Cursul 3 CĂRȚile istorice pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă
Yüklə 0,74 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 1. Titlul cărții și poziția în canon
- 2. Autorul şi datarea scrierii
- 3. Structura internă şi conţinutul
- 4. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
- Origen , Omilii la Cartea Iosua – interpretare la Ios 1,2
- Origen , Omilii la Cartea Iosua – interpretare la Ios 2,1
- Sf. Clement Romanul , Epistola către Corinteni – interpretare la Ios 2,18
- Sf. Ciprian al Cartaginei , Despre unitatea Bisericii ecumenice – interpretare la Ios 2,19
- Sf. Ioan Damaschin , Cele trei tratate contra iconoclaștilor – interpretare la Ios 4,7 ) Addenda Timpul redactării cărţii
- Bibliografie recomandată în limba română
IosuaBibliografie utilizată:
1. Titlul cărții și poziția în canon Cartea Iosua urmează atât în Biblia ebraică, cât și în Septuaginta după Deuteronom și relatează cucerirea țării Canaan și împărţirea teritoriului ei între cele 12 seminţii ale lui Israel. Scrierea poartă numele persoanei care joacă rolul principal în istoria relatată. În limba ebraică, [;WvAhy> (Yehoșua) înseamnă „Domnul mântuieşte” sau „Domnul ajută”. În Septuaginta cartea poartă numele Ἰησοῦς (Iisus) sau Ἰησοῦς υἱὸς Ναυη (Iisus fiul lui Navi). Titlul sub care apare această carte în Septuaginta, îl poate surprinde pe cititorul obişnuit pe de o parte cu forma ebraică a nume lui, „Iosua”, redată în traducerile curente ale Bibliei, iar pe de altă parte cu forma omonimă în greacă din Noul Testament, „Iisus”, rezervată în ex clusivitate pentru transliterarea numelui Mântuitorului. De fapt, la baza ambelor forme se află acelaşi nume ebraic, Yehoșua pe care traducătorul grec al cărţii Iosua l-a transliterat Ἰησοῦς – aşa cum va apărea şi în textul grec al Noului Testament – după forma prescurtată, Yeşua redată în Paralipomena, Ezdra și Neemia. Din punct vedere canonic, aceasta face parte din grupa „Profeților anteriori” (Neviim Rișonim) în Biblia ebraică și din categoria cărților istorice în Septuaginta. Această chestiune nu este lipsită de importanţă: după cum a fost integrată cărţilor profetice sau celor istorice, cartea lui Iosua a fost lecturată în tradiţiile iudaică şi creştină din perspective diferite. În Biblia ebraică, apartenenţa cărţii la cele profetice se explică nu doar prin tradiţia care atribuia alcătuirea ei lui Iosua (aşa cum lui Samuel i se atribuia Judecătorii, iar lui Ieremia, cărţile 3 și 4 Regi), cât mai ales prin caracterul lor religios comun: aceste cărţi au deopotrivă ca sub strat raporturile lui Israel cu Yahwe, fidelitatea sau infidelitatea sa faţă de Cuvântul Domnului. În Septuaginta, fără a se nega rolul fundamental al lui Iosua Navi în evenimente, încadrarea diferită, între cărţile istorice, se jus tifică şi ea, dacă avem în vedere perspectiva diferită a lecturii, care mutase accentul asupra conţinutului povestirii, a tramei narative, fără însă a-i nega caracterul profetic [Septuaginta, p. 11-2].
Tradiția iudaică și cea creștină atribuie cartea lui Iosua. Primele informații despre acesta le găsim în Pentateuh. Iosua era fiul lui Navi, din seminția lui Efraim (Num 13,9.17). Moise îi încredințează conducerea militară a israeliților în lupta cu amaleciții (Ieș 17,8-13). El îl însoțește pe Moise în munte pentru primirea tablelor legii (Ieș 24,13 ș.u.) și este mâna sa dreaptă la cortul sfânt (Ieș 33,11) și în tabăra israeliților, în timpul drumului prin deșert spre Canaan (Num 11,28). Sub numele de Osea („mântuire”) îl întâlnim între iscoadele trimise de Moise să se informeze despre situația din Canaan (Num 13,8). Moise îi schimbă numele din Osea în Iosua (Num 13,16) și îl desemnează ca urmaș al său în fața poporului, punându-și mâinile asupra lui (Num 27,18 ș.u.). Din aceste menționări reiese că Moise l-a pregătit pe Iosua cu mult timp înainte pentru această misiune încredinţându-i diverse sarcini în tabăra israelită. După ce s-a dovedit un excelent colaborator al lui Moise, Iosua a meritat pe deplin investirea sa în fruntea poporului ales care, într-un timp record, prin permanentă asistență divină reuşeşte să cucerească pământul Canaanului pe care-l împarte celor 12 triburi israelite [Semen, p. 115]. Timpul compunerii cărţii nu se poate afla cu precizie, deoarece în timpul redactării acesteia canaaniţii locuiau încă în Ghezer (Ios 16,10), de unde îi va alunga faraonul Egiptului, în timpul regelui Solomon (3Rg 9,16), iar iebuseii sunt încă stăpâni peste Sion (Ios 15,63), de unde îi va izgoni regele David (2Rg 5,6) în anul al 8-lea al domniei lui. Trebuie să admitem faptul că termenul ad quem (termen după care nu s-a putut scrie cartea) este începutul domniei lui David (cca. 1000). Şi, fiindcă în timpul scrierii cărţii, Rahab era încă în viaţă (Ios 6,25), iar movila de pietre din albia Iordanului se mai vedea (Ios 6,9), este necesar să considerăm că timpul scrierii cărţii sau cel puţin a unor părţi din carte trebuie să fie relaționat cu perioada în care trăia Iosua. Totodată exegeții consideră că la cartea scrisă de Iosua cineva a adăugat, mai târziu, unele istorisiri sau a făcut în ea unele schimbări. Un astfel de adaos ulterior ar fi 24,29-33, unde este vorba de moartea lui Iosua şi Eleazar. Chiar dacă mulți exegeți moderni consideră că această carte a apărut în exil (sau cu câteva decenii înainte de exil), ea făcând parte din aşa numita istorie deuteronomistă (cuprinsă în cărţile Deuteronom, Iosua, Judecători, 1-4 Regi), e necesar să admitem că Iosua a redactat cel puțin principalele secțiuni din cartea care-i poartă numele [Prelipceanu, p. 114-5]. 3. Structura internă şi conţinutul
v
Partea întâi (1,1-12,24). La porunca Domnului, Iosua dă dispoziţii pentru pregătirea cuceririi ţării. Sunt trimise două iscoade peste Iordan, în oraşul Ierihon, pentru a aduce informaţii despre cetate. Cei doi sunt ascunşi şi salvaţi de către o femeie desfrânată, pe nume Rahab. Iscoadele se întorc cu informaţii despre Ierihon, prima cetate de cucerit (cap. 2). Israeliţii trec Iordanul ca pe uscat, cum trecuseră odinioară evreii prin mare la ieşirea din Egipt, întrucât apele Iordanului şi-au oprit curgerea (cap. 3). Sunt aşezate 12 pietre în amintirea trecerii minunate (cap. 4). Iosua porunceşte ca toţi israeliţii care s-au născut după ieşirea din Egipt să fie circumcişi. Apoi se sărbătoresc pentru prima oară paştile în ţara făgăduită (cap. 5). Mai întâi este cucerit în mod miraculos Ierihonul, în cadrul unui ceremonial cu rezonanţe liturgice, în urma căruia zidurile cetăţii se dărâmă. Populaţia oraşului este măcelărită, potrivit indicaţiilor lui Iosua. Doar Rahab împreună cu casa ei este cruţată (ea este una din străbunicile Mântuitorului – Mt 1,5) (cap. 6). Cucerirea oraşului Ai eşuează, într-o primă fază, fiindcă Acan, contrar dispoziţiei divine, păstrase în ascuns obiecte de preţ din Ierihon. De abia după pedepsirea lui Acan, cetatea Ai poate fi cucerită (cap. 7-8). Locuitorii din Ghibeon reuşesc, printr-un şiretlic, să încheie legământ cu Iosua. Ei sunt cruţaţi datorită legământului, dar sunt făcuţi sclavi în vederea slujirii la casa Domnului (cap. 9). În lupta împotriva unei coaliţii de regi canaaniţi din sudul ţării, israeliţii sunt ajutaţi de Dumnezeu prin pietrele care cad din cer asupra duşmanilor (cap. 10). La cererea lui Iosua, Domnul face ca soarele să se oprească pe cer până când adversarii sunt învinşi. Odată cu înfrângerea cetăţilor din nordul Canaanului, ţara ajunge în stăpânirea israeliţilor (cap. 11). Sunt menţionate toate teritoriile cucerite şi regii pe care i-au învins israeliţii (cap. 12). Partea a doua (13,1-22,34) relatează împărţirea ţării cucerite între cele douăsprezece seminţii, mai puţin cea a lui Levi. Seminţiile Ruben, Gad şi jumătate din Manase primiseră deja moştenire în partea de răsărit a Iordanului – Num 32 (cap. 13). Mai întâi primesc teritoriu Caleb, seminţia lui Iuda şi seminţia lui Iosif (Efraim şi Manase). Apoi, în cadrul adunării de la Sichem, se împarte prin sorţi restul teritoriului între seminţiile Veniamin, Simeon, Zebulon, Isahar, Aşer, Neftali şi Dan. Sunt precizate graniţele şi cetăţile care aparţin fiecărei seminţii (cap. 14-19). Domnul îl instruieşte pe Iosua să aleagă apoi şase cetăţi de azil. Potrivit legii lui Moise, ele erau destinate ca refugiu pentru ucigaşii fără voie, pentru a nu fi ucişi de familia victimei din răzbunare, înainte de judecarea cazului (cap. 20). Leviţii nu primiseră un teritoriu între celelalte seminţii, întrucât partea lor era slujirea Domnului. Ei primesc 48 de cetăţi cu păşunile înconjurătoare. Seminţiile de la est de Iordan, care au participat la cucerirea ţării, primesc încuviinţarea să se întoarcă înapoi (cap. 21). Aceştia construiesc un altar al Domnului în partea de răsărit a Iordanului, ceea ce duce la neînţelegeri cu seminţiile din ţară, care îi acuză de idolatrie. În cele din urmă seminţiile din ţară sunt convinse că altarul fusese ridicat doar ca amintire a faptului că şi aceste seminţii aparţin de Israel, chiar dacă nu locuiesc în ţară (cap. 22). Partea a treia (23,1-24,33) cuprinde două cuvântări pe care Iosua, ajuns la o vârstă înaintată, le ţine în faţa poporului. În prima cuvântare, Iosua avertizează asupra pericolului amestecării cu popoarele rămase în ţară, care ar fi urmată inevitabil şi de acceptarea dumnezeilor acestor popoare şi părăsirea Domnului. Acest păcat va duce la pierderea ţării dăruite de Dumnezeu şi alungarea israeliţilor din ţară, potrivit cuvintelor lui Moise – Deut 28 (cap. 23). În cea de-a doua cuvântare, pe care Iosua o ţine în faţa poporului adunat la Sichem, sunt recapitulate toate binefacerile pe care Domnul le-a făcut israeliţilor, începând de la patriarhi, continuând cu scoaterea din robia Egiptului şi primirea ţării făgăduite. Iosua cere poporului să se decidă dacă vor să slujească Domnului sau altor dumnezei. Poporul declară că va sluji Domnului, după exemplul lui Iosua şi reîncheie legământul prin care se obligă să observe legile Domnului (cf. Deut 27). Iosua ridică o piatră comemorativă care să dea mărturie legământului. Cartea se încheie cu moartea lui Iosua şi îngroparea sa. Se menţionează apoi îngroparea preotul Eleazar şi a osemintelor lui Iosif (cap. 24). 4. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
b. secvențe de exegeză patristică „Iosua, prin numele său și prin aceea că urmează după Moise, este tip al Mântuitorului Hristos. Ce ne învață toate acestea? Nimic altceva, decât că însemnătatea cărții lui Iosua este mai puțin aceea de a arăta faptele lui Iisus, fiul lui Navi, cât de a ne descrie tainele lui Iisus, Domnul nostru. El este acela care, după moartea lui Moise, își asumă conducerea, cel care îndrumă oștirea și luptă împotriva lui Amalec, și ceea ce este neînchipuit pe munte, prin ridicarea mâinilor, împlinește el, dezbrăcând domniile și puterile, biruind asupra lor prin cruce (Col 2,15).” (Origen, Omilii la Cartea Iosua – interpretare la Ios 1,2) Iscoadele au fost trimise în Ierihon (orașul finicilor; cetatea parfumurilor), pornind din Șitim (cedri; salcâmi), un șes din Țara Moabului. În vreme ce Iisus [Navi] al nostru a trimis iscoade către regele Ierihonului, ei au fost primiți de o desfrânată ospitalieră. Însă această desfrânată, care a primit pe solii lui Iisus, i-a primit cu scopul, desigur, de a nu mai fi desfrânată. Sufletul fiecăruia dintre noi a fost tot o desfrânată, câtă vreme el a trăit în plăcerile cărnii. […] Dacă un suflet îl primește cu evlavie [pe trimisul lui Iisus Hristos] [subls. ns], El nu-l așază în locuri joase și inferioare, ci în locuri înalte și superioare, pentru că noi n-am primit pe Domnul Iisus din ținuturile joase ale pământului, pe Cel care a venit de la Tatăl și a coborât din cer. Rahab cea întinsă; furie; cea mândră) apare în genealogia Mântuitorului Hristos (Mt 1,5).” (Origen, Omilii la Cartea Iosua – interpretare la Ios 2,1) „În funia cea roșie, Părinții Bisericii au văzut preînchipuit sângele Mântuitorului vărsat pe cruce, după cum casa desfrânatei Rahav este tip al Bisericii. Semnul sângelui va sta la fereastra izbăvitoare, așa cum și noi ne-am mântuit prin cruce, fereastră către Împărăția cerurilor. E o apropiere și între funia cea roșie de la fereastră și sângele mielului cu care evreii au uns ușile lor în Egipt, la vremea celei de a zecea plăgi trimise asupra egiptenilor (Ieș 12,7). Și au mai spus să pună semn: să atârne de casa ei ceva roșu. Prin aceasta au făcut cunoscut mai dinainte că prin sângele Domnului se vor mântui toți cei ce cred și nădăjduiesc în Dumnezeu. Vedeți, iubiților, că în femeia aceasta avem nu numai credință, ci și profeție.” (Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni – interpretare la Ios 2,18) „Socoți tu că poți sta și trăi despărțindu-te de Biserică, clădindu-ți alte așezăminte și altă locuință? S-a spus către Rahab, în care era preînchipuită Biserica: Vei aduna pe tatăl tău și pe mama ta și pe frații tăi și toată casa tatălui tău la tine, în casa ta, și oricine va ieși afară pe ușa casei tale acuzat va fi.” (Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii ecumenice – interpretare la Ios 2,19) „Dumnezeu a poruncit să se ia 12 pietre din Iordan spre preînchipuirea preoților – ce taină mare, cât de mare celor cu adevărat credincioși! – care au purtat chivotul și spre preînchipuirea secării apei. Tot astfel și acum zugrăvim cu dor icoanele bărbaților virtuoși din trecut, spre zelul, amintirea și râvna noastră. Așadar, sau suprimă orice icoană și dă legi potrivnice Celui care a poruncit să se facă acestea, sau primește pe fiecare, potrivit rațiunii și modului ce se cuvin fiecăreia.” (Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaștilor – interpretare la Ios 4,7) Addenda Timpul redactării cărţii. Tradiţia talmudică afirmă că autorul cărţii este Iosua, cu excepţia pasajelor care presupun moartea lui (4,14; 24,29 ş.u.). Dar datele temporale din carte sunt contradictorii: în 6,25 se spune că Rahab este încă în viaţă, pe când în 6,24 se menţionează „casa Domnului” – adică templul din Ierusalim, construit de Solomon (după 955) – şi în 11,21 se vorbeşte de „munţii lui Iuda” şi „munţii lui Israel” – denumiri ale regatelor apărute după moartea lui Solomon (927). Aceste simple observaţii exclud scrierea cărţii înainte de perioada celor două regate (927-587). Chestiunea formării cărţii Iosua nu este deloc simplă şi nu există un consens între cercetători în privinţa ei. Din aceste considerente ne vom rezuma la menţionarea celor mai importante teorii cu privire la geneza acestei cărţi. Dacă în sec. 19 cartea Iosua era socotită ultima carte a Hexateuhului (Fac, Ieş, Lev, Num, Deut, Ios), din a 2-a jumătate a sec. 20 majoritatea autorilor moderni socotesc că această carte a apărut în exil (sau cu câteva decenii înainte de exil), ea făcând parte din aşa numita istorie deuteronomistă (cuprinsă în cărţile Deuteronom, Iosua, Judecători, 1-4Regi). Redactorii au folosit însă izvoare vechi, din epoca timpurie a regalităţii până în vremea regelui Iosia (640-609 î.Hr.). Aşa se explică şi datele cronologice contradictorii din carte. Între izvoare au fost tradiţii despre cuceriri ale unor cetăţi (cuprinse în 2-12), diverse etiologii, liste administrative cuprinzând oraşe şi frontiere din perioada regalităţii (cuprinse în 13-22). Părerile cercetătorilor diferă cu privire etapele redactării şi timpul lor. În vreme ce unii socotesc că o primă redacţie deuteronomistă a apărut în timpul regelui Iosia, legitimând campaniile de recucerire ale unor teritorii ocupate de asirieni, alţi cercetători consideră că prima redacţie a avut loc în primii ani ai exilului babilonian, după 587. Procesul redacţional a continuat şi în epoca postexilică cu prelucrări deuteronomiste şi sacerdotale, nefiind încă finalizat în timpul apariţiei Septuagintei. Există şi cercetători care leagă geneza cărţii Iosua mai mult de Pentateuh (sau de Hexateuh) decât de istoria deuteronomistă. Dar teoria unei istorii deuteronomiste cuprinzând şi cartea Iosua se bucură de recepţie mai largă la ora actuală. Bibliografie recomandată în limba română Extras din Chirilă, Ioan, Bud, Paula și Paşca-Tuşa, Stelian, Vechiul Testament în scrierile bibliştilor români: ghid bibliografic (Cluj-Napoca: Eikon/Şcoala Ardeleană, 2014), 405 p. Studii şi articole Cârstoiu, Justinian, „Cucerirea Ierihonului, prefigurare a împărăţiei cerurilor,” O 4 (2007): 67-90. Cârstoiu, Justinian, „Tipologia Cărţii Iosua Navi,” O 3-4 (2006). Chirilă, Ioan, „Iosua și Iisus în discursul patristic și în liturghia ortodoxă,” Studia TO 1 (2012): 19-30. Oancea, Constantin, „Cărţi istorice sau profeţi anteriori? Observaţii de natură canonico-redacţională asupra cărţilor Iosua – 2 Regi,” RT 2 (2008): 22-35. Orleanu-Bîrlădeanu, Calistrat, „Cartea lui Iosua Navi,” BOR 5 (1906): 481-489 / 6 (1906): 673-680. Repere patristice Efrem Sirul, Tâlcuirile sântului părintelui nostru domnul Efrem Sirul la Pentateuh, Iosua, Judecători, Cărţile lui Samuel şi ale Regilor, vol. 1, ed. Silevestru Octavian Isopescu (Cernăuţi: f. ed., 1914), 556 p. Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă. Dumnezeu este grabnic la mântuire şi zăbavnic la mânie. În acest cuvânt şi minunata istorie a lui Rahav, ed. Dumitru Fecioru (Bucureşti: IBMO, 1998), 121-154. Origen, „Omilii la Cartea Iosua,” în PSB 6, ed. Teodor Bodogae et al. (Bucureşti: IBMO, 1981), 225-306. Usca, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. VI Iosua, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004. Yüklə 0,74 Mb. Dostları ilə paylaş:
|