Cursul 3 CĂRȚile istorice pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă
Yüklə 0,74 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 1. Titlul cărții și poziția în canon
- 2. Autorul şi datarea scrierii
- 3. Structura internă şi conţinutul
- Samuel , Saul şi David
- 4. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
- Sf. Maxim Mărturisitorul , Ambigua – interpretare la 1Rg 1,11
- Sf. Ioan Gură de Aur , Puțul – interpretare la 1Rg 1,18
- Sf. Maxim Mărturisitorul , Capete teologice – interpretare la 1Rg 15,32
- Origen , Filocalia – interpretare la 1Rg 16,23
- Sf. Maxim Mărturisitorul , Răspunsuri către Talasie – interpretare la 1Rg 28,16 ) Addenda Timpul redactării cărţii
- Bibliografie recomandată în limba română
1 RegiBibliografie utilizată:
1. Titlul cărții și poziția în canon În Biblia ebraică, primele două cărţi ale Regilor poartă denumirea de 1 și 2 Samuel (שְׁמוּאֵל – Șemuel) și fac parte din a doua grupă a canonului ebraic, cea a „Profeţilor anteriori”. Spre deosebire de cele cinci cărţi ale Torei, titlul acestor cărţi, nu este luat din primele cuvinte ale cărţii. Denumirea de Samuel pro vine dintr-o tradiţie ebraică ce depinde de 1Par. 29,29 şi este consemnată în Talmud, care îi atribuie cartea lui Samuel: „Samuel şi-a scris cartea lui, ca şi Judecătorii şi Rut” (Baba Batra 14b). Aproape toate manuscrisele greceşti ale Septuagintei dau acestei cărţi titlul Βασιλειων α, „cea dintâi [carte] a Domniilor”. Ea este cea dintâi dintr-o serie de patru cărţi ale Domniilor din LXX. O dată cu Vulgata, în lumea latină s-a încetăţenit obiceiul de a numi aceste scrieri „Cărţile Regilor”. La originea acestui nou nume stă, fără îndoială, o observaţie a lui Ieronim din prologul său la cărţile Regilor: „Ar fi cu mult mai bine să se spună Malachim, adică «Regi (Regum)», decât Malachoth, adică «Domnii (Regnorum)», deoarece [cartea] nu descrie domniile mai multor neamuri, ci doar pe cea a poporului lui Israel, alcătuit din douăsprezece triburi”. Cele două cărţi ale lui Samuel, separate în ediţiile moderne ale Bibliei ebraice, formează o singură carte în canonul ebraic şi la fel stau lucrurile şi pentru Cărţile Regilor. Însemnarea care, la sfârşitul fiecărei cărţi, dă numă rul versetelor şi versetul median al cărţii nu există nici la sfârşitul primei cărţi a lui Samuel, nici la sfârşitul primei cărţi a Regilor; aceasta se află la sfârşitul celei de-a doua cărţi a lui Samuel şi la sfârşitul celei de-a doua cărţi a Regilor. În plus, o însemnare marginală la 1Rg 28,23 indică faptul că acesta este versetul median al cărţii, ceea ce nu are sens decât dacă 1 şi 2 Samuel formează o singură carte. La fel stau lucrurile şi pentru Cărţile Regilor, unde o însemnare marginală plasează versetul median la 3Rg 22,6. Împărţirea cărţii lui Samuel în două cărţi este târzie şi s-a făcut după modelul Septuagintei şi al Vulgatei. Ea este atestată pentru prima dată într-un manuscris din 1448. Adoptată de către Felix de Prato pentru ediţia sa a Bibliei ebraice tipărită de Daniel Bomberg (Veneţia, 1517), aceasta s-a impus editorilor următori. Împărţirea cărţii lui Samuel în două cărţi ale Regilor este deja atestată pe la 160-170 într-o listă a lui Meliton al Sardesului: „Iisus Navi, Judecători, Rut; patru cărţi ale Regilor, două ale Paralipomenelor...” (Eusebiu, Istoria bisericească 4,26,13-14). La fel ca Samuel, Regii și Paralipomenele au fost şi ele împărţite în două cărţi [Septuaginta, p. 245-6]. 2. Autorul şi datarea scrierii Potrivit tradiţiei iudaice, autorul cărţilor a fost Samuel iar după moartea lui, profeţii Natan şi Gad au continuat scrierea. Rabinii interpretau astfel nota din 1Par 29,29-30, potrivit căreia aceşti profeţi au consemnat evenimentele din timpul domniei regelui David. 3. Structura internă şi conţinutul
. Prima carte a Regilor reprezintă veriga istorică între vremea Judecătorilor şi cel dintâi rege al lui Israel. Ea are drept figuri principale trei conducători importanţi: Samuel, Saul şi David. Cu ei începe instituţia monarhică pentru Israel. Samuel este ultimul dintre judecători, personajul cu funcţie profetică de care se leagă premisele regalităţii. Rămânând valabilă ideea că adevăratul rege al lui Israel este Domnul, Saul este uns drept cel dintâi rege omenesc al lui Israel, impus de popor, dar se dovedeşte în curând incapabil să înde plinească această funcţie. David este personajul ales de Dumnezeu pentru a-l înlocui pe Saul ca reprezentant al Său pe pământ. 1 Regi acoperă aproape un secol de istorie a lui Israel – de la naşterea lui Samuel la moartea lui Saul (aprox. 1105-1010 î.Hr.) [Septuaginta, p. 246]. Prima parte a cărții este dedicată lui Samuel, preot, profet şi ultimul judecător în Israel. Tatăl lui Samuel, efraimitul Elcana, are două soţii. Ana, pe care el o iubește mai mult, nu naşte copii, situaţie care le amărește celor doi zilele. Ana se roagă fierbinte la sanctuarul Domnului din Şilo, rostind rugăciunea în inimă, fără cuvinte (1,13) şi jurând că dacă Domnul îi va dărui un copil, îl va închina Lui. Preotul Eli îi ascultă mâhnirea şi o întărește prin cuvintele sale. După întoarcerea ei acasă, Ana rămâne însărcinată. Ea naște un fiu și îi dă numele Samuel, pentru că îl ceruse de la Dumnezeu. După ce copilul e înţărcat, Ana îl duce la sanctuarul din Şilo spre a-l dărui Domnului. Aici, ea dă glas unei frumoase cântări de mulţumire şi preaslăvire a lui Dumnezeu, Cel Care înalţă pe cei slabi şi smereşte pe cei puternici (2,1-10). Această cântare se asemănă mult ca structură și conținut cu cântarea Sfintei Fecioare (Lc 1,46-55). Samuel crește la sanctuarul din Şilo, slujind Domnului sub îndrumarea preotului Eli. Fiii lui Eli însă pervertesc slujirea preoţească prin purtarea lor necuviincioasă faţă de jertfele aduse la altar şi prin fapte imorale. Nici mustrarea tatălui lor nu îi schimbă. Printr-un profet, Dumnezeu îi vesteşte lui Eli că slujirea preoţească se va lua de la familia sa şi se va da unui preot credincios. În aceste condiţii, Dumnezeu îi descoperă lui Samuel că preoția se va lua din familia lui Eli. Vestea că Samuel este și profet ajunge repede cunoscută de tot poporul (cap. 3). După scurt timp, fiii lui Eli cad în luptă uciși de filisteni, care le iau israeliților și chivotul Domnului. La aflarea cumplitei vești, Eli moare pe loc (cap. 4). Chivotul Domnului e depus de filisteni în templul zeului lor, Dagon. Statuia acestuia cade, iar capul şi mâinile i se rup – un mod subtil de a arăta că Dagon nu gândeşte şi nu lucrează, deci nu există. Mai mult, o serie de plăgi se abat asupra locuitorilor (cap. 5). Filistenii înapoiază din proprie inițiativă chivotul în urma pedepselor divine abătute asupra lor (cap. 6). Astfel chivotul Domnului este dus în Chiriat-Iearim, în apropiere de Ierusalim. Samuel ajunge profet şi judecător în Israel, iar prin rugăciunea și jertfele aduse de el Domnului, filistenii sunt biruiți de israeliți (cap. 7). Când Samuel a îmbătrânit, poporul îi cere un rege, plângându-se că fiii lui nu umblă pe căi drepte, luând daruri şi judecând strâmb. În ciuda nemulţumirii lui Samuel, care vede în cererea poporului o lezare a teocraţiei, Domnul îl sfătuiește să ungă un rege peste popor. Prin mandat divin, Samuel îl unge rege pe Saul (mai întâi în taină, iar apoi confirmă alegerea prin consultarea voii Domnului înaintea poporului), punând bazele monarhiei teocratice, ale cărei îndreptăţiri sunt enunţate acum şi consemnate în scris. Numai că aceasta avea de străbătut un drum lung până să se consolideze. Se aştepta de la rege crearea unei oştiri permanente, în sarcina lui intrând întreţinerea acestei oştiri şi instituirea unei administraţii, fie şi embrionare (idei exprimate în „dreptul regelui” din 8,11-17). În aceste vremuri tulburi, Samuel joacă în istoria lui Israel un rol comparabil cu cel jucat de Moise în timpul exodului. Asocierea dintre cei doi nu este explicită decât într-un singur pasaj (1Rg 12,8-11), predominând asocierile implicite cu pasaje din Exod şi Deuteronom. Cea mai semnifica tivă în acest sens este formularea solemnă din 3,20-21, care merge în acelaşi sens: Moise reprezintă ieşirea din Egipt şi constituirea lui Israel ca popor cârmuit de Tora; Samuel reprezintă instituirea regalităţii, instaurarea unui individ, regele – cel din istorie şi cel al aşteptării mesianice în frun tea acestui popor. Dorinţa poporului de a fi ca toate celelalte popoare conduse de un rege (8,5.20) contravine însuşi statutului lui Israel, pe care Domnul l-a ales în mod special dintre toate neamurile. Instituirea unui rege apare ca o lepădare de Domnul, singurul rege al lui Israel, şi, marchează, totodată, începutul răz boaielor de eliberare, mai întâi de sub amoniţi, apoi de sub filisteni şi, în cele din urmă, de sub amaleciţi şi alte popoare [Septuaginta, p. 247]. Însuflețit de Duhul Domnului, Saul îi nimicește pe amoniți și începe campania de alungare a filistenilor din țară. Samuel se retrage, făcându-i loc lui Saul la conducerea poporului. Odată cu el încetează vremea judecătorilor şi începe epoca regalitatăţii în Israel (cap. 11-12). Însă succesele militare ale lui Saul sunt în curând umbrite de deciziile sale. Trupele filistenilor depășesc cu mult numărul israeliților, care încep să se teamă de dușman. Saul își dă seama că poporul e pe cale să-l părăsească. De aceea, nu mai aşteaptă să vină Samuel pentru a aduce jertfe înaintea luptei şi jertfește chiar el Domnului (cap. 13). După altă luptă, Saul cruţă viaţa amaleciţilor şi păstrează partea mai bună din pradă, deşi trebuia să nimicească atât pe vrăşmaşi cât şi lucrurile lor. Samuel intervine din nou şi îi profeţeşte că, datorită neascultării, Domnul îl va părăsi și îi va lua tronul. Relațiile între Samuel și Saul se rup definitiv după acest eveniment (cap. 15). Urmând porunca Domnului, Samuel îl unge în ascuns rege pe tânărul păstor David. Ştiindu-se părăsit de Dumnezeu, Saul devine depresiv, starea sa psihică fiind descrisă de autorul biblic ca tulburare cauzată de „un duh rău de la Domnul” (16,14). Pentru a-l linişti pe rege, este adus la curte David ca să-i cânte la harpă. El ajunge scutierul regelui. Faima lui David creşte după ce îl învige pe uriaşul Goliat, cel mai viteaz luptător filistean (cap. 17). David devine cunoscut şi este îndrăgit de fiul lui Saul, Ionatan. Odată cu faima lui David sporeşte însă invidia lui Saul împotriva sa. Regele simte că David ar putea să-i ia tronul şi decide să-l omoare. Deşi i-o dă în căsătorie pe fiica sa, Micol, Saul îl trimite pe David în război, sperând că va pieri în luptă (cap. 18). Într-una din clipele de tulburare, Saul aruncă o suliţă spre David. Acesta înţelege că viaţa la curtea lui Saul nu mai e sigură şi, îndemnat de Micol şi Ionatan, fuge (cap. 19-20). Se refugiază mai întâi la preoţii din Nob, apoi în pustiul Iudeii, unde este urmat de alţi oameni persecutaţi (cap. 21). Saul îl urmăreşte pe David în zonele stâncoase din apropierea Mării Moarte, fără să reuşească să-l prindă. În două rânduri David îi cruţă viaţa lui Saul, căruia îi spune că nu i-a vrut răul şi că nu va ridica mâna sa asupra unsului Domnului. Saul înţelege că s-a purtat nedrept cu David şi jură că nu-l va mai prigoni (cap. 24-26). Dar David ştie că Saul se schimbă uşor şi că nu poate să se bazeze pe atitudinea sa binevoitoare. Astfel, se refugiază la filisteni, unde se înrolează ca mercenar, împreună cu oamenii săi (cap. 27). Declinul politic şi personal al regelui Saul este inevitabil, iar ilegitima apelare a regelui la serviciile necromantei din En-Dor nu face decât să-l confirme (cap. 28). În timp ce David începe să se poarte ca un adevărat conducător şi judecător în ţinutul lui Iuda, Saul şi Israel sunt înfrânţi de filisteni. Toţi fiii regelui pier în luptă, iar Saul se sinucide, punându-şi scutierul să-l stră pungă cu sabia, ca să nu fie batjocorit de duşmani (cap. 31). 4. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
b. secvențe de exegeză patristică „Ana, maica marelui Samuel, fiind stearpă şi fără copii şi cerând de la Dumnezeu un rod al pântecului şi făgăduind cu căldură, prin stăruinţă în templu, să redea şi să redăruiască rodul ce i se va da lui Dumnezeu, Care i-l va şi dărui, ne-a învăţat tainic că tot sufletul devenit sterp de plăcerile trupeşti de dragul celei referitoare la Dumnezeu are nevoie de sămânţa virtuţii, ca zămislind din aceasta şi născând raţiunea ascultătoare de Dumnezeu, capabilă să vadă cu mintea printr-o cunoaştere superioară cele ce vor fi, să o poată aduce lui Dumnezeu, prin stăruinţă evlavioasă în contemplaţie, ca pe o mare şi cinstită datorie, socotind că n-are nimic propriu. Prin aceasta arăta pe Dumnezeu ca pe singurul dătător şi primitor (…). Pentru că de la El şi la El începe şi sfârşeşte tot binele. Căci raţiunea lui Dumnezeu obişnuieşte, în cei în care se iveşte, să oprească mişcările trupului şi să reţină sufletul din pornirea faţă de ele şi să-l umple de toată cunoştinţa adevărată.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua – interpretare la 1Rg 1,11) „Ai văzut credinţa femeii? Mai înainte de a lua ceea ce a cerut, se afla ca şi cum ar fi luat. Iar pricina este că s-a rugat cu multă fierbinţeală şi cu osârdie îndoită. De aceea, s-a pogorât ca şi cum ar fi luat ceea ce a cerut. Dar şi Dumnezeu i-a ridicat toată scârba, fiindcă voia să-i dea darul.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Puțul – interpretare la 1Rg 1,18) „Samuel se tălmăceşte ascultare de Dumnezeu. Deci până ce preoţeşte în noi Cuvântul prin ascultare, chiar de va cruţa Saul pe Agag, adică cugetul trupesc, îl va ucide pe acesta cu toată râvna Cuvântului preot, şi va ruşina cu mustrări mintea iubitoare de păcat, ca pe una ce a călcat drepturile lui Dumnezeu.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete teologice – interpretare la 1Rg 15,32) „Întreaga Scriptură este un singur instrument desăvârşit şi armonizat al lui Dumnezeu, care emite în diferite sunete o singură melodie, izbăvitoare pentru cei ce vor să o înveţe, melodie care împiedică şi opreşte toată lucrarea duhului celui viclean, aşa cum cântarea din harpă a lui David făcea să înceteze lucrarea duhului viclean care era în Saul şi îl îmblânzea.” (Origen, Filocalia – interpretare la 1Rg 16,23) „Saul, primind prin ungere deodată cu dregătoria regească şi harul proorociei, fiindcă nu l-a păzit pe acesta, primeşte ca prima mânie chinuirea din partea duhului rău. Iar fiindcă nu şi-a venit la simţire, prin aceasta şi-a agonisit cealaltă mânie şi a sfârşit cu viaţa, ajungând, pentru nechibzuinţa lui, în faţa morţii lipsit de orice pietate. Această tristă păţanie a lui o arată faptul că întâi este chinuit de draci, pe urmă recurge de bunăvoie la demoni prin vrăjitoare şi le aduce cult vrăjitoresc întocmai ca necredincioşii.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie – interpretare la 1Rg 28,16) Addenda Timpul redactării cărţii. În legătură cu geneza acestor cărţi amintim cele mai cunoscute opinii. a. În iudaismul antic autorul cărţilor era socotit Samuel, după moartea sa scrierea fiind continuată de profeţii Natan şi Gad. b. Mai plauzibilă decât această tradiţie este opinia că autorul textului a trăit în perioada regalităţii, probabil după moartea lui Solomon şi înainte de exilul babilonian, şi a utilizat izvoare la scrierea cărţii [Prelipceanu, p. 182]. c. Astăzi cei mai mulţi autori afirmă că aceste cărţi au făcut parte din „Istoria deuteronomistă” (IDeutr), a cărei redactare a avut loc în timpul în preajma sau în timpul exilului babilonian. Tradiţiile care au stat la îndemâna redactorului exilic sunt mai vechi, unele dintre ele datând din epoca timpurie a regalităţii. În general, toţi cercetătorii identifică următoarele surse ale istoriei din 1-2 Regi:
Timpul şi locul din care provin sursele amintite nu constituie un consens în cercetare, opiniile mergând de la datări în epoca „iluminismului solomonian” până în epoca persană. Istoria chivotului şi istoria ascensiunii lui David pot fi datate în timpul domniei lui Iezechia (sfârşitul sec. 8) sau a lui Iosia 8 (sec. 7), ambele fiind perioade prospere ale statului Iuda, de emancipare politică pe fondul slăbirii dominaţiei asiriene. Dinastia davidică şi regalitatea sunt prezentate într-o lumină pozitivă. Istoria succesiunii la tronul lui David impresionează prin exactitatea descrierii evenimentelor şi personajelor. Realismul cu care sunt descrise personajele și întâmplările de la curtea lui David poate fi un indiciu că autorii acestor relatări au trăit la distanţă nu prea îndepărtată de ele. Autorul e familiarizat cu viaţa la curtea regală, implicit cu intrigile curente în asmenea mediu. Deşi naraţiunea face apologia domniei lui Solomon, se simte o oarecare critică la adresa lui David şi, implicit, a dinastiei davidice. Nu e neapărat un indiciu despre apariţia exilică sau postexilică a istoriei succesiunii. Putem admite că au existat încă în perioada statală persoane cultivate, cu opinii critice la adresa regalităţii. Tradiţiile legate de Samuel şi Saul par să dateze din perioada timpurie a regalităţii. Materialele din 2Rg 21-24 au fost introduse târziu în IDeutr (ele întrerup firul naraţiunii despre istoria succesiunii, care e reluată abia în 3Rg 1), unele fiind preluate din documentele administraţiei statale preexilice, altele datând, probabil, din exil sau chiar din epoca persană. Opiniile cercetătorilor diferă în ceea ce priveşte procesul redacţional al acestor surse. În vreme ce unii consideră că redactorul deuteronomist a fost primul care le-a unit, alţi cercetători consideră că au existat redacţii înaintea celei deuteronomiste, prin care au fost grupate tradiţiile amintite în compoziţii. Redacţia deuteronomistă ar fi avut la dispoziţie o naraţiune despre regalitate (Samuel-Regi). Redactorii au intervenit pe alocuri cu note și comentarii teologice în naraţiune. Gândirea deuteronomistă poate fi recunoscută, de pildă, în capitolele 8 şi 12 din 1 Regi: regalitatea este aici criticată, ca şi cum de la bun început ea a fost contrară voinţei divine. Tradițiile mai vechi despre alegerea lui Saul ca rege sunt însă favorabile regalităţii, socotind că regele a fost ales de Domnul (1Rg 10,24). Bibliografie recomandată în limba română (Extras din Chirilă, Ioan, Bud, Paula și Paşca-Tuşa, Stelian, Vechiul Testament în scrierile bibliştilor români: ghid bibliografic (Cluj-Napoca: Eikon/Şcoala Ardeleană, 2014), 405 p.) Studii şi articole Baba, Teodor, „Profetul – judecător Samuel,” Teologia 4 (2005): 36-42. Cotos, Nicolae, „David şi moartea lui Saul, fragmente din cele două cărţi ale lui Samuil,” MB 1-3 (1958): 76-83. Isvoranu, Alexandru, „Samuel şi începuturile regalităţii la poporul evreu,” BCD 5 (2005). Mihăilă, Alexandru, „Principiul teocratic. Câteva analize ale 1 Rg. 8-11,” AFTOUB V (2005): 115-147. Popa, Viorel, „Ameninţarea, promisiunea şi tragedia regalităţii. Aspecte ale domniei lui Saul (I Regi 8-15),” OT 2 (2006): 139-149 Popa, Viorel, „Începutul regalităţii în Israel. Implicaţiile profetului Samuel,” în Byzace après Byzance. 550 de ani de la căderea Constantinopolului (Cluj-Napoca: Napoca Star, 2004), 282-295. Zăgrean, Ioan, „Un model de prietenie în Vechiul Testament: David şi Ionatan,” MA 4-6 (1965): 288-305. Repere patristice Efrem Sirul, Tâlcuirile sântului părintelui nostru domnul Efrem Sirul la Pentateuh, Iosua, Judecători, Cărţile lui Samuel şi ale Regilor, vol. 1, ed. SiLevestru Octavian Isopescu (Cernăuţi: f. ed., 1914), 556 p. Ioan Gură de Aur, „Omilia a II-a şi a III-a la David şi Saul,” ed. Dumitru Fecioru, GB 1-2 (1978): 57-80. Ioan Gură de Aur, „Omilia I la David şi Saul,” ed. Dumitru Fecioru GB 7-9 (1977): 641-650. Ioan Gură de Aur, Omilii la Ana. Omilii la David şi Saul. Omilii la Serafimi, ed. Dumitru Fecioru (Bucureşti: IBMO, 2007), 360 p. Uscă, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. VIII 1-2 Regi, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005. Yüklə 0,74 Mb. Dostları ilə paylaş:
|