Cursul 3 CĂRȚile istorice pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă
Yüklə 0,74 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 1. Titlul cărții și poziția în canon
- 2. Autorul şi datarea scrierii
- 3. Structura internă şi conţinutul
- Partea a doua
- Şamgar
- Ibţan , Elon şi Abdon
- 4. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
- Sf. Efrem Sirul , Imnele Arătării – interpretare la Jud 6,40
- Salvianus , Despre guvernarea lui Dumnezeu – interpretare la Jud 7,7
- Sf. Grigore Palama , Omilii – interpretare la Jud 7,13
- Sf. Maxim Mărturisitorul , Nedumeriri, întrebări și răspunsuri – interpretare la Jud 11,40 ) Addenda Timpul redactării cărţii
- Textele predeuteronomiste
- Redacţia postdeuteronomistă
- Bibliografie recomandată în limba română
JudecătoriBibliografie utilizată:
1. Titlul cărții și poziția în canon Denumirea de Judecători (TM: שֹׁפְטִים – șophetim; LXX: κριταὶ) provine de la acei bărbaţi care, după moartea lui Iosua şi până la instaurarea regalităţii, au condus seminţiile lui Israel în perioade de restrişte. Ei sunt numiţi „judecători” în introducerea cărţii (2,16-19), iar despre unii dintre ei se spune că „au judecat pe Israel x ani” (10,2-3;12,7-8.11.13). Deşi ter menul ebraic șophet se referă la cel ce împarte dreptatea, din această carte reiese fără niciun dubiu, că nu-i vorba de nişte judecători în sensul juridic al cuvântului, ci mai curând se are în vedere calitatea de lideri militari care apărau pe fiii lui Israel când aceștia erau ameninţaţi de popoare din vecinătate. Așadar, judecătorii de care aminteşte cartea nu sunt nişte arbitri juridici, ci mai curând „izbăvitori” (3,9), dăruiţi de Dumnezeu cu puteri speciale, ca să-l conducă pe Israel în luptele de izbăvire de sub dominația popoarelor canaanite care nu fuseseră exterminate [Semen, p. 121]. În Biblia ebraică, Judecătorii fac parte din grupa „profeților anteriori” după Iosua şi înainte de Samuel 1 şi 2, iar în Septuaginta dintre cărțile istorice, urmând după cartea Iosua și înainte de Rut. O dovadă indirectă a identităţii distincte a Judecătorilor o constituie mobilitatea cărţii lui Rut, în funcţie de canonul ebraic sau de cel grecesc, în canonul TM, cartea lui Rut este desprinsă de contextul său istoric (cf. Rut 1,1) şi face parte din cele „cinci suluri”, fiind primul dintre ele. În canonul Septuagintei, Rut vine imediat după Judecători. În schimb, după mărturiile Părinţilor greci – Eusebiu al Cezareei în mod deosebit (Istoria bisericească 6,25.2) – Judecătorii şi Rut formează o singură carte: Șophetim, în tradiţia iudaică. Pentru Sfântul Chiril al Ierusalimului (Cateheza IV), „cartea Judecătorilor, împreună cu cartea lui Rut, este socotită a şaptea carte a Bibliei”. Această îmbinare era, după el, una dintre cele cinci îmbinări care îngăduiau ca, în canonul iudaic, să fie redus numărul cărţilor biblice de la douăzeci şi şapte la douăzeci şi două, tot atâtea cât literele alfabetului ebraic [Septuaginta, p. 101].
Autorul necunoscut al cărţii utilizează izvoare mai vechi pe care uneori le şi menţionează (5,2-31). Timpul compunerii cărţii nu este menţionat nicăieri, dar repetarea sintagmei „atunci încă nu era rege în Israel” (17,6; 18,1; 19,1, etc.) sugerează că este vorba de perioada în care exista o instituţie monarhică foarte agreată de popor. Entuziasmul poporului pentru regimul monarhic a ajuns la maximum doar în vremea lui Saul. Din punct de vedere cronologic se impune precizarea că eveni mentele prezentate ar acoperi o perioadă de peste 400 de ani (cf. 3,8.11.14.30; 6,1; 8,28; 9,22; 10,2-3; 12,7, 10-11,14; 13,1; 15,20; 16,31) care nu se poate încadra în timpul cuceririi ţării (circa 1200 î.Hr.) şi accederea la domnie a lui Saul (circa 1040). Concluzia este că evenimentele prezentate în carte s-au desfăşurat simultan măcar în anumite părţi ale ţării [Semen, p. 126]. Conform tradiţiei iudaice, Samuel este considerat autorul cărţilor care îi poartă numele, precum şi al cărţii Judecătorilor şi al lui Rut (Baba Batra 14b). 3. Structura internă şi conţinutul
Se pot distinge trei părţi ale cărţii: o introducere despre cucerirea ţării (1,1-3,6), istoriile despre judecători (3,7-16,31) şi o anexă cuprinzând întâmplări din epoca prestatală (17-21). Cartea Judecătorii acoperă perioada mai puţin cunoscută a isto riei lui Israel, respectiv cea de după moartea lui Iosua, caracterizată ca o perioadă de mici diferende tribale şi lipsă de unitate naţională, secondată de înfrângeri succesive în confruntările armate cu popoarele canaanite. Evenimentele prezentate, se consideră că s-ar desfăşură cu aproximaţie între anii 1220-1050, de la moartea lui Iosua sau „din timpul bătrânilor” până la ungerea primului rege, în persoana lui Saul. Această perioadă de slăbire a israeliţilor în faţa neamurilor mai puternice decât ei, şi mult mai bine organizate, a fost favorizată de lipsa de unitate, ca de altfel şi de aceea că la moartea lui Iosua n-a mai fost desemnat un succesor. În acest con text, a apărut o vădită tendinţă de autonomie a triburilor. Ceea ce-i unea era doar credinţa în acelaşi Dumnezeu, al cărui cult nu putea fi împlinit conform prescripţiilor Legii din cauza depărtării de cortul sfânt de la Șilo, aflat în teritoriul lui Efraim. La aceasta se adăuga şi dorinţa menţinerii teritoriilor ocupate [Semen, p. 121-2]. În carte sunt prezentaţi un număr de 12 judecători, a căror activitate nu a fost continuă, ci întreruptă de perioade de pace şi linişte. Se pot distinge două categorii de judecători. Unii dintre aceştia sunt lideri harismatici care, întăriţi fiind de Duhul Domnului, conduc semințiile israelite în luptele cu popoare dușmane. În cele mai multe cazuri activitatea lor se desfăşoară local, în cadrul unei seminţii (Aod – în teritoriul lui Veniamin; Debora – în teritoriile lui Zabulon și Neftali, Ieftae – în Galaad), dar ulterior au fost receptați și de celelalte seminții ca eroi ai întregului Israel. Ei sunt numiți uneori izbăvitori (מוֹשִׁיעַ – moșia – 3,9.15) pentru că izbăvesc (ישׁע – iș – 2,16; 3,31; 6,14; 13,5) semințiile de asuprirea sau amenințarea cotropitorilor. Noțiunile de judecător sau a judeca în cazul lor trebuie înţelese în sensul mai larg de „a conduce”, aşa cum e folosit termenul pentru conducătorii amintiţi în textele de la Mari (mileniul 2 î.Hr.). Sub o denumire asemănătoare sunt întâlniţi înalţii funcţionari din Fenicia câteva secole mai târziu (Contra Apionem 1,157). Pentru că despre aceşti eroi militari există relatări extinse în cartea Judecători, în cercetarea biblică ei au fost numiți „judecători mari”, spre a fi deosebiți de „judecătorii mici” – cea de a doua categorie – despre care ni se vorbește doar într-o listă formată din câteva versete: 10,1-5; 12,8-15. Dacă judecătorii mari sunt eroi harismatici, judecătorii mici nu au activități militare. În cazul lor, a judeca trebuie înțeles în sensul legal și consta foarte probabil în soluționarea situațiilor de conflict apărute între indivizi sau familii din una sau mai multe seminții, pe baza autorității de care se bucurau în rândul poporului. Eli și Samuel, numiţi judecători în textul biblic, au și atribuții de acest fel (1Rg 4,18; 7,6.15-17). Judecătorii mici sunt: Tola, Iair, Ibțan, Elon, Abdon. Ieftae apare în lista judecătorilor mici, dar e încadrat între judecătorii mari datorită relatării extinse despre activitatea sa (11,1-12,6). Judecătorii mari sunt Otniel, Ehud (Aod), Șamgar, Debora, Ghedeon, Ieftae, Samson [Oancea, p. 40-52]. Prima parte (1,1-3,6) prefațează faptele judecătorilor cu o relatare a cuceririi parțiale a Canaanului de către israeliți (cap. 1). Aceasta este urmată de un rezumat prin care se descrie epoca judecătorilor (2,1-3,6). Deși Dumnezeu promisese israeliților toată ţara, au rămas zone necucerite, locuite de popoarele pe care ei nu le-au putut alunga. Această schimbare a survenit deoarece, după moartea lui Iosua, noua generaţie a încheiat căsătorii mixte cu locuitorii ţării şi au început să se închine altor dumnezei, părăsindu-L pe Domnul. Pentru păcatul lor, Dumnezeu a îngăduit ca popoarele rămase în ţară și cele din afara țării să-i asuprească. Fiind strâmtoraţi, israeliţii au strigat către Domnul, iar El le-a ridicat de fiecare dată un judecător din popor, spre a-i izbăvi de primejdia străină. Dar după moartea unui judecător poporul cădea din nou în apostazie, astfel încât ciclul pedeapsă-izbăvire se relua.
Ca urmare a unei noi decăderi religios-morale, cu permisiunea lui Dumnezeu, israeliţii sunt asupriţi de către beduinii madianiţi care avansează dinspre sud ajungând până în vecinătatea cetăţii filistene Gaza. Strâmtoraţi peste măsură de aceştia, israeliţii cer ajutorul lui Dumnezeu care nu întârzie să vină prin mijlocirea judecătorului Ghedeon (numele se traduce prin pietrar, cioplitor în piatră). Din cauza rapacităţii invadatorilor, israeliţii se văd constrânşi să-şi recolteze pe ascuns holdele. Din gestul lui Ghedeon care a distrus într-o noapte capiştea idolului Baal, ca şi din faptul că a fost sprijinit în acţiunea sa, rezultă fără nici un dubiu că nu toţi israeliţii deveniseră închinători la idoli, deşi majoritatea se complăcea într-un sincretism religios condamnabil din punct de vedere legal. Încredinţându-se de sprijin divin, în timpul unei misiuni nocturne de recunoaştere a amplasamentului forţelor duşmane, Ghedeon renunţă la cei 35000 de oşteni câţi au venit să-l ajute şi numai cu 300 de oameni atacă prin surprindere armata duşmană. Făcliile aprinse noaptea, trâmbiţe şi oale sparte din porunca lui Ghedeon creează haos și confuzie în tabăra dușmanilor și aceștia se măcelăresc între ei. Ghedeon răzbună moartea fraţilor săi şi îi ucide pe Zebah şi Ţalmuna. După victorie, poporul îi propune lui Ghedeon să devină rege, dar el refuză, afirmând că rege în Israel este Domnul. Ghedeon primeşte din partea confraţilor săi 1700 sicii de aur, în semn de recunoştinţă pen tru biruinţa câştigată prin el. Din aceştia el a confecţionat un efod prin care mulţi israeliţi au încălcat porunca divină de a nu se închina chipului cioplit (cap. 6-8) [Semen, p. 123-4]. Relatarea despre Abimelec, unul din fiii nelegitimi ai lui Ghedeon are puţină legătură cu faptele judecătorilor anteriori. Ea descrie o încercare eşuată de instaurare a regalităţii în Israel. Din dorinţa de a fi rege peste Sichem, Abimelec îşi ucide toţi fraţii. Doar unul dintre ei, Iotam, reuşeşte să scape. Printr-o fabulă despre copaci, acesta încearcă să-i convingă pe locuitorii Sichemului că alegerea lui Abimelec drept rege le va fi nefastă. În urmă unei răscoale, Abimelec distruge Sichemul. În timpul asedierii unei cetăţi, Abimelec este rănit grav de către o piatră de râșniță aruncată de o femeie şi moare (cap. 9). După notițele succinte despre Tola şi Iair, urmează din nou o relatare mai lungă, despre judecătorul Ieftae Gaaladitul (cap. 10-12). Fiu al unei prostituate, respins de frații săi vitregi și marginalizat de comunitate datorită originii sale, Ieftae se asociază cu oameni fără căpătâi, formând o bandă de tâlhari. Bâtrânii Galaadului apelează la Ieftae când amoniţii năvălesc în ţară, promiţîndu-i că îl vor accepta drept conducător dacă va învinge. Dar prețul victoriei a fost prea mare, fiindcă Ieftae făgăduiese că, în caz de biruință, va aduce jertfă Domnului prima fiinţă care-i va ieşi în întâmpinare din casa sa. Aceasta a fost chiar fiica lui, singurul lui copil. Probabil Ieftae s-a lăsat influenţat de practicile păgânilor în mijlocul cărora locuia. El n-a înţeles că Dumnezeul lui Israel nu vrea jertfe omeneşti. Cu toate că şi-a sacrificat propria fiică pentru a-şi ţine făgăduinţa, în epistola către Evrei, Ieftae este lăudat pentru credinţa sa alături de judecătorii Samson, Ghedeon şi Barac (11,32). După o scurtă trecere în revistă a judecătorilor Ibţan, Elon şi Abdon, urmează istoria lui Samson, proverbial pentru forţa sa fizică, care atingea limite supraumane în momentele când era stăpânit de Duhul Domnului. Samson ucide un leu cu mâinile goale. Dar acesta este stăpânit și de o slăbiciune pentru femeile filistene, care îi umbrește harisma și îi atrage sfârşitul. Dezamăgit de eșecul căsătoriei cu o femeie filisteană, Samson se răzbună omorând filisteni și arzându-le câmpurile de cereale. Încercările repetate ale filistenilor de a-l captura rămân fără succes, căci Samson poate ucide 1000 de filisteni cu mandibula unui asin. Secretul forței sale, datorată podoabei capilare, este trădat de o altă femeie de care se îndrăgostise (Dalila). După ce i se taie părul în timpul somnului, Samson e capturat de filisteni. Aceștia îi scot ochii și îl întemnițează. În închisoare, forța îi revine odată cu creșterea părului. În timpul unei petreceri la care filistenii se distrau pe seama lui, Samson rupe coloanele de susținere ale clădirii invocând pentru ultima dată numele și ajutorul lui Dumnezeu și moare alături de cei care se aflau înăuntru. Cei pe care i-a ucis Samson la moartea sa au fost mai mulţi decât toţi cei pe care-i ucisese în timpul vieții (cap. 13-16). Partea a treia (17-21) nu prezintă istoria vreunui judecător, ci dezvăluie acte reprobabile și violente din epocă, posibile datorită faptului că nu exista rege. Este relatată existenţa unui sanctuar în locuinţa unui bărbat din Efraim, pe nume Mica. Acesta a turnat un idol şi a plătit un levit din Betleem să slujească permanent acolo (cap. 17). Seminţia Dan, aflată în căutarea unui teritoriu, răpeşte atât idolul cât şi pe levit şi se stabileşte în nordul ţării. Aici, în oraşul Dan, ei ridică un altar pentru idolul capturat (cap. 18). Al doilea adaos relatatează o nelegiuire săvârşită de locuitorii din Ghibea, în teritoriul lui Veniamin. Femeia unui levit găzduit în Ghibea este abuzată de locuitorii cetăţii şi lăsată să moară (cap. 19). Cazul este făcut cunoscut tuturor seminţiilor care decid că locuitorii din Ghibea trebuie să plătească cu viaţa. Întrucât cei din seminţia lui Veniamin îi protejează pe locuitorii Ghibeii, seminţiile organizează o expediţie militară prin care venianimiţii sunt pedepsiţi (20). De asemenea, nicio seminţie nu îşi mai lasă fiicele să se căsătorească cu bărbaţi din seminţia Veniamin. Pentru a evita stingerea acesteia, celelalte seminţii capturează fete din Iabeş pe care veniaminiţii le iau ca soţii. Li se îngăduie deasemenea să răpească şi fete din Şilo la vremea culesului de vie, în timpul sărbătorii corturilor (cap. 21). 4. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
b. secvențe de exegeză patristică În primul caz, când ploaia cade pe lână iar pământul rămâne uscat, e închipuită întruparea Domnului: Ploaia de pe lână [...] preînchipuie pe Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu.” (Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaștilor – interpretare la Jud 6,40) „Lâna care a rămas uscată de rouă închipuia Ierusalimul, iar vasul cel plin de apă închipuia Botezul; aceea a rămas uscată ca și cetatea închipuită, acesta s-a umplut ca și scăldătoarea simbolizată.” (Sf. Efrem Sirul, Imnele Arătării – interpretare la Jud 6,40) „Contra madianiților care, precum arată și cartea Judecătorilor, umpluseră tot pământul ca lăcustele, lui Ghedeon i se poruncește să lupte cu puțini nu fiindcă nu avea mai mulți în armată, ci este oprit să ducă la război pe mulți, ca nu cumva mulțimea să-și poată revedica numai pentru sine victoria. De aceea, deși adunase treizeci de mii de oameni înarmați, Dumnezeu i-a vorbit astfel: Este mult popor cu tine, să nu cadă Madian în mâna lui. Și ce a urmat după aceea? I-a lăsat numai trei sute de bărbați omului care avea să lupte cu multe mii de barbari. A poruncit să se reducă unitatea de ostași la un număr așa de mic, pentru ca să nu poată pretinde ceva pentru ei cei puțini dintr-o acțiune de război înfăptuită de puterea cerească. În sfârșit, de ce a făcut Dumnezeu aceasta a declarat-o el însuși limpede, când a spus: să nu se fălească împotriva Mea Israel și să spună: prin puterile mele m-am eliberat.” (Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu – interpretare la Jud 7,7) „Pâinea de orz a celor ce erau la oaste cu Ghedeon închipuia ieftinătatea și cumpătarea hranei neapărat trebuincioasă. […] (Iar) cortul acela surpat de o bucată de pâine de orz va să însemne tocmai dorința iscată din beregată și din pântece, a cărei nebunie este nimicită de post și de o masă cumpătată.” (Sf. Grigore Palama, Omilii – interpretare la Jud 7,13) „Ieftae închipuiește persoana Domnului. Iar fata lui, trupul preacurat al Aceluia. Căci precum Ieftae era născut dintr-o desfrânată și a fost alungat dintre ai lui, iar ieșind a luptat și a biruit pe dușmani, făgăduind lui Dumnezeu să aducă drept jertfă pe primul din familia sa, care-l va întâmpina la întoarcere, la fel și Domnul, născându-Se după trup din firea noastră cea desfrânată, în chip nepăcătos, prin aceea că S-a făcut semănătorul propriului Său trup, alungat fiind de cei ce socoteau a fi Iudei și biruind în războiul cel pentru noi, a a dus trupul Său propriu lui Dumnezeu și Tatăl lui. Fiindcă Ieftae se tălmăcește deschizătura lui Dumnezeu.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Nedumeriri, întrebări și răspunsuri – interpretare la Jud 11,40) Addenda Timpul redactării cărţii. Dacă tradiţia iudaică şi bibliştii mai vechi atribuiau scrierea cărţii profetului Samuel, situând apariţia ei în perioada timpurie a regalităţii, cercetătorii de astăzi sunt unanimi în a afirma că anumite pasaje din carte datează din epoca exilică şi postexilică, vădind semnele redacţiei deuteronomiste. Asupra formării cărții nu s-a ajuns însă la un consens între cercetători, deşi diferenţele între teoriile propuse sunt mici. Textele predeuteronomiste. Referitor la materialele predeuteronomiste s-au emis mai multe ipoteze: a. Faptele eroice ale judecătorilor mari au fost transmise – poate încă din timpul vieții lor – prin tradiție orală şi scrisă, ele datând din epoca regalității. În timpul exilului babilonian, un redactor deuteronomist a cules aceste tradiţii şi le-a introdus în istoria deuteronomistă (Noth, Becker). b. Redactorul deuteronomist din exil a avut la dispoziţie un izvor scris despre faptele judecătorilor mari, care data din epoca lui Iehu (a doua jumătate a sec. IX î.Hr.). Această scriere a fost denumită în cercetare „cartea izbăvitorilor” (Richter). c. Redactorul deuteronomist a folosit o colecţie de tradiţii grupate sub forma un ciclu care aveau ca temă războaiele în numele Domnului (Scherer). El a apărut în regatul de nord în timpul dinastiei formate de uzurpatorul Iehu, iar mesajul ciclului vădeşte influenţa cercurilor profetice din acest regat. Probabil că şi episoadele despre Abimelec şi Samson au fost incluse între istoriile izbăvitorilor înainte de prelucrarea deuteronomistă. Redacţia deuteronomistă. Redactorul deuteronomist din exil a prefaţat istoriile judecătorilor mari cu relatarea programatică despre Otniel (3,7-11) şi a a intercalat lista judecătorilor mici (10,1-5; 12,7-15) între episoadele despre izbăvitorii harismatici. Izbăvitorii au fost astfel asimilaţi judecătorilor, iar istoriile cu caracter local despre izbăvitori au devenit istorii ale întregului Israel. Un comentariu teologic compus de redactor şi scris din perspectiva exilului, descria, asemenea unui preludiu, trăsăturile generale ale epocii judecătorilor (2,6-19). Prin formulări stereotipe se făcea legătura cu izvoarele mai vechi:
Unor redacţii deuteronomiste mai târzii se datorează pasajele 2,1-5.20-23; 3,1-6; 6,7-10. Redacţia postdeuteronomistă. Din timpul procesului definitivării canonului sub formă de cărţi individuale datează introducerea despre cucerirea ţării (1,1-36), care face legătura cu cartea Iosua. Şi aici s-au utilizat tradiţii mai vechi, în care seminţia lui Iuda are un rol predominant. Adaosurile din capitolele 17-21 par să dateze din epoca regalității, întrucât conţin o viziune favorabilă despre aceasta (17,6; 18,1; 19,1; 21,25). Probabil că au fost adăugate tot în epoca exilică/postexilică. Astfel, Cartea Judecătorilor era mai bine legată de cartea Iosua prin referirile la cucerirea ţării (1), iar adaosurile din capitolele 17-21 prefigurau istoria din Cărţile Regilor. Bibliografie recomandată în limba română Extras din Chirilă, Ioan, Bud, Paula și Paşca-Tuşa, Stelian, Vechiul Testament în scrierile bibliştilor români: ghid bibliografic (Cluj-Napoca: Eikon/Şcoala Ardeleană, 2014), 405 p. Studii şi articole Bolşacov-Ghimpu, A. A., „Biblia este confirmată de datele noi ale arheologiei şi istoriei Orientului Apropiat. Patriarhii şi judecătorii,” MO 5-6 (1972): 349-373. Oancea, Costantin, „Harismaticii conducători şi profeţii Vechiului Israel,” CB 1 (2010): 40-52. Repere patristice Efrem Sirul, Tâlcuirile sântului părintelui nostru domnul Efrem Sirul la Pentateuh, Iosua, Judecători, Cărţile lui Samuel şi ale Regilor, vol. 1, ed. SiLevestru Octavian Isopescu (Cernăuţi: f. ed., 1914), 556 p. Uscă, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. VII Judecătorii. Rut, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005. Yüklə 0,74 Mb. Dostları ilə paylaş:
|