Cursul 3 CĂRȚile istorice pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă

2 Regi

Bibliografie utilizată:

• 
  Adam, Klaus-Peter, Saul und David in der judäischen Geschichtsschreibung (FAT 51) (Tübingen: Mohr Siebeck, 2007)
  
• 
  Bar-Efrat, Shimon, Das erste Buch Samuel: ein narratologisch-philologischer Kommentar (BWANT 176) (Stuttgart: Kohlhammer, 2007).
  
• 
  Brown, Raymond et al., Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură 3. Istoria deuteronomistă, , ed. Dumitru Groșan (Târgu Lăpuș: Galaxia Gutemberg, 2010).
  
• 
  de Pury, Albert și Römer, Thomas. (ed.), Die sogenannte Thronfolgegeschichte Davids (OBO 176) (Fribourg: Universitatsverlag /Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht, 2000).
  
• 
  Fischer, Alexander, Von Hebron nach Jerusalem. Eine redaktionsgeschichtliche Studie zur Erzählung von König David in II Sam 1-5 (BZAW 335) (Berlin / New York: de Gruyter, 2004).
  
• 
  Fokkelman, Jan P., Narrative Art and Poetry in the Books of Samuel. A Full Interpretation Based on Stylistic and Structural Analyses, vol. I-IV, (Assen: Van Gorcum, 1981-1993)
  
• 
  Kaiser, Otto, „Der historische und der biblische König Saul,” ZAW 122 (2010): 520-45.
  
• 
  Kannengieser, Charles, Handbook of Patristic Exegesis (The Bible in Ancient Christianity, vol. 1) (Leiden-Boston: Brill, 2006
  
• 
  Klein, Johannes, David versus Saul. Ein Beitrag zum Erzählsystem der Samuelbücher (BWANT 158), (Stuttgart: Kohlhammer, 2002).
  
• 
  McCarter, P. Kyle, „I și II Samuel,” în The Anchor Bible 8 și 9), (New York: Doubleday, 1980 și 1984).
  
• 
  Nihan, Christophe and Nocquet, Dany, „1-2 Samuel”, în Römer, Thomas et al. (ed.), Introduction à l’ Ancien Testament (Geneva: Labor et Fides, 2009), 358-83.
  
• 
  Petercă, Vladimir, Regele Solomon în Biblia grecească și în cea ebraică (Iași: Polirom, 1999).
  
• 
  Prelipceanu, Vladimir et al., Studiul Vechiului Testament. Manual pentru Facultățile de Teologie, ed. Ioan Chirilă (Cluj-Napoca: Renașterea, 2003).
  
• 
  Semen, Petre și Melniciuc-Puică, Ilie, Aşteptând mântuirea (Trinitas: Iaşi, 1999).
  
• 
  Septuaginta 2. Iisus Navi, Judecătorii, Ruth, 1-4 Regi, ed. Cristian Bădiliță et al. (București/Iași: Polirom, 2004).
  
• 
  Wigoder, Geoffrey et al., Enciclopedia Iudaismului, ed. Radu Lupan şi George Weiner (Bucureşti: Hasefer, 2006).
  

1. Titlul cărții și poziția în canon

A doua Carte a Regilor nu poate fi separată, nici ca denumire, nici ca istoric, de prima. Ea face parte din acea unitate care se numeşte „[Cărţile] Domniilor” (LXX) sau Cărţile lui Samuel (după TM), fiind despărţită de prima Carte a Regilor numai din motive de volum, cele două cărţi neputând fi cuprinse într-un singur sul. Începutul cărții 2 Regi este, de fapt, versetul median al Cărţilor lui Samuel. Biblia greacă reia, în primele versete ale capitolului I, povestea morţii lui Saul pentru a obţine o pauză între cele două cărţi. Formula de început a acestui capitol este aidoma celei care deschide Iisus Navi şi Judecătorii. Tradiţia masoretică nu cunoaşte această împărţire, precizând doar că mijlocul cărţii lui Samuel este 1 Sam 28,23. În textul grec nu există niciun fel de continuitate între 1Rg 31 şi 2Rg 1. Mai mult, povestea morţii lui Saul din aceste versete se deosebeşte foarte mult de 1Rg. 31,1-6, lucru explicat de unii (M.H. Segal, H.W. Hertzberg, P.K. McCarter) prin presupunerea că vestea adusă de solul amalecit este un mesaj mincinos. S-a mai presupus fie că acest capitol continuă 1Rg 30 (1Rg 31 provenind dintr-o altă sursă), fie că avem de-a face cu un text heteroclit, rezultat din amestecul capitolele 1-4, 11-12, pe de o parte, şi capitolele 5-10, 13-16, pe de alta.

Cât priveşte sfârşitul cărții 2 Regi, marea majoritate a manuscriselor LXX plasează spaţiul dintre 2 Regi şi 3 Regi după 2Rg 24,25, acolo unde Biblia ebraică plaseză spaţiul dintre Samuel şi Regi. În schimb, manuscrisele din grupul lucianic prelungesc cea de-a doua carte a Regilor până la 3Rg 2,11, adică până la sfârşitul morţii lui David. 2 Regi se sfârşeşte cu moartea lui David, aşa cum Geneza se sfârşeşte cu cea a lui Iosif, iar Deuteronomul cu cea a lui Moise. De aceea, s-a pus întrebarea dacă plasarea aici a separării dintre cele două cărţi n-ar reprezenta o veche modalitate de separare, înlocuită de cea a Bibliei ebraice, sau dacă această separare nu se bazează cumva pe dorinţa de a articula povestirea pe „domnii”. Problema este în continuare deschisă [Septuaginta, p. 355-6].
2. Autorul şi datarea scrierii

Tradiția iudaică consideră că autorul acestei cărți, ca și a celei pe care o succede, este profetul Samuel. Cercetătorii mai noi susțin că este mult mai probabil ca autorul să fi trăit în perioada regalității, probabil după moartea lui Solomon, în preajma sau chiar în timpul exilului.

3. Structura internă şi conţinutul

1,1-27	David plânge pe Saul și pe Ionatan
2,1-4,13	Războiul civil dus de David împotriva casei lui Saul. David este uns rege al lui Iuda în Hebron
5,1-25	David devine regele întregului Israel; cucerirea Ierusalimului
6,1-23	David aduce chivotul la Ierusalim
7,1-29	Dumnezeu nu-i permite lui David să construiască Templul
8,1-18	Războaiele lui David împotriva filistenilor, a Moabului, a Țobei și a Damascului
9,1-13	David și Mefiboșet, fiul lui Ionatan
10,1-19	Războaiele lui David împotriva lui Amon și Aram
11,1-12,31	David și Batșeba
13,1-18,13	Revolta lui Abesalom
19,1-44	David revine la Ierusalim
20,1-26	Revolta lui Șeba, fiul lui Bicri
21,1-14	Răzbunarea ghibeoniţilor pe fiii lui Saul
21,15-22	O listă a vitejilor lui David
22,1-51	Rugăciunea de mulţumire a lui David
23,1-7	Ultimele cuvinte ale lui David
23,8-39	Altă listă a vitejilor lui David
24,1-25	Recensământul, ciuma şi construirea altarului în ţarina lui Aravna [EI, p. 586]

.

Cele două cărţi aşezate sub numele lui Samuel au o oarecare unitate, conferită fie şi numai de faptul că istoria regelui David începe în 1 Regi, mergând o vreme în paralel cu istoria lui Saul, dar se continuă, până aproape de sfârşit, în cea de-a doua. Dacă I Regi poate fi definită drept o carte a tranziţiilor, deoarece înfăţişează trei tranziţii importante ale puterii pentru Israel: de la Eli la Samuel, de la Samuel la Saul şi de la Saul la David, 2 Regi este consacrată celor patruzeci de ani de domnie a lui David ca rege teocratic, domnie desfăşurată în termenii legământului Domnului precizaţi de Moise în Deuteronom, dar marcată şi de nesocotirea acestui legământ şi de blestemul şi pedeapsa ce decurg din aceasta. Un curent favorabil monarhiei, similar celui din 1 Regi, se exprimă în toate pasajele care îl glorifică pe David şi dinastia lui.

Moartea lui Saul, răzbunată de David prin pedepsirea ucigaşului acestuia (cap. 1), lăsa în urmă un vid de putere, confuzie în rândurile poporului şi un război civil între partizanii lui David şi cei ai moştenitorului lui Saul. Situaţia de după moartea lui Saul o reproduce pe aceea dinaintea urcării lui pe tron, dar amplificată. Mulţi israeliţi fugiseră dincolo de Iordan, succesorul lui Saul reprezenta doar o umbră de autoritate, fiind el însuşi transfug peste Iordan (cap. 2-3). Filistenii îşi întinseseră stăpânirea asupra triburilor lui Israel, şi chiar şi asupra unei părţi din Iudeea, până la Betleem, patria lui David. Aceasta era situaţia moştenită de David. În vremea aceasta, David dă din nou încredere poporului, îşi atrage simpatia făcând apel la sentimentele lui religioase, trezeşte în suflete idealul libertăţii politice şi al coeziunii interne între triburile din nord şi cele din sud. Astfel, la Hebron, David este proclamat rege de către seminţia lui Iuda. Celelate seminţii îl ung rege pe fiul lui Saul, Işboşet. Războiul între regatul lui David şi israeliţi se încheie după ce Işboşet este ucis. Seminţiile israelite îl recunosc pe David rege (cap. 4-5). David cucereşte Ierusalimul de la iebusiţi şi mută capitala regatului de la Hebron aici. Cu mult fast este adus în Ierusalim chivotul Domnului, simbolul unităţii religioase a seminţiilor, care se afla în Chiriat-Iearim (cap. 6). David doreşte să construiască şi un templu, în care să aşeze chivotul şi care să fie locuinţa Domnului, însă Dumnezeu, prin profetul Natan, îl opreşte, transmiţându-i că doar urmaşul său va realiza această lucrare. În schimb, Domnul îi făgăduieşte lui David că dinastia sa va fi veşnică (cap. 7).

Urmează o trecere în revistă a războaielor purtate: regele îi supune la apus pe filisteni, la răsărit pe amoniţi şi pe moabiţi, la miazănoapte pe aramei, la miazăzi pe amaleciţi şi pe edomiţi. Totodată, încheie alianţe cu regele Tirului, al Hamatului şi cu alte căpetenii, realizând un adevărat imperiu. Pe lângă aceasta, se face o descriere a administraţiei regatului, şi ea opera lui David. Administraţia publică era condusă de „robi ai regelui”, în fruntea cărora se aflau un secretar şi un scrib regal, care îndeplineau funcţia de miniştri de „interne” şi de „externe”. Relatarea privind organizarea pe care o impune David este împărţită între capitolul 8 (15-18 – administraţia) şi capitolul 22 (23-26 – armata). Aflăm astfel despre organizarea oştirii, despre grupul de „treizeci” de viteji şi grupul de „trei”, şi despre cherethiţi şi phelethiţi, care formau garda personală a regelui [Septuaginta, p. 356-7].

Începând cu capitolul 9 din cartea 2 Regi se relatează evenimentele care au influenţat succesiunea la tronul lui David. În timp ce oastea sa condusă de generalul Ioab asedia cetatea amonită Raba, la răsărit de Iordan, regele se odihnea în reşedinţa sa din Ierusalim şi nu participa direct la conflictul militar. Odată, spre seară, după ce s-a sculat din pat şi a început să se plimbe pe terasa palatului său, regele a văzut o femeie care se scălda. Furat fiind de frumuseţea acesteia, a trimis de îndată slujitori ca să afle cine este. Aflând că este soţia unuia dintre soldaţii săi care se afla sub comanda lui Ioab, a chemat-o numaidecât în palatul său şi s-a culcat cu ea. După ce aceasta s-a curăţit de necurăţia ei, s-a întors la casa sa. Nelegiuirea sa nu a putut fi tăinuită fiindcă Batşeba, femeia lui Urie Heteul, a rămas însărcinată. Înţelegând că fapta lui va fi dată în vileag în scurtă vreme, printr-o solie, David i-a cerut lui Ioab să îl trimită pe Urie în Ierusalim cu noutăţi despre război. După ce l-a primit pe heteu la curte şi după ce a aflat veştile despre luptele cu amoniţii, David l-a trimis la casa sa, sperând că acesta se va culca cu Batşeba şi astfel, chiar dacă pruncul se va naşte mai repede, el va scăpa de vina desfrâului. Deşi nu era israelit, Urie a dovedit loialitate faţă de camarazii săi de arme şi a înnoptat într-un cort. Văzând că Urie nu a dormit în casa sa, David l-a chemat din nou pentru a-l dojeni şi l-a îndemnat să meargă să se culce în casa sa. Răspunsul heteului trebuia să fie perceput de David ca o lecţie de trezvie, însă împăratul fiind orbit de nelegiuirea sa, s-a gândit să îi curme viaţa, printr-un şiretlic. După câteva zile de şedere în Ierusalim, David îl trimite pe Urie cu o scrisoare pentru Ioab în care împăratul îi cerea acestuia să însceneze moartea heteului, făcându-o să pară un accident. Generalul a făcut întocmai şi la primul asalt asupra cetăţii Urie a fost ucis. După moartea acestuia şi după zilele rânduite de doliu, David a poruncit ca Batşeba să fie adusă în palatul său (cap. 11).

Fiindcă persista în greşeala sa şi nu dădea semne de căinţă, Dumnezeu trimite pe proorocul Natan ca să îl mustre. Printr-o istorioară fictivă (2Rg 12,1-4), profetul îl determină pe împărat să fie, într-un mod indirect, propriul său judecător. Sentinţa pentru faptele lui era moartea (2Rg 12,5). După ce i-a descoperit greşelile, Natan îl ceartă cu asprime pe David şi îi aduce aminte de toate privilegiile de care Dumnezeu l-a învrednicit. Apoi profetul pronunţă pedeapsa care urma să cadă asupra împăratului din pricina faptului că el, garantul Legii, a nesocotit cuvintele Domnului şi a dat prilej vrăjmaşilor să hulească numele lui Dumnezeu. Pentru crimă, Natan îi profeţeşte că deasupra casei sale toată viaţa va fi sabie, iar pentru desfrânare, el prevesteşte necinstirea femeilor lui de o persoană din casa sa în văzul întregului Israel. La auzul acestor cuvinte David a răspuns scurt, dar plin de izbăvire: „Am păcătuit înaintea Domnului” (2Rg 12,12). Pocăinţa sinceră a împăratului a fost urmată de iertarea instantanee din partea lui Dumnezeu: „Şi Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta, a zis Natan, şi tu nu vei muri” (2Rg 12,13). Însă pedeapsa rostită de profet, precum şi moartea copilului născut din desfrânare, aveau să se împlinească, fiindcă păcatul trebuia ispăşit de David. Totuși, Dumnezeu îi dăruieşte alt fiu, pe Solomon (cap. 12), însă vărsarea de sânge în casa lui David se continuă.

Una din fiicele lui David din altă căsătorie, Tamara, este violată şi apoi repudiată de fratele ei vitreg, Amnon. Abesalom, fratele bun al Tamarei, pune la cale răzbunarea împotriva lui Amnon şi îl ucide cu prilejul unui ospăţ (cap. 13). David ţine doliu după Amnon, întâiul său născut, iar Abesalom fuge din Ierusalim. După un timp, David îl iartă şi îi îngăduie să se reîntoarcă la curte. Dar Abesalom continuă să sfideze autoritatea lui David şi se poartă ca un rege (cap. 14-15). În cele din urmă Abesalom se revoltă făţiş împotriva lui David, ceea ce duce la un război civil. David nu este nevoit să fugă din Ierusalim, iar Abesalom preia tronul tatălui său pentru o vreme. Îşi trimite oştenii în urmărirea lui David, care între timp îşi reorganizează armata (cap. 16-17). În timpul acestor întâmplări tulburi, un rol însemnat îl joacă preoţii Abiatar, purtătorul efodului în bătăliile lui David, principal sfetnic, şi Sadoc. Aceştia rămân în Ierusalim alături de chivotul legământului Domnului, pe care David nu-l ia cu el în exil, dar erau şi iscoade ale regelui în cetatea ocupată de Abesalom. Oştirea lui David biruieşte, Abesalom fuge dar este ucis de Ioab, în ciuda poruncii insistente a lui David, ca el să fie cruţat (cap. 18). David îşi plânge fiul care voia să-i ia viaţa, dar îşi ascunde durerea în faţa poporului (cap. 19).

O altă răscoală care ameninţă ruperea regatul lui David este condusă de un bărbat din seminţia lui Veniamin (ca şi Saul), pe nume Şeba. Acesta îndeamnă seminţiile să se separe de David, iar mulţi israeliţi îi dau ascultare. Ioab reuşeşte să întoarcă poporul în favoare lui David. Şeba fuge, dar este ucis de locuitorii cetăţii în care se refugiase (cap. 20).

Naraţiunea se întrerupe aici (aceasta având să fie continuată în 3 Regi 1) pentru a face loc unor suplimente (cap. 21-24) care au legătură între ele două câte două: primul şi ultimul, al doilea şi penultimul, şi cele două de la mijloc. Prima pereche dă amănunte despre o foamete şi o molimă, cea de-a doua despre războaiele purtate cu filistenii şi despre faptele de vitejie din aceste războaie, iar cea de-a treia conţine două cântări ale lui David, una în formă de psalm, cealaltă cu aspect de oracol. Ultimul dintre ele relatează pedeapsa divină în urma recensământului efectuat de David. Nu se precizează de ce a greşi David numărâdu-şi poporul, dar se subînţelege că a făcut-o pentru a vedea câţi bărbaţi apţi de luptă are la dispoziţie, adică câtă putere are el, fără ajutorul lui Dumnezeu. Încrederea în forţele proprii înseamnă totodată ignorarea lui Dumnezeu. Din „poporul lui Dumnezeu”, David a vrut să facă poporul regelui. Pus în faţa greşelii sale, David trebuie să aleagă singur pedeapsa: 7 ani foamete în ţară, trei luni să fie urmărit de duşmani sau trei zile de ciumă în popor. David alege ciuma. Plaga se oprește în Ierusalim, pe ţarina iebuseului Aravna. David cumpără de la acesta locul şi construiește un altar pentru jertfe (cap. 24).

Dacă în 1 Regi câmpul de acţiune este restrâns, lărgindu-se doar puţin în jurul sanctuarului de la Șelo, unde se afla chivotul Domnului, la sfârşitul cărţii 2 Regi, aria în care se manifestă David se întinde de la fruntariile Egiptului până la Eufrat, acestea fiind hotarele imperiului davidic. Datele fundamentale, dar aproximative, care jalonează acest text sunt: anul 1000 î.Hr., an în care David devine rege al lui Iuda, apoi ai lui Israel, şi 970 î.Hr., anul morţii lui David şi al urcării pe tron a lui Solomon, care în 2 Regi este doar prefigurată.

4. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii
a. comentarii patristice

• 
  Beda Venerabilul, In Regum librum XXX quaestiones, în PL 91 / CCL 119.
  
• 
  Sf. Ambrozie al Milanului, Apologia altera prophetae David, în PL 14 / SC 293.
  
• 
  Sf. Chiril al Alexandriei, Fragmenta in libros Regum, în PG.
  
• 
  Teodoret al Cirului, De quaestionibus ambiguis in Libros Regnorum et Paralipomenon, în PG 80.
  

b. secvențe de exegeză patristică
„Deci noi, când întâlnim pe unii care cugetă în mod inferior, să înţelegem în chip cinstit, ţinând seama şi de cuvântul: Căci s-a întors iubirea ta asupra mea mai minunată decât dragostea (agapisin) femeilor. Pentru cei ce aud drept cele dumnezeieşti, sfinţii autori ai Scripturilor folosesc în acelaşi înţeles cuvântul iubire (agapi) şi eros, potrivit revelaţiilor dumnezeieşti. Şi au aceeaşi putere de unire şi legare şi de amestecare cu frumosul şi binele. Căci ele sunt pentru frumos şi bine şi frumosul şi binele provin din ele şi ţin pe cele de aceeaşi treaptă în comunicare reciprocă, dar şi mişcă pe cele dintâi spre purtarea de grijă a celor de al doilea şi întăresc pe cele de mai jos prin întoarcerea lor spre cele de mai sus” (Sf. Dionisie Areopagitul, Despre Numirile Dumnezeiești – interpretare la 2Rg 1,26)
„David cel inteligibil este Iisus Hristos, adevăratul Împărat al lui Israel, văzătorul de Dumnezeu. Acesta, la prima Lui venire, a fost uns după latura omenităţii, (…) căci a uns omenitatea prin dumnezeire, făcând-o ceea ce era şi Ungătorul. Iar la a doua slăvită arătare va fi şi Se va proclama Dumnezeu şi Împărat al întregii zidiri.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua – intepretare la 2Rg 5,3)
„Trebuie să înţelegem că nimic privitor la Dumnezeu nu trebuie judecat cu uşurinţă, fiindcă şi o vină care pare mică devine mare dacă este o injurie adusă lui Dumnezeu. Acel Uza, levit al lui Dumnezeu, ce a săvârşit împotriva poruncii cereşti prin faptul că a încercat să sprijine chivotul Domnului, ca să nu se răstoarne? Legea nu prevedea nimic în această privinţă. Şi totuşi, îndată ce a pus mâna să sprijine chivotul, şi-a dat duhul, nu fiindcă, pe cât se pare, ar fi săvârşit ceva nepermis, sau împotriva datoriei, ci prin datorie însăşi împotriva datoriei, fiindcă a fost în afara poruncilor” (Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu – interpretare la 2Rg 6,8)
„Când Te descoperi Tu, Stăpâne a toate, şi-Ţi arăţi limpede slava feţei Tale sunt întreg cuprins de cutremur văzându-Te venind de sus, la smerenia firii mele, pe cât îmi este cu putinţă; şi, fiind cuprins de teamă, sunt lovit de uimire (…). Văd atunci marea necuviinţă a sufletului şi nevrednicia ticălosului meu suflet şi, cunoscând acestea, îmi ies din mine însumi strigând: Cine sunt eu, Dumnezeule şi Făcătorul a toate, şi ce lucru bun am făcut în viaţă sau ce poruncă a Ta am lucrat cândva, ca să mă preaslăveşti cu o asemenea slavă? Şi de unde sau pentru ce ai socotit lucru vrednic să mă învălui aşa în lumină pe mine, ticălosul, ziua şi noaptea? Oare am însetat căutându-Te pe Tine, Împăratul meu? Oare am pătimit cele rele în chinuri pentru poruncile Tale? Oare am răbdat ispite şi lovituri, ca toţi sfinţii cei din veac care au îndurat cu tărie acestea? Am făcut oare toate acestea, ca să mă mântuieşti numărându-mă împreună cu aceia, Hristoase?” (Sf. Simeon Noul Teolog, Erosurile imnelor dumnezeiești – interpretare la 2Rg 7,1-18)
„Să venim la David, proorocul şi împăratul. Dar mie îmi place mai mult să-l numesc prooroc; împărat a fost în Palestina, prooroc, însă, până la marginile lumii. Domnia lui a ţinut câtăva vreme, dar profeţia lui are cuvinte nemuritoare. Mai degrabă se va stinge soarele decât să fie date uitării cuvintele lui David. David a săvârşit şi adulter, şi omor. A văzut, spune Scriptura, pe o femeie frumoasă, făcând baie, şi s-a îndrăgostit de ea. Gândul şi l-a prefăcut apoi în faptă. Şi a căzut proorocul în preacurvie, mărgăritarul în mocirlă; câtă vreme vizitiul e treaz, aleargă şi trăsura bine; când vizitiului i se slăbesc puterile şi nu mai e stăpân pe hăţuri, ajunge şi trăsura în prăpastie. Aşa şi cu omul. Atâta vreme cât sufletul e treaz şi priveghează, este şi trupul curat; dar când sufletul se întunecă, se rostogoleşte şi trupul în mocirlă, în plăcere. Ce a făcut David? A preacurvit! Nu şi-a dat seama şi nici altul nu i-a atras luarea aminte. Şi a făcut asta când era cu părul alb, ca să vezi că nici bătrâneţea nu ţi-e de folos de eşti nepăsător, după cum nici tinereţea nu te poate vătăma de eşti cu mintea trează.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăință – interpretare la 2Rg 11,1-21)
„David este „icoana mărturisirii (păcatelor), a făptuirii şi a contemplaţiei, ca cel ce a fost întâi păstor, pe urmă împărat al seminţiei iudaice şi biruitor al celor de alt neam, dar nu şi simbol al stabilităţii într-acestea prin deprindere. Căci a căzut după venirea la cunoştinţă, pătimind ceva omenesc, şi n-a păzit neschimbată deprinderea virtuţii şi a cunoştinţei. De aceea poate nici nu s-a scris că a săltat întru întâmpinarea Cuvântului din pântece, ca marele Ioan, ci numai după desăvârşita înfrângere a celor de alt neam şi după aducerea cortului, adică după retragerea patimilor şi reîntoarcerea cunoştinţei. Deci Ioan este tipul tuturor celor care se nasc în virtute şi cunoştinţă prin pocăinţă în duh şi păstrează până la sfârşit, prin înaintare neschimbată, deprinderea în acestea; iar David, al tuturor celor care cad după venirea la cunoştinţă şi iarăşi dobândesc prin pocăinţă bucuria dumnezeiască a sufletului pe baza virtuţii şi a cunoştinţei.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua – interpretare la 2Rg 12,1-19)
„Deşi fericitul David a auzit mai cu seamă cuvintele: Domnul a iertat păcatul tău, totuşi împăratul nu s-a depărtat de pocăinţă, ci se îmbrăca cu sac în loc de porfiră, şedea pe cenuşă şi pe pământ în loc de tron ferecat cu aur. Dar nu numai că şedea pe cenuşă, ci chiar mâncarea lui îi era de cenuşă, după cum însuşi spune: Cenuşă cu pâine am mâncat (Psalmi 101, 10). Cu lacrimi şi-a topit ochiul cu care a poftit. Spăla-voi, spune el, în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda. Înalţii demnitari îl rugau să mănânce pâine şi el nu-i asculta! Timp de şapte zile îşi prelungea postul. Dacă un împărat astfel îşi mărturiseşte păcatul, oare tu, un simplu om, nu eşti dator să ţi-l mărturiseşti?” (Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele – interpretare la 2Rg 12,1-19)
Addenda
Autorii cărții. Textul cărții 2 Regi pare să fie lucrarea a cel puţin trei autori, a căror mână se suprapune, ducând uneori la sincope şi deosebiri care se reflectă şi în traducere. Cea mai mare parte a textului şi, probabil, cea mai veche pare să aparţină unui istoric numit de unii exegeţi „abiatarid (deoarece este susţinătorul casei lui Abiatar şi al politicii acestuia, partizan al regelui David şi al urmaşului său, Adonia, întâiul-născut). Din loc în loc, se poate observa intervenţia unui al doilea istoric, purtătorul ideilor preotului Sadoc (istoricul „sadocid”, fidel dinastiei, cu tendinţe clericale, susţinător al lui Solomon). Pe alocuri însă ies la iveală şi ecouri deuteronomiste. Atitudinile primilor doi istorici sunt, în mod evident, partizane. Astfel, cucerirea Ierusalimului, concomitent cu înfrângerea filistenilor (cap. 5), urmată de aşezarea chivotului la Ierusalim (cap. 6) – mari momente de glorie pentru domnia lui David – sunt puse pe seama istoricului abiatarid. Pe acesta l-a continuat şi l-a corectat cel sadocid, care a vrut să arate că David a fost nu numai întemeietorul cultului de la Ierusalim, ci şi al unei dinastii; acesta ar fi făcut adăugiri capitolului 6 şi ar fi introdus o primă formă a capitolului 7. La toate acestea, un istoric ulterior va fi adăugat versetele 8,1-14, unde se arată că regele Ierusalimului a fost în acelaşi timp întemeietorul unui imperiu ce se întindea şi asupra neamurilor dimprejur. Tot pe seama istoricului abiatarid este pusă şi istorisirea din capitolul 9 despre punerea sub protecţie a ultimului descendent din casa lui Saul. Acest autor înviorează acţiunea cu ajutorul unor dialoguri dense şi vii. Se regăseşte acelaşi stil în 21,1-14, a cărui urmare trebuie să fie capitolul 9. Multe capitole au fost deplasate, evidentă fiind expedierea unor episoade în ultimele capitole, văzute ca „anexe”. Unei ultime redactări i se datorează, probabil, şi dispoziţia concentrică ce poate fi pusă în evidenţă în cazul mai multor povestiri. Bunăoară, povestea despre Batșeba este precedată de o relatare militară ce cuprinde 10,1-11,1. Continuarea directă a acestei relatări se află în 12,26-31, în timp ce istoria personală a lui David şi a Batșebei formează miezul capitolului 11 şi se continuă în 12,15b-25.

Ca şi în cazul 1 Regi, din punctul de vedere al unităţii redactării şi al documentelor folosite de redactor(i), se pot distinge: un grup omogen (2Rg 10-20), un grup compozit (2Rg 2-9), şi apendici (2Rg 21-24). Grupul omogen, căruia ar trebui să i se adauge primele două capitole din 3 Regi, reprezintă cea mai bună parte din cărţile lui Samuel. Prezintă, într-o naraţiune omogenă, împrejurările unui păcat şi urmările acestuia, punându-i laolaltă pe fiii capabili să conducă regatul şi pe moştenitorul şi succesorul lui David. Autorul pare să fie o persoană apropiată evenimentelor. Intenţia sa este să arate cum unitatea naţională, la care ajung regatul lui Iuda şi al lui Israel, se realizează în mâinile lui David şi trece apoi în mâinile lui Solomon. Pe plan teologic, autorul vrea, pe de o parte, să arate că moştenitorul regatului este legat de un dublu păcat al tatălui, pe de alta, să urmărească legătura, de tip cauză-efect, dintre greşeală şi pedeapsă. El pare a fi un profet, deoarece numai un profet ar fi putut avea curajul să povestească asemenea blasfemii despre rege, lucruri puţin onorabile pentru urmaşul acestuia. Autorul nu trebuia neapărat să fie îndepărtat în timp, deoarece David se pare că ar fi fost idealizat ca strămoş al lui Mesia nu mult după Solomon, iar această idealizare ar fi împiedicat o atât de lungă povestire a păcatului săvârşit de rege, aflat în legătură directă cu moştenitorul.

Bibliografie recomandată în limba română
Extras din Chirilă, Ioan, Bud, Paula și Paşca-Tuşa, Stelian, Vechiul Testament în scrierile bibliştilor români: ghid bibliografic (Cluj-Napoca: Eikon/Şcoala Ardeleană, 2014), 405 p.
Studii şi articole

Cotos, Nicolae, „David aduce chivotul legământului la Ierusalim şi se gândeşte să clădească Domnului Templu (2 Sam. 6-7),” MMS 7-8 (1958): 555-565.

Cotos, Nicolae, „David şi moartea lui Saul, fragmente din cele două cărţi ale lui Samuil,” MB 1-3 (1958): 76-83.

Cotos, Nicolae, „Un episod trist din istoria sacră a Vechiului Testament: Tragicul sfârşit al generalului Abner,” MMS 3-4 (1957): 242-250.

Isvoranu, Alexandru, „Profetul Natan şi regele David,” MO 1-2 (1995): 36-42.

Neaga, Nicolae, „Istoria timpurilor vechi-testamentare: David,” MA 5-6 (1958): 357-370.

Oancea, Constantin, „Cărţi istorice sau profeţi anteriori? Observaţii de natură canonico-redacţională asupra cărţilor Iosua – 2 Regi,” RT 2 (2008): 22-35.

Onișor, Remus, „Tragedia lui Micol, fiica lui Saul şi soţia lui David,” CO 2 (2000): 58-77.

Repere patristice

Ambozie cel Mare, „Apologie pentru David către împăratul Teodosie,” în PSB 52, ed. Teodor Bodogae et al. (Bucureşti: IBMO, 2007), 371-426.

Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie. Despre Ghibeoniţi şi urmaşii lui Saul,” în Filocalia 3, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: Harisma, 1994), 452-82.

Uscă, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. VIII 1-2 Regi, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005.