Cursul 3 CĂRȚile istorice pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă
Yüklə 0,74 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 1. Titlul cărții și poziția în canon
- 2. Autorul şi datarea scrierii
- 3. Structura internă şi conţinutul
- 1,1a-r Visul lui Mardoheu
- 3,13a-g 3,13a-g Edictul regelui privind exterminarea iudeilor din imperiu
- 4,17a-i Rugăciunea lui Mardoheu 4,17k-z
- 5,1a-f.2ab Intrarea Esterei în audienţă la rege
- 8,12a-x Edictul regelui în favoarea iudeilor din imperiu
- 10,3a-k Tâlcuirea visului lui Mardoheu 10,3l
- 4. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
- Sf. Efrem Sirul , Imnele la Postul celor 40 de zile – interpretare la Est 6,1-11
- Clement Romanul , Epistola către Corinteni – interpretare la Est 7,1-10
- Clement Alexandrinul , Stromatele – interpretare la Est 7,1-10 ) Addenda Istoricitatea cărţii
- Bibliografie recomandată în limba română
- Teme teologice în cărţi lor istorice
- Discursul mesianic al scrierilor istorice
- David devine prototipul regelui mesianic
EsteraBibliografie utilizată:
1. Titlul cărții și poziția în canon Cartea poartă numele eroinei principale, Estera (אֶסְתֵּר – Ester în Biblia ebraică, Εσθηρ în LXX, Hester în Vulgata). În canonul iudaic, Estera face parte din categoria scrierilor (Ketuvim), aşezată după Eclesiast şi Plângeri, fiind unul dintre cele 5 suluri festive (Meghillot) care se citesc la diferite sărbători iudaice. Meghillat Ester constituie lectura sinagogală a sărbătorii Purim, celebrată în atmosferă de bucurie, în fiecare primăvară (în luna martie). În Septuaginta cartea Estera este aşezată între cărţile istorice, după Ezdra-Neemia (Ezdra B), în Vulgata este situată înaintea deuterocanonicelor Iudita şi Tobit. Estera este una dintre cărţile care prezintă diferenţe însemnate între textul masoretic şi cel din LXX. 2. Autorul şi datarea scrierii Deşi tradiţia iudaică considera că această cartea a fost scrisă de însuşi Mardoheu sau de Ezdra, numele autorului a rămas necunoscut. E de presupus că el a fost un iudeu din diaspora orientală. Datorită bunei cunoaşteri a epocii persane atestată în carte, s-a susţinut că ea a fost scrisă în secolele V-IV î.Hr. Dar motivul principal în carte este acela al antiiudaismului. Cartea descrie exemplar mecanismul prin care, de la sentimente antiiudaice ostile, se ajunge la prigoană sau chiar la pogromuri. Deşi existenţa conflictelor interetnice în epoca persană nu e imposibilă, ea e atestată în epoca elenistică, cum reiese şi din cărţile Macabeilor. Naraţiunea din cartea Estera se potriveşte mai bine în acest context cronologic, frământat de numeroasele conflicte între diadohi, după moartea lui Alexandru cel Mare (sec. III-II î.Hr.). Cercetările au constatat o apropiere stilistică a naraţiunii de romanul elenistic. Locul apariţiei cărţii este diaspora iudaică din Orient, ale cărei probleme şi preocupări sunt expuse prin relatarea unui episod din trecut. De aici, scrierea a ajuns ulterior în Palestina şi Egipt. Tăcerea desăvârşită cu privire la chestiuni specifice religiei iudaice – Tora, cult, Ierusalim – fac puţin probabilă ipoteza apariţiei cărţii ca rezultat al emancipării iudaice din timpul macabeilor (165-100 î.Hr.). 3. Structura internă şi conţinutul Textul cărții Estera poate fi împărţit grosso modo în prolog (1,1-2,23), secţiune centrală (3,1-9,19) şi epilog (9,20-10,3). Împărţirea detaliată de mai jos redă cursiv pasajele care apar doar în versiunea greacă:
.
Prologul (1,1-2,23). Visul lui Mardoheu prefaţează naraţiunea în versiunea greacă. Mardoheu, un iudeu din seminţia lui Veniamin care trăieşte în Suza, are un vis care prevesteşte evenimentele ce urmau să se petreacă. În ziua următoare află despre un complot împotriva regelui (în textul grecesc numele regelui este Artaxerxes, iar în cel ebraic regele se numeşte Ahaşveroş, adică Xerxes), pe care îl deconspiră. Drept recompensă este primit ca dregător la curte, dar îşi atrage prin aceasta ura lui Aman din Agag, un înalt dregător al regelui. În anul al treilea al domniei, regele organizează un ospăţ fastuos în Suza, la care sunt invitaţi toţi demnitarii imperiului să constate puterea şi strălucirea suveranului. Regele turmentat doreşte să le arate invitaţilor pe frumoasa regină Vasti, dar aceasta refuză să se prezinte la ordinele soţului. Consilierii îl sfătuiesc să ia măsuri împotriva reginei neobediente, pentru a nu se crea un precedent care să fie urmat şi de alte soţii. Astfel, regele o destituie pe Vasti şi decretează ca fiecare bărbat din imperiu să fie stăpân în casa sa. În vederea alegerii unei noi regine sunt invitate tinere fete din toate părţile imperiului în capitală. Printre acestea este adusă în harem şi o tânără evreică, pe nume Estera, care era crescută de un vărul ei mai în vârstă, Mardoheu. Ea cucereşte inima suveranului şi devine regină în locul lui Vasti, tăinuind însă faptul că este din neamul iudeilor. În timpul ceremoniilor, Mardoheu află de un complot împotriva regelui (despre care relata introducerea greacă a cărţii), îl aduce la cunoştinţa Esterei, care îl înştiinţează pe rege. Complotiştii sunt spânzuraţi iar fapta lui Mardoheu e consemnată în cronica regală (cap. 1-2). Secțiunea principală (3,1-9,19). La curtea regală, Aman este înălţat în demnitatea de vizir, având în subordine toate căpeteniile din regat. Toţi demnitarii regelui se prosternează în faţa lui Aman. Doar Mardoheu refuză, ceea ce atrage ura lui Aman asupra sa şi asupra neamului iudeu. Aman îl convinge pe rege că iudeii din imperiu nu se supun legilor. El reuşeşte să obţină de la suveran un decret de exterminare a tuturor iudeilor din imperiu, într-o singură zi, aleasă prin aruncare de sorţi („pur”) în prima lună a anului (Nisan). Data stabilită pentru pogrom, stabilită prin sorţi, avea să fie în ziua a 13-a din a douăsprezecea lună (Adar). Decretul a fost tradus în toate limbile imperiului şi adus la cunoştinţă prin ştafetele regale. Vestea a produs tulburare între iudei. Mardoheu îi transmite Esterei că e momentul să îşi asume identitatea naţională şi îi cere să intervină pe lângă rege pentru înlăturarea osândei. Regina se teme că prezentarea nechemată la rege o va costa viaţa, potrivit legilor persane, dar Mardoheu o convinge că pasivitatea o va costa viaţa propriei familii. După trei zile de post, Estera se înfăţişează nechemată şi află favoarea regelui. Îi face acestuia invitaţia de a participa, împreună cu Aman, la un ospăţ pregătit de ea. În timpul ospăţului Estera îi invită pe cei doi la un al doilea ospăţ, care urma să aibă loc ziua următoare. Onoarea de a fi invitat la ospăţ de regină, alături de rege, îl face pe Aman încrezător în propria-i putere şi dornic de a se răzbuna definitiv pe Mardoheu. La porunca vizirului este ridicată spânzurătoarea pentru Mardoheu. În noaptea aceea regele nu reuşeşete să adoarmă şi porunceşte să i se citească din cronicile regale. El află astfel de fapta providenţială a lui Mardoheu, prin care fusese deconspirat complotul împotriva sa. Aman intră la curte în momentul în care regele se gândea cum să îl răsplătească pe Mardoheu. Crezând că e vorba despre sine, Aman propune să fie purtat în haine regeşti şi cu alai prin oraş. Astfel, Aman cade victimă ignoranţei şi propriei vanităţi, căci regele îl obligă să îl cinstească public pe Mardoheu cu onorurile pe care el însuşi le fixase. La ospăţul de a doua zi, Estera îi dă în vileag regelui intriga prin care Aman obţinuse decretul de exterminare a celor din poporul ei. Tulburat, regele se ridică şi iese în grădină. Între timp Aman se apropie de patul în care era culcată Estera, implorând iertare. Întors din grădină, regele interpretează gestul lui Aman ca pe o tentativă de viol asupra reginei. Aman este spânzurat în locul pe care el îl pregătise pentru Mardoheu, iar dregătoria sa este acordată acestuia. Estera insistă ca regele să anuleze decretul împotriva iudeilor, dar legile persane nu permit anularea unei act parafat cu inelul regal. Totuşi, suveranul emite un alt decret, de data aceasta favorabil iudeilor. Poporul Esterei primeşte dreptul de a se apăra de cei care vor căuta să-i ucidă în 13 Adar, iar autorităţile locale din provinciile imperiului sunt informate prin ştafetele regale. Iudeii primesc vestea cu mare bucurie şi mulţi dintre străini se convertesc de frică. Planul iniţial al lui Aman se răstoarnă, căci în ziua sortită exterminării lor, iudeii înarmaţi se apără şi îşi ucid toţi duşmanii, bucurându-se şi de sprijinul autorităţilor locale. Au urmat două zile de sărbătoare şi ospăţuri în cinstea izbăvirii de vrăjmaşi (cap. 4-9). Epilog (9,20-10,3). Mardoheu însuşi consemnează aceste evenimente într-o scriere pe care o trimite tuturor iudeilor, instituind o sărbătoare în amintirea lor. Purim – sărbătoara sorţilor – e proclamată ca sărbătoare a bucuriei, urmând să fie celebrată din generaţie în generaţie, în zilele de 14 şi 15 Adar. O altă scrisoare oficilă, trimisă de regina Estera, confirmă instituirea sărbătorii. Mardoheu devine al doilea om după rege, cinstea şi mărirea lui fiind consemnate în cronicile regilor Mediei şi Persiei (cap. 9,20-10,3). Textul grec încheie istoria cu tâlcuirea visului lui Mardoheu, oferind şi informaţii despre traducerea scrierii în limba greacă şi aducerea ei din Ierusalim în Egipt, în timpul domniei lui Ptolemeu şi al Cleopatrei (10,3a-l). 4. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
b. secvențe de exegeză patristică „Mărirea lui Mardoheu urmează exerciţiului său ascetic, în fapt un doliu anticipativ: „Să nu ne ruşinăm de pânza de sac nici de cei ce o poartă! căci este armă biruitoare. Cel înveşmântat în ea îndură încercarea smereniei care biruie toate. Pânza de sac l-a plecat pe trufaşul Aman înaintea celui smerit. Postul a adus cu gura lacomă [a lui Aman] rugăminţile pentru postitorul cel mut. Binecuvântat fie Cel ce ne-a dat postul, care a luptat cu Aman cu propria sa gură împotriva lui însuşi!” (Sf. Efrem Sirul, Imnele la Postul celor 40 de zile – interpretare la Est 6,1-11) „Multe femei, întărite de harul lui Dumnezeu, au săvârşit multe fapte de bărbăţie. […] Nu într-o mai mică primejdie s-a pus şi Estera, cea desăvârşită în credinţă, ca să scape pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israil de pieirea ce le ameninţa. Prin postul şi smerenia ei, a rugat pe Stăpânul Cel atoatevăzător, pe Dumnezeul veacurilor, Care, văzând smerenia sufletului ei, a izbăvit poporul, pentru care Estera îşi primejduise viaţa.” (Clement Romanul, Epistola către Corinteni – interpretare la Est 7,1-10) „Estera, femeie desăvârşită în credinţă, a scăpat pe poporul lui Israil de stăpânirea tiranică şi de cruzimea unui satrap; o femeie singură, slăbită de post, a îndrăznit să lupte cu mii de ostaşi înarmaţi; şi, prin credinţă, a schimbat o hotărâre tiranică, a îmblânzit pe rege, a oprit pe Aman şi, prin rugăciunea ei desăvârşită către Dumnezeu, a păzit nevătămat pe poporul lui Israil” (Clement Alexandrinul, Stromatele – interpretare la Est 7,1-10) Addenda Istoricitatea cărţii. Deşi este numărată printre cărţile istorice ale Vechiului Testament, istoricitatea naraţiunii a fost în mod repetat pusă la îndoială. Obiecţiile care se aduc au ca punct de plecare divergenţele care există între informaţiile cărţii şi datele oferite de sursele extrabiblice, îndeosebi de istoricii greci. Confirmată istoric este existenţa regelui Xerxes (486-465 î.Hr.), care apare cu numele ebraic Ahaşveroş în carte (traducătorii LXX îl confundă cu Artaxerxes). Cei care contestă caracterul istoric al cărţii invocă faptul că unele detalii despre obiceiurile de la curte nu corespund cutumelor persane:
Apărătorii istoricităţii cărţii au arătat că majoritatea argumentelor de mai sus sunt discutabile şi că se sprijină nu pe dovezi, ci pe lipsa lor. Rapiditatea poştei persane, instituţia celor şapte consilieri regali, recompensarea binefăcătorilor regelui, precum şi alte referiri ale cărţii corespund cu datele extrabiblice despre organizarea imperiului persan. În plus, textul ebraic conţine mai multe cuvinte persane, sugerând astfel mediul şi timpul proveninţei sale. Trebuie remarcat că rămân, totuşi, unele date sau situaţii care cu greu pot fi acceptate ca istorice. Dacă Mardoheu s-a numărat printre iudeii deportaţi în Babilon în 597 î.Hr. (cf. 2,6), vârsta sa în al doisprezecelea an al lui Xerxes (cf. 3,7) – adică în 475 î.Hr. – ar fi fost de 122 ani, iar vara sa Estera (2,7) n-ar mai fi fost demult tânăra capabilă să cucerească inima suveranului prin frumuseţea ei fizică. Emiterea unui decret regal special, de prevenire a emancipării femeilor (1,16-22), pe motiv că aceasta ar afecta ordinea imperială, e absurdă. Deasemenea, e greu de crezut că un rege persan ar fi putut proclama oficial, prin decret, un război civil în imperiul său (8,8-9,16). În ultimă instanţă, se poate repeta ceea ce s-a afirmat în introducerea despre cărţile istorice ale Vechiului Testament. Ele împărtăşesc o concepţie diferită faţă de cea modernă despre istorie. Perspectiva lor teologică asupra desfăşurării evenimentelor ignoră sau transcende uneori faptele înregistrate de istoricul modern.
Începând cu cartea Iosua, aghiografii menționează purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de popor și scot în evidență împlinirea promisiunilor pe care Dumnezeu le-a făcut cu mult timp în urmă patriarhilor. Astfel că, istoria poporului ales este marcată de prezența și implicarea concretă a lui Dumnezeu care menține vie speranța izbăvirii, până și în cele mai dificile perioade istorice (robie canaanită, exil babilonian). Sub forma exterioară a relatării istoriei se descoperă întotdeauna acest adevăr. Spre exemplu, Canaanul nu a fost atât cucerit, cât a fost primit de Israel în dar de la Dumnezeu. A fost dat lui Israel fiindcă Domnul o făgăduise părinților săi (Ios 1,2.11.15; 2,9; 18,3; 24,13). Acest lucru reiese clar din relatarea cuceririi cetății Ierihon: poporul nu pune mâna pe armă, ci oficiază un ritual liturgic, iar Domnul le dă cetatea. În lupta împotriva unei alianţe amorite nu mor atâţi duşmani ucişi de sabie câţi pier sub ploaia de pietre aruncate din cer, iar Domnul opreşte soarele pe cer pentru ca israeliţii să finalizeze victoria (Ios 10,8 ș.u.). Cartea Judecători prezintă personaje eroice, din epoca prestatală, care reuşesc prin vitejie şi iscusinţă să alunge duşmanii interni şi externi care atacau ţara şi asupreau seminţiile israelite. Izbânda judecătorilor nu se datorează însă propriei lor competenţe. De altfel, mai mulţi dintre ei prezintă slăbiciuni umane, care uneori le sunt fatale (Ghedeon, Ieftae, Samson). Izbăvitorii sunt harismatici, animaţi de Duhul Domnului (Jud 3,10; 6,34; 11,29; 13,25; 14,6.9; 15,4), ridicaţi de El din mijlocul poporului (Jud 3,9.15), întăriţi prin semne divine (Jud 6,11-24.33-40; 13,1 ş.u.) pentru a-şi îndeplini misiunea izbăvitoare. Prin ei, Domnul este cel care alungă vrăjmaşii, izbăveşte pe israeliţi şi le dă libertate. Prin faptul că uită de Domnul şi slujesc altor dumnezei, israeliţii îşi atrag asupra lor pedeapsa divină şi ajung să fie strâmtoraţi de alte popoare. Asupritorii sunt instrumente ale judecăţii divine. Dar Domnul este dispus să izbăvească atunci când israeliţii se căiesc. Prin aceasta, cartea Judecătorilor oferă o lecţie optimistă: în clipele de cumpănă şi strâmtorare din istoria lui Israel, speranţa în intervenţia izbăvitoare a Domnului nu piere. Cartea Rut a fost şi va rămâne o carte a speranţei. Nu numai genealogia finală a cărţii deschide istoria spre aşteptarea mesianică. Istoria relatată este o istorie care îndeamnă la speranţă, relevând modul în care Dumnezeu preschimbă sărăcia, înstrăinarea, foametea, sterilitatea, bătrâneţea şi ameninţarea morţii în belşug, comuniune între tineri şi vârstnici şi copii, într-un cuvânt, în viaţă. Comunitatea postexilică iudaică s-a regăsit în istoria acestei cărţi despre înstrăinare şi întoarcere, care ilustra istoria lui Israel, purtat în exilul babilonian şi eliberat la vremea rânduită de providenţă. Aşa cum arată istoria moabitencei Rut, există mereu speranţa reîntoarcerii la viaţă atunci când bunătatea umană şi cea divină lucrează laolaltă. Istoria descrisă în 1 și 2 Regi este o istorie cvasi-profană. Dumnezeu este amintit rar, iar firul epic e străbătut de lupte pentru putere şi intrigi de curte însoţite de violenţă şi crime. Sunt fapte care greu pot fi puse în legătură cu Dumnezeu. Şi totuşi, rezultatul acestor evenimente obscure şi crude este voit de Dumnezeu: Domnul l-a ales pe David ca să ajungă rege în locul lui Saul, iar Solomon după cum vom vedea ajunge rege, deşi nu era urmaşul principal la tronul lui David. Lecţia care transpare din cărţile 1-2 Regi este că, indiferent de planurile, voința şi faptele oamenilor, în cele din urmă se împlineşte planul lui Dumnezeu. Odată cu 3 şi 4 Regi, relaţia omului cu Dumnezeu îşi lărgeşte dimensiunile, câştigând, pe lângă implicaţiile preponderent spirituale din Pentateuh, existenţă concretă în timp şi spaţiu. Conştiinţa înaltă pe care şi-au asumat-o israeliții le-a permis să interpreteze, deci să înţeleagă, nenorocirea exilului ca pe o consecinţă firească a infidelităţii faţă de Yahwe. Fiecare gest nesă buit al regilor unşi în numele lui Yahwe îi îndreaptă spre dezastru. Întreaga atenţie a istoricilor se îndreaptă de la evenimentul final al exilului către cauzele sale, care devin din ce în ce mai limpezi. Observaţia etică, aparent minimală, omniprezentă în formula de introducere a regilor, primeşte, în acest sens, o importanţă covârşitoare. Dar inspiraţia autorilor nu se epuizează în schematismul, oricât de revelator, al unor judecăţi de valoare. Teza lor se întăreşte prin autoritatea discursului profetic confirmat imediat. Spre deosebire de cărţile profetice, unde rezultatul prorocirilor nu este evident, 4 Regi oferă lecţia ameninţării împlinite, uneori în chip surprin zător (cf. 4Rg 23,15-16). Cu toate acestea, mesajul ultim al cărţii a patra a Regilor nu este unul fundamental pesimist. Istoricii atrag numai atenţia că „Dumnezeu este Cel care îşi împlineşte scopul în istorie, iar poporul Său poate folosi urmele paşilor Lui din trecut pentru a vedea ce s-ar putea să facă El în prezent” [Septuaginta II, p. 538-9]. Deşi considerate cărţi istorice, Paralipomenele nu au doar un caracter istoric propriu-zis. Ele reprezintă în acelaşi timp scrieri de propagandă levitică sau davidică şi sunt străbătute de un fior polemic de la un capăt la celălalt: autorul propune o interpretare a glorioasei perioade a monarhiei timpurii, a regatului unit. Importanţa covârşitoare a Templului, ca loc privilegiat al Prezenţei lui Dumnezeu şi unic sediu legitim al cultului, centru al vieţii din Ierusalim şi din Iudeea. Semnificaţia Templului este deopotrivă istorică (el reprezenta principalul factor de unitate „naţională” al lui Israel), politică (oferea legitimi tate autorităţii regale), socială (era fundamentul vieţii comunitare) şi religi oasă (imaginea desăvârşită a Legământului dintre Yahwe şi Israel, simbolul prezenţei perpetue a lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său). În paralel, e aşezată în prim plan dinastia davidică, depozitara puterii legitime peste întregul Israel. Paralipomenele afirmă cu putere ideea răsplăţii divine: orice gest omenesc primeşte în mod direct un răspuns de la divinitate. În această serie intră fulgerătoarea moarte a lui Oza, evreul care s-a abătut de la Lege şi a atins chivotul, deşi încerca să îl susţină, precum şi pedepsirea regelui David în urma recensământului, dar şi înălţarea lui în urma ascul tării poruncilor divine [Septuaginta III, p. 14-5]. În spatele schiţei istorice a renaşterii lui Israel, cartea Ezdra și Neemia vădeşte preocuparea teologică de a defini identitatea lui Israel în epoca postexilică. Comunitatea iudaică postexilică e fundamentată religios şi etnic şi viaţa ei gravitează în jurul a trei piloni: Ierusalimul, Templul şi Legea. Întoarcerea exilaţilor în Iudeea e descrisă după paradigma istoriei sfinte a lui Israel (Ieşire-Iosua-Regi). Ieşirea din Egipt, aşezarea în Canaan şi construirea Templului lui Solomon sunt repetate de iudeii întorşi din Babilon, care se stabilesc în Iudeea şi rezidesc Templul din Ierusalim (Iez 1-6). Cei întorşi din exil, proveniţi în principal din seminţiile Iuda şi Veniamin, au conştiinţa că reprezintă noul Israel. În epoca preexilică, israelit era cel care locuia în statul Israel şi se închina Domnului. Spre deosebire de epoca statală, în comunitatea iudaică postexilică nu toţi locuitorii ţării reprezintă poporul Israel. A fi iudeu presupune, desigur, adorarea Domnului, dar şi descendenţa iudaică (pe linie maternă). Aceste cărți sunt importante pentru că subliniază dimensiunea religioasă a existenţei unei persoane, unei comunităţi sau unui popor. Credinţa în Dumnezeu, definirea religioasă a identităţii, fidelitatea faţă de tradiţia religioasă şi simbolurile ei, construirea vieţii după preceptele Sfintei Scripturi – toate acestea sunt principii cu o relevanţă deosebită şi de mare actualitate pentru creştini în lumea de astăzi. Prin relatarea unui episod zbuciumat al existenţei evreilor în perioada persană, cartea Estera doreşte să transmită un adevăr care e valabil în orice context istoric: Dumnezeu intervine pentru a-şi izbăvi poporul aflat în primejdie. Istoria acestei izbăviri este scrisă prin raportare la istoria lui Iosif (Fac 37-50), tradiţia exodului din Egipt şi evenimentele derulate până la sosirea evreilor la Sinai (Ieş 1-18). Scenariul aminteşte de istoria lui Iosif în Egipt, fiindcă în ambele situaţii este vorba de evrei care trăiesc printre străini, ajung în funcţii importante şi, din această poziţie, îşi salvează poporul de la pieire. Prin descendenţa sa din (neamul lui) Agag, Aman este amalecit (cf. 1Rg 15), aşadar unul dintre duşmanii arhetipali ai lui Israel (Ieş 17,8-16). Complotul lui Aman de exterminare a iudeilor a fost pus la cale în timpul Paştelui (Est 3,7), sărbătoarea care celebrează izbăvirea evreilor din robia egipteană. După cum sărbătoarea Paştelui aminteşte de izbăvirea evreilor dintre străini, sărbătoarea Purim celebrează izbăvirea evreilor între străini. Istoria cărţii atestă că Dumnezeu e prezent în mijlocul poporului său şi lucrează în mod izbăvitor, dar nu direct, ci prin oameni şi contexte. Motivul izbăvirii face parte din tradiţia religioasă israelită, aşa cum s-a evidenţiat mai sus. Nu există izbăvire „profană” în concepţia biblică. Supravieţuirea comunităţii iudaice în condiţiile expuse de naraţiune n-ar fi fost posibilă fără asistenţă providenţială. Prezenţa discretă a lui Dumnezeu corespunde lumii în care se desfăşoară acţiunea cărţii. E o lume aflată departe de casa Domnului din Ierusalim, o lume în care dezvăluirea propriei identităţi etnice implică riscuri, o lume în care Dumnezeu e prezent clandestin.
Privind în general cartea Judecătorilor, iese în evi denţă istorisirea luptei dintre monoteismul evreilor şi politeismul păgân. De aceea, starea de fericire şi neferi cire a poporului ales, după ocuparea ţării Canaanului, a de pins de respectarea legilor Domnului, care răsplătesc când sunt păzite şi pedepsesc când sunt călcate. Istoria judecători lor arată evreilor pe de o parte dreptatea divină, prin pedep sele grele venite asupra lor din pricina idolatriei, iar pe de altă parte ajutorul lui Dumnezeu dat evreilor când aceştia cu căinţă sinceră se întorc la El [Ciudin, p. 128]. Cărţile Regilor subliniază importanţa respectării primei porunci de către Israel. Poporul e chemat să se închine doar Domnului şi să nu slujească şi altor dumnezei. Monolatria exclusivistă deosebeşte credinţa yahwistă de religiile din jurul lui Israel, în care nu era interzisă adorarea concomitentă a mai multor divinităţi. Că israeliţii au preluat practicile religioase ale lumii înconjurătoare, adorând atât pe Domnul cât şi pe Baal, se afirmă în relatările despre profetul Ilie (3Rg 17 – 4Rg 2). Jertfa de pe muntele Carmel a avut scopul de a clarifica lucrurile, arătând că adevăratul Dumnezeu este doar unul. Naraţiunile profetice mărturisesc că doar adorarea Domnului desăvârşeşte viaţa umană: cei mai săraci dintre săraci primesc hrană (3Rg 17,8-16; cf. 4Rg 4,38-44; 6,24-7,20), bolnavii se tămăduiesc miraculos (cf. 4Rg 5,1-19) şi morţii revin la viaţă (3Rg 17,17-24; cf. 4Rg 4,8-37; 13,20-21). Totodată, cărţile Regilor se remarcă prin faptul că afirmă un principiu neobişnuit în evaluarea unui conducător. Un rege nu este judecat după faptele sale politico-administrative, ci potrivit conduitei sale religioase sub specie Dei. Mai mult, regii sunt acuzaţi nu doar pentru propria lor idolatrie, ci şi pentru efectele acesteia asupra supuşilor, ei fiind vinovaţi de căderea poporul în păcat. În viziunea redactorilor, un adevărat rege ar fi trebuit să păzească „legământul Domnului, umblând în căile Lui şi păzind legile Lui, poruncile Lui, hotărârile Lui şi aşezămintele Lui, precum sunt scrise în legea lui Moise” (3Rg 2,3). Rari au fost însă regii care au îndeplinit acest dreptar, căci mai toţi regii „au făcut lucruri netrebnice în ochii Domnului”. Între acestea se observă: aducerea unui cult idolatru Domnului, practicarea cultului unor zei păgâni, consultarea oracolelor păgâne, săvârşirea de crime şi nedreptăţi sociale, prigonirea profeţilor Domnului, purtarea de războaie fără aprobare divină şi altele. Urmarea lor firească nu putea fi decât pedeapsa divină: sfârşitul celor două state şi deportarea poporului în exil. Toţi regii din regatul lui Israel sunt condamnaţi din pricina faptului că s-au abătut de la poruncile şi Legea lui Dumnezeu şi au zidit altare idolilor în Betel şi Dan, poruncind poporului să se închine idolilor şi să nu mai meargă la Ieru salim, în templul Domnului. Printre regii din regatul Iuda nu mai opt regi sunt stimaţi pentru credinţa lor faţă de Dumnezeu şi de poruncile Lui. Dar şi acestora li se impută nepăsarea de a nu fi desfiinţat înălţimile unde poporul mai aducea jertfe ido lilor. Singurii regi ai regatului lui Iuda care au fost credincioşi Legii Domnului au fost Iezechia şi Iosia. Ei au desfiinţat din ţară închinarea şi aducerea de jertfe pe înălţimi. Iezechia a nă dăjduit în Domnul Dumnezeu, iar ca el n-a mai fost altul între toţi regii lui Iuda. A poruncit poporului să se închine numai Domnului, Care i-a scos din robia Egiptului şi a distrus toţi idolii din ţară. Iosia, ca rege pios şi cu frică de Dumnezeu, a poruncit arhiereului Hilchia să facă reparaţiile la templul Domnului şi să scoată toţi idolii în afară de Ierusalim şi să-i ardă. A poruncit apoi ca tot poporul să serbeze Paştile Dom nului la Ierusalim, care nu se mai serbase din zilele judecăto rilor. Apoi a nimicit pe cei ce se îndeletniceau cu necromanţia, vrăjitoria şi toate urîâciunile din Iuda şi Ierusalim. Aflarea sulului Legii de către Iosia şi reforma religioasă au determinat respectarea Legămîntului, deoarece din cele scrise în Lege, poporul a putut să vadă că, atunci când păzeşte Legământul încheiat cu Dumnezeu, este binecuvâtat, iar când îl calcă, este pedepsit [Ciudin, p. 151-2]. În perioada regalităţii, profeţii au fost cei care au luptat pentru păstrarea credinţei în Dumnezeu şi a dreptăţii sociale. Ei au stat împotriva regilor în situaţii în care aceştia uitau responsabilitățile față de popor. Prin profeți, Domnul și-a făcut cunoscut cuvântul. Dacă ei ar fi fost ascultaţi, alta ar fi fost soarta poporului, căci întoarcerea şi pocăinţa pot amâna sau chiar anula pedeapsa divină (3Rg 21,27-29; 4Rg 20,1-11; 22,15-20). c. Problema violenţei din cartea Iosua Cartea Iosua cuprinde pasaje greu de digerat pentru cititorul contemporan. Este vorba de scene de o deosebită violenţă, care descriu cucerirea şi distrugerea cetăţilor canaanite de către israeliţi. Acestor măceluri colective le cad victime, fără niciun discernământ, bărbaţi şi femei, bătrâni, tineri, copii şi animale. Dar lucrul cel mai cutremurător este că israeliţii acţionează în numele unui mandat divin! Asemenea pasaje l-au făcut pe Marcion să afirme că Dumnezeul Vechiului Testament este un Dumnezeu al urii, Care nu are nimic în comun cu Dumnezeul Noului Testament, Dumnezeul iubirii. Asemenea pasaje i-au făcut în secolul 20 pe naziști să considere că Biblia evreilor propagă ura şi exterminarea celor de alte neamuri şi că exterminarea evreilor ar fi o reacţie de auto-apărare. Vocile critice la adresa Bisericii şi a creştinismului din ultimii 50 de ani invocă, printre alte critici, şi „caracterul profund violent, inuman al Bibliei” plecând de la cartea Iosua din Vechiul Testament, care ar oferi „chipul unui Dumnezeu intolerant”, care ordonă măcelărirea de sugari, copii, femei, şi bărbaţi. În justificarea violenței din cartea Iosua s-a invocat că orașele cucerite ar fi fost locuite de soldați, fiind garnizoane militare, fără populaţie civilă. Canaaniții ar fi fost pedepsiți pentru imoralitatea și idolatria lor. Mai presus de toate, ei ar fi refuzat convertirea la credința în Domnul, ceea ce le-ar fi asigurat supravieţuirea. Asemenea argumente sunt discutabile din punct de vedere istoric şi nu au temei nici măcar în textul biblic. Ele pot fi admise de un credincios cu orientare fundamentalistă, dar e puțin probabil să ofere un răspuns mulțumitor pentru un om cu principii morale creştine sau care împărtăşeşte valori fundamentale umane. Din punct de vedere creştin, tot ce se poate spune e că, în ultimă instanţă, nu putem înţelege deplin aceste pasaje din Scriptură. Ele ţin de taina lucrării lui Dumnezeu în lume, de misterul iconomiei Sale. Câteva consideraţii se pot face totuşi cu privire la scenele violente descrise în cartea Iosua. Ele nu pot să justifice fapte contrare moralei creştine, ci vor doar să găsească circumstanţe atenuante ale lor, din perspectivă logică, istorică, culturală şi literară:
d. Lucrarea Duhului lui Dumnezeu în cartea Judecători Pare să existe o distanţă enormă între lucrarea Duhului în judecătorii harismatici din vechiul Israel şi modul în care e descrisă lucrarea Duhului Sfânt în spiritualitatea creştină. Dar darurile lui Dumnezeu se dăruiesc după necesitățile oamenilor și ale timpului. Atunci, în vremea judecătorilor, harisma consta în putere supraumană și abilitatea de a anima oamenii la luptă, în vederea supraviețuirii. Harisma era primită de judecători doar când apărea o strâmtorare de nedepăşit prin forțe omeneşti. Relatările biblice despre judecători sunt descrieri ale lucrării izbăvitoare a lui Dumnezeu în oameni, adaptate necesităților acelei epoci. Lecția lor ultimă este că Dumnezeu izbăvește când există pocăință sinceră din partea omului. Autorii biblici au relatat nu numai succesele acestor harismatici, ci și slăbiciunile și eșecurile lor, vizibile mai ales la Ieftae și Samson. Experienţa Duhului – atunci, dar şi acum – nu reprezintă doar o istorie a izbândelor, ci în ea e cuprinsă şi experienţa eşecului personal, în favoarea triumfului iconomiei lui Dumnezeu. e. Fidelitate, bunătate, dragoste în cartea Rut O semnificaţie deosebită în derularea istoriei cărţii are termenul חֶסֶד– hesed (fidelitate, dragoste, bunătate). Noemina speră ca bunătatea nurorilor faţă de fiii ei să fie răsplătită de bunătatea lui Dummnezeu (Rut 1,8). Bunătatea Domnului se revarsă asupra viilor şi morţilor (Rut 2,20). Fidelitatea moabitencei Rut faţă de soacra sa e lăudată de Booz (Rut 3,10). Rut este o carte în care hesed, ca atribut divin al dragostei şi bunătăţii Creatorului, se descoperă în lume prin dragostea şi fidelitatea manifestată de oameni în favoarea semenilor lor. Lucrarea de izbăvire a lui Dumezeu, providenţa Sa discretă se împlineşte prin faptele cotidiene ale unor oameni de mare nobleţe sufletească. Cartea Rut impresionează prin solideritatea celor două femei (soacră şi noră): văduve şi sărace, lor nu le-a mai rămas nimic, afară de bunătate. f. Specificitatea discursului autorului Paralipomenelor Valoarea Paralipomenelor constă mai ales în adăugirile şi omi siunile pe care le practică autorul lor. Aceste procedee complementare nu reprezintă numai indicii sigure ale ideologiei cronistului, ci în primul rând dovezi indirecte ale varietăţii de surse utilizate. Aşa cum se observă şi în 1 Paralipomena, cronistul insistă asupra preeminenţei Templului şi, în general, asupra a tot ce leagă monarhia din Iuda de Templu şi de slujitorii lui: din domnia lui Solomon se menţine mai ales istoria construirii Casei Domnului; inedite sunt războiul dintre Abia şi Ieroboam şi detaliile reformelor religioase ale lui Asa şi Iosafat, îndreptarea şi reforma lui Manasse, fastul Paştelui sărbătorit de Iosia. De asemenea, cronistul se arată mai scrupulos decât autorii Cărţilor Regilor în notarea diverselor informaţii statistice: lista cetăţilor lui Roboam (2Par 11,5-12), detaliile despre invazia lui Susakim (2Par 12,3-9), pregătirile militare ale lui Asa (2Par 14,7) şi Iosafat (2Par 17,13-19), lista fraţilor lui Ioram (2Par 21,2). Interesul pentru profeţi, deşi mai puţin evident decât în Cărţile Regilor, joacă un rol important în alcătuirea Paralipomenelor, care oferă informaţii inedite despre operele acestora. Sunt citaţi, în contexte diferite, Gad, Natan, Șemaia, Annani, Iu, Ilie, Isaia, Ieremia sau profeţi necunoscuţi, ca Oded din timpul regelui Achaz (2Par 28,9) şi Azaria din timpul lui Ioas (2Par 24,20), sau alţii, nenumiţi, din timpul lui Amasia (2Par 25,9). Adăugirilor de detaliu aduse de cronist informaţiei prezente în Cărţile Regilor pentru a imprima scrierii sale o anumită direcţie le corespund omisiuni importante, care fac însă parte din acelaşi plan auctorial. Ceea ce frapează în primul rând este absenţa Regatului de Nord în discursul istoric al cronistului. Autorul Paralipomenelor este de părere că numai istoria oficială a lui Iuda merită să fie consemnată de la un capăt la celălalt. Regii lui Israel sunt menţionaţi doar prin grila politicii lor externe, în aceeaşi măsură ca orice străin invadator. Cronistul îşi permite să omită apoi detalii mai puţin plăcute din istoria regilor lui Iuda. Libertatea de selecţie pe care şi-o asumă autorul se baza pe faptul că publicul-destinatar cunoştea naraţiunea integrală din Cărţile Regilor. Scopul noii lucrări nu este numai unul rememorator, ci în primul rând hortativ: el propune o lecţie morală. Detaliul considerat nesemnificativ în economia întregului este, de aceea, suprimat: de exemplu, disputa dinastică dintre Solomon şi Adonia nu l-a interesat pe cronist, pentru că acest detaliu ar fi fost incompatibil cu ima ginea pură de edificator al Templului pe care o propune în exclusivitate autorul. Disputa pentru legitimitate dinastică, indiferent de rezultatul final, ar fi stârnit, poate, îndoieli privind legitimitatea celui menit să construiască Templul şi, în cele din urmă, legitimitatea Templului ca centru al vieţii iudaismului, aşa cum este proclamat de cronist. Naraţiunea din Paralipomene sacrifică în bună măsură viziunea variată şi complexă asupra faptului istoric (cf. 3 şi 4 Regi), dar reuşeşte să impună imaginea unui iudaism compact, ideologic, fără fisură. Întregul text al celei de-a doua cărţi a Cronicilor este străbătut de ideea unificării radicale: un Dumnezeu – un Templu – o dinastie – un popor. Această ecuaţie ideală nu comportă variabile. Dacă schisma provocată de Roboam este înţeleasă ca o pierdere serioasă, dar nu ireparabilă, de către autorii Cărţilor Regilor, ea nu lasă impresia unei scăderi în gândirea cronistului. Autorul Paralipomenelor nu se mai preocupă de istoria lui Israel şi de răbufnirile yahwiste ale şcolilor profetice din nord, ci, o dată produsă schisma, ignoră total statul apostat, trecându-l în rândul nea murilor păgâne. În acest fel, unitatea poporului ales, rămas credincios lui Yahwe, nu are de suferit. Din acest punct de vedere, nici o urmă de nos talgie nu-l tulbură pe cronist. Netulburată este şi viziunea asupra legitimităţii dinastiei unice. Cronistul dezvoltă aici o teodicee de un simplism relevant: greşeala de închinare a monarhului, tentaţiile sale apostate, încurajarea cultelor idolatre, după model israelit, atrocităţile îndreptate împotriva propriei familii sau supuşilor sunt toate pedepsite fără întârziere: boli, înfrângeri militare, invazii străine, conjuraţii – iată tot atâtea moduri de manifestare a pedepsei divine. Oricât de echilibrată însă, o asemenea viziune nu susţine cu adevărat ideea unei monarhii legitime: nu anihilarea răului asigură trăinicia monarhiei din Iuda, ci binele supralicitat şi repetat. Toate gesturile reprobabile ale unor regi răi sunt minimalizate şi absorbite în cele două mari sărbători de Paşte din vremea lui Iezechia şi Iosia, cărora autorii Cărţilor Regilor le dau, vădit, mai puţină importanţă. Reformele radicale ale celor doi regi amintiţi (reforme juridice, militare, doctrinare şi, în cea mai mare măsură, religioase) stau mărturie, mai ales pentru generaţiile viitoare, că energiile iudaismului nu s-au epuizat. Orientarea eshatologică a genealogiilor este dublată aici de speranţa unei „zile a mântuirii”, sub sceptrul unui descendent al regelui întemeietor. Solomon, Iezechia şi Iosia sunt reprezentări tipologice ale Mântuitorului religios-politic. [Septuaginta III, p. 108-9]. g. Identitatea şi statutul leviţilor în cartea Ezdra Aceste chestiuni reprezintă o problemă esenţială în ceea ce priveşte scrierea lui Ezdra, fiind cheia lecturii întregii cărţi. Chiar dacă tema princi pală pare a fi alta, bunăoară istoria reconstruirii templului sau întoarcerea poporului evreu din exil, la o analiză atentă a detaliilor vom observa că autorul defineşte pe fiecare dintre cele trei personaje principale ale cărţii (Iosias, Zorobabel şi Ezdra) în funcţie de poziţia fiecăruia în vechiul conflict dintre leviţi şi preoţi (fiii lui Aaron), mai exact în funcţie de privilegiile acordate sau nu leviţilor. Dificultatea pe care o întâmpinăm este aceea că termenul „leviţi”, un derivat de la numele propriu Levi, acoperă nu una, ci mai multe realităţi: anumiţi leviţi sunt „slujitori ai templului” (1,3), fiind, în listele genealogice (cap. 5 şi 8), net disociaţi de (ceilalţi) leviţi şi, în general, de personalul sacerdotal superior; alţi leviţi aparţin clasei de mijloc a personalului sacerdotal, numiţi „cântăreţii templului” (fiii lui Asaph: 5,27.57); în plus, există o a treia categorie, a „preoţilor leviţi” – expresie destul de curioasă, întrucât se cunoaşte distincţia clară şi chiar rivalitatea între preoţi şi leviţi. Departe de a fi o greşeală de copiere sau o intervenţie stângace a vreunui inter polator, această expresie se regăseşte şi în alte locuri din Vechiul Testament: Deut 17,9; 21,5; 24,8; 27,9; Ios 21,4; Iez 43,19. Se naşte întrebarea firească: ce diferenţă există între un preot, un levit şi un „preot levit”? Un preot este, după Legea dată de Dumnezeu prin Moise, un „fiu al lui Aaron”, în timp ce un levit este, aşa cum o arată şi numele, un „fiu al lui Levi”. Prin urmare, un „preot levit” trebuie să fie în acelaşi timp şi fiu al lui Aaron, şi fiu al lui Levi. Într-adevăr, după tabloul genealogic al lui Levi, acesta are trei fii: Gedson, strămoşul lui Asaf (părintele leviţilor), Caath şi Merari (Num 3,17). Aaron fiind descendent al lui Caath, înseamnă că un „fiu” al lui Aaron va fi, în mod firesc, şi „fiu” al lui Levi, Aşadar, distincţia şi opoziţia între preoţi şi leviţi nu sunt de ordin genealogic, ci mai degrabă este vorba de o repartiţie pe clase, marca unei deosebiri la origine familiale devenind semnul apartenenţei la un grup sacerdotal. Aşa se face că „levit” ajunge să fie o titulatură, o calitate care se adaugă unei categorii sacerdotale, dar, în afara ei, această calitate izolată nu înseamnă nimic spe cific. Cei pe care Ezdra îi numeşte „slujitorii templului”, constituie rangul inferior al ierarhiei sacerdotale. Pe o treaptă superioară lor, aparţinând castei de mijloc, se află leviţii, fiii lui Asaf, „cântăreţii templului”, în timp ce preoţii leviţi sunt, desigur, cei mai de seamă dintre sacer doţi, leviţii în adevăratul sens al cuvântului. Faptul că regele Iosias îi ridică în drepturi pe cei mai de jos dintre leviţi, pe „slujitorii templului” (1Ezr 1,3-6.9), e prezentat ca o eroare gravă, datorată incompetenţei lui religioase. Relatarea acestui amănunt legat de Paşte, în aparenţă nesemnificativ, nu este întâmplătoare, autorul dorind să semnaleze, într-o manieră discretă totuşi, contrastul între Iosias şi personajul central al cărţii, preotul Ezdra. Astfel, se dovedeşte încă o dată intenţia autorului de a demonstra că Ezdra este singurul în măsură să refacă unitatea poporului evreu. [Septuaginta III, p. 212-3].
Versiunea greacă a cărţii se deosebeşte de cea ebraică prin teologizarea explicită a istoriei relatate. Cele şase adaosuri cuprind peste cincizeci de referiri la Dumnezeu. Îndeosebi cele două rugăciuni, a lui Mardoheu şi a Esterei, conţin un discurs teologic elaborat. Domnul este singurul dumnezeu, atoateştiutor, drept, împărat, creatorul şi stăpânul lumii, izbăvitorul poporului Său. Referirile la intervenţia izbăvitoare a Domnului în istoria israeliţilor sunt mai evidente decât în textul ebraic (Est 4,17; 6,13). Atitudinea umană în fața primejdiei și nedreptății este exemplificată prin acțiunile Esterei și a lui Mardoheu, care aşează pe primul plan postul și rugăciunea, apoi stăruința în împlinirea dreptății. Sfatul lui Mardoheu ca Estera să se teamă de Dumnezeu şi să împlinească poruncile Sale (redat doar în Setuaginta – Est 2,20), precum şi constatarea lui Artaxerxes, că evreii trăiesc după cele mai drepte legi (Est 8,12q), pot fi înţelese ca un îndemn la cinstirea Torei. Coincidenţele şi răsturnările de situaţie sunt legate direct de planul divin. Dumnezeu înmoaie inima regelui mânios (Est 5,1e) şi îi provoacă insomnia cu efecte izbăvitoare (Est 6,1). Chiar şi soţia lui Aman ştie că Dumnezeul israeliţilor e viu şi îşi apără poporul (Est 6,13). În final, Mardoheu afirmă dimensiunea providenţială a evenimentelor: „De la Dumnezeu au fost acestea” (Est 10,3a). Discursul mesianic al scrierilor istorice Cartea Iosua nu are profeţii mesianice, dar făgăduinţa unui Mântuitor trece ca un fir roşu de-a lungul istoriei genealogice a lui Iisus Hristos şi prin persoane de alt neam, decât ale lui Israel. Astfel desfrânata Rahab din Ierihon, care a găzduit iscoa dele israelite trimise de Iosua, s-a căsătorit cu Sal mon, din neamul lui Avraam, dând naştere lui Booz, cel care s-a căsătorit cu Rut moabiteanca, prin care firul genealogic trece mai departe până la Hristos (cf. Ios 2 şi 6,17-25; Mat 1). Prin intrarea femeilor străine, Rahav şi Rut în neamul lui Iisus Hristos, ni se arată că Mântuitorul lumii nu se trage, după trup, numai din Israel, ci şi din alte neamuri. Astfel că prin Iisus Hristos sunt chemate spre mântuire toate popoarele [Ciudin 171-2]. În cărţile Regilor, ideea mesianică începe să prindă contur începînd cu cântarea Anei (1Rg 2). Imnul mamei lui Sameul culminează cu cuvintele: „Domnul va judeca marginile pământului și va da putere regelui său și va înălţa cornul Unsului său.” (v. 10). Sensul acestui verse ar fi următorul: Există o judecată universală. Judecătorul suprem este Dumnezeu, care, fiind atotdrept, va judeca după dreptate. Toate darurile cele bune coboară de sus, și prin urmare puterea pe care o dețin regii pământului o au numai mulțumită Celui de Sus. Mesia, regele prin excelență, își desfășoară activitatea în numele Celui Preaînalt. Mulțumită ajutorului ceresc, regele Mesia va atinge culmi de glorie nebănuite [Neaga, p. 53]. Importanţa profeţiei rostite de Natan înaintea regelui David (2Rg 7) reiese din faptul că odată cu ea se naşte speranţa mesianică în Israelul biblic: „Iată Domnul îţi vesteşte că-ţi va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale şi vei răposa cu părinţii tăi, atunci voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale şi voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casă numelui Meu şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci.” (v. 12-13). David este oprit de Dumnezeu să construiască un templu. În schimb, Domnul îi va zidi lui o casă, adică o dinastie care va fi veşnică. Mesia (מָשִׁיחַ – mașiah), care se traduce prin „Unsul” (Domnului), este regele din dinastia davidică în epoca regalităţii israelite. Chiar și după desfiinţarea regalităţii odată cu exilul babilonian, speranţa refacerii regalităţii nu a încetat. Mesia – adică un descendent al lui David („fiul lui David”) – este aşteptat să restaureze regalitatea israelită şi tronul din Ierusalim. David devine prototipul regelui mesianic. Făgăduinţele mesianice făcute de Dum nezeu lui David continuă sunt reconfirmate de Domnul și regelui Solomon: „Dacă tu te vei purta înaintea feţei Mele, cum s-a purtat tatăl tău David, cu inimă curată şi cu dreptate, împlinind tot ce Eu ţi-am poruncit, şi vei păzi rânduielile şi legile Mele. Atunci voi întări tronul regatului tău peste Israel în veci, precum i-am grăit lui David, tatăl tău, zicând: Nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş pe tronul lui Israel.” (3Rg 9,4-5). Dacă David și Solomon sunt trecători, dinastia lor este veșnică, așa cum veșnică este și împărăția întemeiată de ei. Iată cum progresează gândirea mesianică: În Fac 3,15 s-a spus doar că un urmaș al femeii va frânge adversitatea șarpelui, în Fac 9 s-a spus că acel urmaș celebru este semit, din familia lui Avram (Fac 12,3), din tribul lui Iuda (Fac 49,10) și, în sfârșit, că printr-un determinism dorit de legile veșnice, Regele cel minunat este un descendent înrudit trupește cu înțeleptul Solomon și cu viteazul David [Neaga, p 55-6]. Profeţii mesianice, în sensul primar al cuvântului, sunt textele din Vechiul Testament care menţin speranţa venirii unui rege izbăvitor (ex. Is 7,14; 9,1-6; 11,1-10; Mi 5,1-5; Zah 9,9; Ps 2,7). Pentru autorii Noului Testament este important să arate că Iisus se trage din David şi este „Hristosul” (traducerea greacă a cuvântului Mesia) făgăduit în Vechiul Testament (Mt 1,1; 9,27; 12,23; 21,9; Lc 1,32; 3,23; Rom 1,3; 2Tim 2,8; Apoc 22,16). 1 Scrierile care sunt considerate apocrife, nu apar în edițiile catolice ale Sfintei Scripturi. 2 Scrierile care sunt considerate pseudoepigrafe, nu apar în edițiile protestante ale Sfintei Scripturi. 3 În literatura de specialitate sunt uzuale abrevierile DtrG („Deuteronomistisches Geschichtswerk,” ger.) şi DtrH („Deuteronomistic History”, eng.). Yüklə 0,74 Mb. Dostları ilə paylaş:
|