Cursul 3 CĂRȚile istorice pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă

CURSUL 3

CĂRȚILE ISTORICE
Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă
Bibliografie utilizată:

• 
  Braulik, Georg, „Die deuteronomistische Landeroberungserzählung aus der Joschijazeit in Deuteronomium und Josua”, în H.-J. Stipp, Das deuteronomistische Geschichtswerk (Frankfurt: ÖBS 39, 2011), 89-150.
  
• 
  Brown, Raymond et al., Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură 3. Istoria deuteronomistă, , ed. Dumitru Groșan (Târgu Lăpuș: Galaxia Gutemberg, 2010).
  
• 
  Calduch-Benages, Núria. și Liesen, Jan (ed.), History and Identity. How Israel’s Later Authors Viewed Its Earlier History, (Berlin/New York: Walter de Gruyter, 2006).
  
• 
  Cross, Frank Moore, „The Themes of the Book of Kings and the Structure of the Deuteronomistic History,” în Cross, F. M., Canaanite Myth and Hebrew Epic: Essays in the History of Religion of Israel (Cambridge: MA, 1973), 247-89.
  
• 
  Knauf, Ernst A., „Lʼhistoriographie deutéronomiste (DeutrG) existet-elle?”, în Albert de Pury et al., Israël construit son histoire. Lʼhistoriographie deutéroNumiste à la lumière des recherches récentes (Geneva: Labor et Fides, 1996).
  
• 
  Măcelaru, Marcel V., Identitatea între povară și privilegiu. Reprezentări ale poporului sfânt în literatura deuteronomistă (Cluj-Napoca: Risoprint, 2012).
  
• 
  Neaga, Nicolae, Hristos în Vechiul Testament (Cluj-Napoca: Renașterea, 2007).
  
• 
  Noth, Martin, Überlieferungsgeschichtliche Studien. Die sammelnden und bearbeitenden Geschichtswerke im Alten Testament (Halle: Max Niemeyer Verlag, 19430).
  
• 
  Oancea, Constantin, „Cărţi istorice sau «profeţi anteriori»? Observaţii de natură canonico-redacţională asupra cărţilor Iosua-2 Regi,” RT 2 (2008): 22-35.
  
• 
  Römer, Thomas, De Pury, Albert, „Deuteronomistic Historiography (DH): History of Research and Debated Issues,” în De Pury, A. et al., Israel Constructs its History. Deuteronomistic Historiography in Recent Research (Sheffield: Sheffield Academic Press, 2000), 24-141.
  
• 
  Römer, Thomas, The So-Called Deuteronomistic History. A Sociological, Historical and Literary Introduction (Londra: T&T Clark International, 2007)
  
• 
  Veijola, Timo, Das Königtum in der Beurteilung der deuteronomistischen Historiographie. Eine redaktionsgeschichtliche Untersuchung (AASF B 198) (Helsinki: Suomalainen Tiedeakatemia, 1977).
  
• 
  Westermann, Claus, Die Geschichtsbücher des Alten Testaments. Gab es ein deuteronomistisches Geschichtswerk? (ThB 87) (Gütersloh: Kaiser, 1994).
  

Poziţia cărţilor istorice în canon

În continuarea Pentateuhului, Vechiul Testament cuprinde scrieri numite de creștini cărți istorice. Pentateuhul prezintă istoria omenirii de la facerea omului până la momentul în care israeliții ajung la granița Canaanului. Dar această istorie își are locul de desfășurare preponderent în afara țării sfinte (doar istoriile patriarhilor se desfășoară parțial în țara făgăduită lor de Dumnezeu), cărțile istorice propriu-zise prezintă istoria poporului în interiorul granițelor Țării Sfinte, așadar relatează evenimentele începând cu așezarea israeliților în Canaan.

Cărțile istorice din prima parte a Bibliei creştine (Vechiului Testament) sunt:

• 
  Iosua
  
• 
  Judecători
  
• 
  Rut
  
• 
  1 Regi (1 Samuel în Biblia ebraică)
  
• 
  2 Regi (2 Samuel în Biblia ebraică)
  
• 
  3 Regi (1 Regi în Biblia ebraică)
  
• 
  4 Regi (2 Regi în Biblia ebraică)
  
• 
  1 Paralipomena (1 Cronici în Biblia ebraică)
  
• 
  2 Paralipomena (2 Cronici în Biblia ebraică)
  
• 
  Ezdra
  
• 
  Neemia
  
• 
  Estera
  

Spre deosebire de canonul creștin, cel iudaic grupează aceste cărți în două categorii:

• 
  Profeți (anteriori): Iosua; Judecători; 1 Samuel; 2 Samuel; 1 Regi; 2 Regi.
  
• 
  Scrieri: Rut; 1 Cronici; 2 Cronici; Ezdra; Neemia; Estera.
  

Septuaginta conţine suplimentar şi alte cărţi istorice, al căror statut diferă în Bisericile creştine:

	Ortodocşi	Romano-Catolici^1	Protestanţi^2
III Ezdra	anaghinoscomena	apocrifă	pseudoepigrafă
Iudit	anaghinoscomena	deuterocanonică	apocrifă
Tobit	anaghinoscomena	deuterocanonică	apocrifă
1 Macabei	anaghinoscomena	deuterocanonică	apocrifă
2 Macabei	anaghinoscomena	deuterocanonică	apocrifă
3 Macabei	anaghinoscomena	apocrifă	pseudoepigrafă

În Biblia ebraică, cărțile Iosua, Judecători, 1,2 Samuel şi 1,2 Regi formează grupa canonică numită „Profeţii anteriori”. Denumirea pare necorespunzătoare dacă se are în vedere conţinutul istoric al acestor cărţi. Cu toate acestea, ea nu e lipsită de temei. În aceste cărţi apar personaje care sunt profeţi: Samuel, Gad, Natan, Ilie şi Elisei, Isaia și alții. Din cele 47 de capitole ale cărţilor 1 şi 2 Regi (în Biblia românească 3 și 4 Regi), 22 sunt consacrate relatărilor despre viaţa şi activitatea unor profeţi, adică aproape jumătate. Profeţii ocupă un loc central în ele şi sunt implicaţi în momentele de răscruce ale istoriei Israelului. Tradiţia iudaică, consemnată în Talmud şi în scrierile lui Iosif Flaviu, socoteşte că aceste cărţi au fost scrise de profeţi: cartea Iosua a fost scrisă de Iosua, mai puţin moartea sa; cartea Judecători a fost scrisă de Samuel; tot de Samuel au fost scrise şi cărţile 1 și 2 Samuel (1 și 2 Regi), iar după moartea sa ele au fost completate de profeţii Natan şi Gad. Aceeaşi tradiţie îl consideră pe profetul Ieremia autorul cărților 1 și 2 Regi (3 și 4 Regi).

Astăzi tradiţia iudaică cu privire la autorii acestor cărţi nu mai este susţinută, pe baza argumentelor de ordin intern, literar şi lingvistic. Trebuie însă recunoscut că, în perioada regalităţii, profeţii au contribuit la adunarea şi transmiterea tradiţiilor israelite. Avem mărturia Paralipomenelor, care afirmă că au la bază izvoare şi scrieri ale profeţilor Samuel, Gad, Natan şi alţii (cf. 1Par 29,29). Chiar dacă aceste scrieri nu s-au mai păstrat, şi ele nu erau identice cu cărţile biblice pe care le avem astăzi, profeţii au fost păstrători ai tradițiilor sacre în Israelul antic, iar scrieri ale lor au folosit ca izvoare pentru cărţile istorice ale Bibliei.
Addenda
„Istoria deuteronomistă” şi „Profeţii anteriori”. Majoritatea cercetătorilor biblici care folosesc metoda istorico-critică de interpretare (metodă privită cu rezerve în mediul răsăritean), împărtăşesc astăzi convingerea că împărţirea actuala a cărţilor din Biblia ebraică nu reproduce forma iniţială a textului, ci a rezultat în cursul procesului de formare a canonului biblic. Astfel, despre cărţile Deuteronom, Iosua, Judecători (fără Rut), Samuel şi Regi se afirmă că au constituit la început o singură scriere, denumită de cercetători „Istoria deuteronomistă” (abreviat IDeutr)³. Numele reflectă faptul că perspectiva istorică din aceste cărţi este profund influenţată de cartea Deuteronom, în sensul că legile şi ideile Deuteronomului constitutuie grila după care este judecată întreaga istorie a Israelului dinainte de exil.

„Istoria deuteronomistă” avea ca scop prezentarea istoriei Israelului, de la intrarea evreilor în ţară până la pierderea ţării şi ducerea în exilul babilonian. Ea a fost opera mai multor redactori, numiţi de cercetători deuteronomişti. Apariţia preocupării pentru o istoriografie a Israelului trebuie căutată cu puţin timp înainte de exilului babilonian, însă redactarea istoriei deuteronomistice a avut loc în timpul exilului. Desigur, opera nu a fost produsul imaginaţiei, ci la redactarea ei deuteronomiştii s-au folosit de izvoare mai vechi, unele dintre ele contemporane cu evenimentele pe care le relatează. Opera rezultată nu era o istorie în înţelesul modern al cuvântului, ci mai degrabă o viziune teologică asupra istoriei lui Israel de la intrarea în ţară până în exil. Ea se deosebeşte de istoriografia modernă fiindcă afirmă că în spatele evenimentelor istorice stă Dumnezeu, care dirijează cursul istoriei.

Structura actuală a Bibliei ebraice mai păstrează doar parţial conturul iniţial al istoriei deuteronomiste. Dacă iniţial Deuteronomul a făcut parte din acest corpus, odată cu redacţia postexilică a Pentateuhului, cartea a fost desprinsă din istoria deuteronomistă pentru a deveni una din cele cinci cărţi ale Torei. Astfel, în jurul anului 400 î.Hr., Tora e promulgată lege fundamentală a iudeilor din imperiul persan, iar restul istoriei deuteronomiste devine în iudaism „Profeții anteriori”. Din acest moment înainte, cărţile Iosua, Judecători, Samuel, Regi vor fi înţelese ca o interpretare a Torei, relatând cum a fost împlinită ea de israeliţii intraţi în ţara făgăduită. Astăzi Samuel şi Regi apar în câte două volume (cărţile 1 şi 2 Samuel, respectiv 1 şi 2 Regi). Aceasta se datorează faptului că în antichitate cărţile erau scrise sub formă de suluri, iar manufacturarea şi manipularea unor suluri foarte extinse era dificilă.

Direcţii în cercetarea referitoare la istoria deuteronomistă

Trei dintre modelele despre IDeutr pot fi considerate deja clasice în cercetare:

a. O operă a unui redactor exilic (M. Noth; 1 redacție)

Prezenţa unor texte deuteronomiste în cărţile Iosua – 4 Regi a fost observată încă din sec. XIX, dar primul care a alcătuit o teorie care să explice acest fapt a fost teologul german Martin Noth (1943). Acesta considera că istoria deuteronomistă, cum a numit-o el („deuteronomitisches Geschichtswerk”, abreviat DeutrG), a fost scrisă de un autor în timpul exilului babilonian (aprox. 562), în Palestina. Autorul poate fi numit și redactor, întrucât a folosit documente din epoca statală, pe care le-a redat cu mare fidelitate. Intenția sa a fost să explice pierderea statului și exilul ca pedeapsă divină pentru apostazia lui Israel. Teoria lui M. Noth a fost bine primită în rândul bibliștilor și s-a bucurat mult timp de o autoritate aproape necontestată.

b. O operă istorică preexilică, completată în timpul exilului (F. M. Cross; 2 redacții). Prima modificare majora a tezei lui Noth a venit din partea lui Frank Moore Cross (1968). Cercetatorul american a plecat de la o constatare aproape ignorată de M. Noth: existența unor viziuni divergente în istoria Deutr. Regalitatea e privită pozitiv în unele texte (2Rg 7), în vreme ce altele sunt extrem de critice la adresa acestei forme de guvernare (1Rg 8; 12). Viziunea critică e explicabilă din perspectiva unui autor exilic. Între aprecierile favorabile se evidențiază cea referitoare la regele Iosia, din 4Rg 23,25: „Asemenea lui Iosia n-a mai fost rege înainte de el, care să se fi întors la Domnul din toată inima sa, din tot sufletul său şi din toată puterea sa, după toată legea lui Moise, şi nici după el nu s-a mai ridicat altul asemenea lui.” Iosia e prezentat ca rege model, care împlinește în persoana sa porunca fundamentală din Deut 6,4-5: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta.” În opinia lui Cross, Deut 6,4-5 și 4Rg 23,25 constituie începutul și sfarșitul unei istorii deuteronomiste preexilice („Deuteronomistic History”, abreviat DeutrH), aparute în timpul lui Iosia, ca document de elogiere și legitimare a reformelor întreprinse de acest rege. În timpul exilului a avut loc o redacție secundă, care a adăugat relatarea despre sfarșitul statului (4Rg 24-25).

c. O operă exilică cu prelucrări exilice și postexilice (R. Smend, W. Dietrich, T. Veijola; 3 redacții). Rudolf Smend (1971) a afirmat existența mai multor straturi redacționale în IDeutr. Observațiile sale plecau de la imaginea lui Iosua în Ios 1,1-9, în care se amestecă trăsăturile conducătorului militar (1,1-6) cu cele ale slugii supuse față de Lege (1,7-9). R. Smend a considertat că versetele 7-9 aparțin unei prelucrări mai târzii a istoriei Deutr inițiale (DeutrH). Prelucrarea punea accentul pe importanța respectării Torei de către Israel. R. Smend a denumit-o redacția nomistă (DeutrN). Walter Dietrich (1972), un ucenic al lui R. Smend, a identificat o altă redacție, influențată de profetism (DeutrP). Acest redactor profetic, care a activat înainte de DeutrN, a introdus în DeutrH narațiunile profetice din cărțile Regilor, insistând asupra constatării că cuvintele profeților s-au împlinit (3Rg 14,7-13; 15,29; 16,1-4; 4Rg 21,10-14; 24,2). La consolidarea modelului celor 3 straturi redacționale succesive ale istoriei deuteronomiste (DeutrH, DeutrP, DeutrN) a contribuit și alt ucenic al lui R. Smend, Timo Veijola (1977), care a explicat redacţional imaginea contradictorie a regalității în istoria deuteronomistă. În vreme ce regalitatea era văzută pozitiv în DeutrH, ea e privită critic în DeutrP. DeutrN păstrează acest ton negativ, dar caută să-i prezinte în lumină mai favorabilă pe David și Solomon. Cercetătorii amintiți apreciau că cele trei redacții deuteronomiste au avut loc în timpul exilului babilonian și la începutul epocii persane, în Palestina. Modelul celor 3 redacții (numit și modelul „școlii de la Göttingen”) s-a bucurat de o largă apreciere în spațiul germanofon.

Cele trei modele prezentate succint mai sus (Noth, Cross, școala de la Göttingen) au fost preluate și continuate, cu diverse variațiuni, de cercetătorii mai recenți. Complexitatea ipotezelor și divergențele de opinii care domină cercetarea actuală asupra istoriei deuteronomiste nu pot fi expuse aici. Cei interesați pot consulta lucrările de referință indicate în bibliografie. De menționat că au existat și există poziții sceptice față de teza istoriei deuteronomiste, unele mergând până la negarea totală a existenței acesteia.

Claus Westermann considera că fiecare dintre cărțile profeților anteriori a avut o geneză independentă. Alți autori admit doar existența unor prelucrări de factură deuteronomistă ale acestor cărți, respingând teza unei opere istoriografice unitare din care acestea s-au desprins. Axel Knauf a invocat ca argument lipsa referirilor la o istorie deuteronomistă în celelalte cărți ale Vechiului Testament. În opinia sa, faptul că variantele textuale la cărțile Samuel și Regi sunt mai numeroase decât în cazul altor cărți biblice face improbabilă existența unei istorii deuteronomiste înțeleasă ca o scriere unitară. În locul unei istorii deuteronomiste, unii crecetători (Eckart Otto, Reinhard Greogor Kratz şi alţii) preferă să vorbească de complexe literare şi mai extinse, cum ar fi Hexateuhul (aprox. Fac 2,4b-Ios 24) sau Ennateuhul (aprox. Fac 2,4b-4Rg 25), din care s-au delimitat cărţile actuale.

În ciuda acestor critici, tendinţa în cercetarea ultimilor 20 de ani a fost de a armoniza cele trei modele clasice în variante de compromis. Norbert Lohfink şi Georg Braulik au adus mai multe argumente despre existenţa unei istorii deuteronomiste despre cucerirea ţării, apărută în timpul regelui Iosia (DeutrL, aprox Deut 1-Ios 19 sau 23). Alături de această scriere au circulat alte scrieri deuteronomiste referitoare la diferite perioade din istoria preexilică a Israelului. Aceste „istorii deuteronomiste” au cunoscut o prelucrare comună preexilică (DeutrG, aprox. Deut-2Rg 23) şi mai multe redacţii exilice şi postexilice. Şi Thomas Römer consideră că începutul scrierilor deuteronomiste e legat de domnia regelui Iosia, iar primii deuteronomiști proveneau din cercurile de la templul din Ierusalim. Atunci a fost compusă o scriere despre cucerirea țării, cuprinzând nucleul cărților Deuteronom și Iosua, și o istorie a regalității, în esență evocată în cărțile Samuel și Regi. De abia criza exilului a determinat apariția unei istorii deuteronomiste. Autorii sau redactorii acesteia s-au aflat în exil – remarci precum cele din 4Rg 25,21 sau 3Rg 8,48 se potrivesc unei persoane care trăiește departe de țară –, făceau parte din cercurile demnitarilor deportați, care au dus cu ei suluri din biblioteca regală și cea a templului. Prin scrierea istoriei deuteronomiste, ei au dorit să ofere celor din exil o explicație a crizei naționale și identitare în care se aflau. Istoria deuteronomistă a cunoscut revizuiri în epoca persană și elenistă.

Vechiul Testament se prezintă în mare măsură ca o istorie a poporului Israel, în ciuda complexităţii literare care îl caracterizează (naraţiuni, texte legislative, poezie, texte sapienţiale, cuvântări profetice etc.). Această istorie a lui Israel ca popor al Domnului începe cu facerea lumii şi e scrisă în perspectiva judecăţii universale pe care Dumnezeu o va face poporului Său precum şi celorlalte popoare, la sfârşitul lumii. Istoriografia vechi-testamentară prezintă o istorie a mântuirii, care urmăreşte desăvârşirea creaţiei, respectiv a comuniunii omului cu Dumnezeu. De aceea, perspectiva vechi-testamentară asupra istoriei nu coincide cu cea a omului modern. Principala trăsătură a istoriografiei vechi-testamentare este afirmarea implicării continue a lui Dumnezeu în istoria poporului Său. Istoriografia biblică este aşadar o istoriografie teologică, care analizează, din perspectiva credinţei, istoria relaţiei dintre Israel şi Dumnezeul său.
Bibliografie recomandată în limba română
Extras din Chirilă, Ioan, Bud, Paula și Paşca-Tuşa, Stelian, Vechiul Testament în scrierile bibliştilor români: ghid bibliografic (Cluj-Napoca: Eikon/Şcoala Ardeleană, 2014), 405 p.
Volume

Negoiță, Athanase, Regele după Vechiul Testament (Bucureşti: Tipografia Cugetarea, 1940), 24 p.

Studii şi articole

Oancea, Constantin, „Cărţi istorice sau profeţi anteriori? Observaţii de natură canonico-redacţională asupra cărţilor Iosua-2 Regi,” RT 2 (2008): 22-35.

Oancea, Constantin, „Harismaticii conducători şi profeţi din Vechiul Israel,” CB 1 (2010): 40-51.

Oancea, Constantin, „Politeism, monoteism sau monolatrie? Despre religia israelită înainte de profeţii scriitori”, în AFTAȘ III (2002-2003): 66-96.

Semen, Petre, „Sensul noţiunii de dreptate după cărţile istorice şi profetice ale Vechiului Testament,” MO 7-9 (1978): 571-584.

Vladimirescu, Mihai, „Aspecte ale sistemului judiciar ebraic în perioada monarhică şi premonarhică,” AFTC XV (2006): 85-101.

Vladimirescu, Mihai, „Monarhia davidică şi solomonică,” AUCT VII (2001): 102-112.

Repere patristice

Efrem Sirul, Tâlcuirile sântului părintelui nostru domnul Efrem Sirul la Pentateuh, Iosua, Judecători, Cărţile lui Samuel şi ale Regilor, vol. 1, ed. Silvestru Octavian Isopescu (Cernăuţi: f. ed., 1914), 556 p.