere oficială. Datorită fidelității și exactității cu care a fost realizată traducerea, Vulgata a fost considerată de critici drept cea mai valoroasă traducere după originalul ebraic. Greșelile existente pot fi explicate fie prin graba cu care a lucrat câteodată (de exemplu cartea Tobit o traduce într-o singură zi, cele trei cărţi ale lui Solomon le traduce în trei zile, iar cartea Iuditei, într-o noapte), fie prin faptul că a avut la dispoziţie un text ebraic deosebit de cel de azi, fie prin scăpări, fie că a fost influenţat de unele interpretări tendenţioase ale mentorilor lui iudei. Aceste lipsuri scad însă foarte puţin din valoarea acestei traduceri.

Vulgata a avut şi ea soarta cărţilor de mare circulaţie. Prin copierile dese, în text s-au strecurat cu timpul mai multe greșeli. Prima acțiune de revizuire a fost realizată de Alcuin în timpul regelui Carol cel Mare. Această variantă revizuită rămâne normativă până în secolul al XIII-lea, când așa-numiții corectori proveniți din rândul ordinelor monahale (benedictini, franciscani etc.) desfășoară acțiuni (de foarte multe ori defectuoase) de uniformizare a textului traducerilor. După Sinodul de la Trident din 1546 în care Vulgata a fost declarată text oficial şi autentic al descoperirii divine pentru Biserica Romano-Catolică, revizuirea, editarea și tipărirea Vulgatei a redevenit o sarcină directă a autorității eclesiale. Aceasta s-a îngrijit ca editarea şi tipărirea textului să fie, pe cât posibil, ferită de schimbări interioare şi, ca atare, a impus un text tip pentru ediţiile ce urmau să se facă. Cei mai vechi codici ai Vulgatei datează din secolele VI-VIII.