Cursul 3 CĂRȚile istorice pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă
Yüklə 0,74 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 1. Titlul cărții și poziția în canon
- 2. Autorul şi datarea scrierii
- 3. Structura internă şi conţinutul
- 4. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
- Sf. Maxim Mărturisitorul , Ambigua – interpretare la 1Par 11,1-3
- Salvianus , Despre guvernarea lui Dumnezeu – interpretare la 1Par 13,1-11
- Sf. Vasile cel Mare , Epistole – interpretare la 1Par 17,1-12
- Origen , Contra lui Celsus – interpretare la 1Par 21,1
- Sf. Chiril al Alexandriei , Despre închinarea și slujirea în Duh și Adevăr – interpretare la 1Par 21,26 ) Addenda
- Bibliografie recomandată în limba română
1 ParalipomenaBibliografie utilizată:
1. Titlul cărții și poziția în canon În Biblia ebraică această carte și următoarea se numesc הַיָּמִים דִּבְרֵי – dibrei haiamim (lit. „faptele zilelor”), adică Cronici. Sub această denumire, întâlnită pentru întâia oară la Fericitul Ieronim (Prologus galeatus), apar cele două cărţi în majoritatea traducerilor moderne ale Bibliei. În vechime erau socotite o singură carte, după cum reiese din notiţa finală a masoreţilor, în Biblia ebraică (cf. 2Par 36,23). Împărţirea textului în 2 cărţi apare pentru prima oară în Septuaginta. În Biblia ebraică, Cronicile fac parte din ultima grupă de cărţi – cea a aghiografelor (Ketuvim), fiind aşezate în încheierea tuturor cărţilor din Tanakh (abreviere pentru Tora-Neviim-Ketuvim – Legea, profeţii şi scrierile). Aşezarea scrierii în încheierea canonului (Baba Batra 14b) reflectă convingerea că în ea e expusă istoria Israelului de la începutul omenirii (Adam) până la noul început, după exil (edictul lui Cirus). În felul acesta, Biblia rămâne o carte deschisă, transmiţând un mesaj al speranţei: după orice experienţă istorică dramatică există făgăduinţa unui nou început: „cine este din poporul Lui, Domnul Dumnezeul lui să fie cu el şi să urce.” (2Par 36,23). În Bisericile ortodoxe este uzuală denumirea de cărţile 1-2 Paralipomena – adică „omisiuni” (din istoria cărţilor Regilor) – denumire care provine din Septuaginta (παραλειπομένων α și β). Traducerea greacă aşează Paralipomena între cărţile istorice, după Ezdra şi Neemia. Această aşezare a ţinut cont de faptul că, din punct de vedere cronologic, evenimentele din Cronici preced istoria cărţilor Ezdra-Neemia. Denumirea de „omisiuni” arată că traducătorii greci le-au perceput ca pe o completare la istoria din 1-4 Regi. 2. Autorul şi datarea scrierii Identitatea autorului este incertă. Totuşi specialiştii au presupus că ar fi vorba de un levit, pentru că respectiva clasă ocupă un loc mult mai impor tant decât în celelalte cărţi istorice (autorul menţine o atitudine rezervată faţă de casta preoţilor propriu-zişi). De asemenea, nivelul înalt de cultură scripturară arată că Paralipomenele erau concepute de un autor cultivat pentru un public select. Exagerărilor de analiză le corespund, simetric, şi exagerări de sinteză. Conform unei teorii mai vechi, azi contestate, asemănările dintre 2Par 36,22-23 şi 2Ezd 1,1-3, ar indica faptul că Paralipomenele şi Ezdra (+ Neemia) ar fi fost scrise de acelaşi autor. Teoria se baza şi pe mărtu ria Talmudului (Baba Bathra 15a), care atribuia Cronicile cărturarului Ezdra. Contraargumentul fundamental pentru teoria enunţată este unul de factură internă, contextuală, literară: pe de o parte, limba şi stilul celor două opere sunt diferite, pe de altă parte, mesajele nu îşi corespund. Cronistul este cu precădere interesat de casa lui David, de leviţi, de profeţi, de doctrina răsplătirii, pe când Ezdra şi Neemia se situează într-o perspectivă puternic antisamariteană, excesiv puritană. În acest caz, s-a postulat că legătura de două versete dintre 2 Cronici şi Ezdra a fost făcută de un autor ulterior, dornic să prezinte Ezdra şi Neemia ca pe o continuare legitimă a Cronicilor. Datarea cărţii este extrem de dificilă, pentru că nu dispunem de criterii intrinseci textului. Lista descendenţilor lui David din 1Par 3,19-24 este neclară în privinţa numărului de generaţii succesive. Ea înaintează până în jurul anului 460 sau, în cel mai bun caz, 320 î.Hr. între termenul extrem de timpuriu propus de Cross (520 î.Hr.) – puţin probabil, întrucât distanţa în timp dintre ultimele evenimentele relatate şi redactarea propriu-zisă ar fi prea mică – şi datarea cea mai târzie, în vremea Macabeilor, nu greşim dacă situăm redactarea Cronicilor în perioada persă târzie sau în cea ptolemaică timpurie [Septuaginta, p. 13]. 3. Structura internă şi conţinutul
Prima carte Paralipomena (sau Cronici) se focusează pe istoria regelui David. După un prolog genealogic în care autorul prezintă neamurile de la Adam până la regele Saul (cap. 1-10) acesta descrie episoadele cele mai reprezentative din viața celui de-al doilea rege al lui Israel. Partea întâi (1-10) prezintă istoria israelită începând cu primul om, Adam, şi sfârşind cu moartea regelui Saul. Această îndelungată perioadă de timp este acoperită aproape exclusiv prin genealogii, fără să existe o relatare istorică propriu-zisă până la relatarea despre sfârşitul lui Saul (cap. 10). Dintre urmaşii lui Adam este acentuată, mai întâi, descendenţa lui Avraam (1,29), apoi a celor 12 fii ai lui Iacov (2,1-9,44). Genealogia lui Iuda (cap. 2-4) precede pe cele ale fraţilor săi mai mari. În centrul ei se află genealogia lui David (3,1-24). Cea mai amplă prezentare se face genealogiei lui Levi (cap. 5-7). Între genealogiile referitoare la celelalte seminţii din vestul Ţării Sfinte (Isahar, Veniamin, Neftali, ½Manase, Efraim, Aşer) este încadrată şi o prezentare despre locuitorii Ierusalimului (cap. 9), dintre care sunt scoşi în evidenţă leviţii (portari, străjeri, responsabili petru obiectele şi materiile de cult, cântăreţi). Urmează o scurtă prezentare a neamului lui Saul (9,35-44). Doar sfârşitul regelui, în luptele împotriva filistenilor, e relatat. Moartea lui Saul a fost urmarea îndepărtării sale de Dumnezeu (cap. 10). Partea a doua (11-29). Domnul îi dăruieşte tronul lui David, care este recunoscut drept rege de tot Israelul, în Hebron. David cucereşte apoi Ierusalimul de la iebusiţi. Domnia lui e întărită de Dumnezeu şi susţinută îndeosebi de războinicii care l-au urmat cu fidelitate încă din vremea când Saul îl prigonea şi care sunt amintiţi cu numele (cap. 11-13). David hotărăşte să fie adus chivotul Domnului din Chiriat-Iearim în Ierusalim. Pentru început, chivotul nu este adus în reşedinţa regală, ci e depus în casa lui Obed-Edom (cap. 14). Renumele lui David creşte odată cu victoriile repurtate împotriva filistenilor. Chivotul Domnului este apoi adus în oraşul lui David şi adăpostit într-un lăcaş ridicat special pentru acesta. Din porunca regelui, chivotul avea să fie purtat numai de leviţi. În sunetul trâmbiţelor, însoţit de cântările leviţilor, întregul poporul participă la ceremonia aducerii chivotului. David însuşi dă glas unei cântări de mulţumire şi preamărire a Domnului. După aducerea jertfelor, David binecuvântează poporul. Se împart prinoase şi fiecare israelit se întoarce la casa sa (cap. 15-16). Regele doreşte să zidească un templu în care să fie aşezat chivotul. Prin profetul Natan, Domnul îi descoperă că urmaşul său, Solomon, va înfăptui planul său (cap. 17). Dar David creează condiţiile favorabile pentru viitoarea construcţie, prin victoriile asupra popoarelor vecine. Obiectele din cupru, argint şi aur luate ca pradă de război sunt păstrate de rege pentru a servi viitorului templu (cap. 18-20). Locul pe care urma să fie ridicat templul este descoperit în urma recensământul efectuat de David la îndemnul lui Satan. Molima care s-a abătut asupra ţării ca pedeapsa pentru recensământ se opreşte în ţarina lui Aravna iebuseul. David cumpără de la acesta ţarina şi zideşte un altar aici, pentru că Domnul îi ascultase rugăciunile şi oprise plaga. Tot aici decide David să fie construită casa Domnului – templul. El se ocupă de pregătirea materialelor necesare pentru construcţie şi a lucrătorilor. Îi deleagă apoi sarcina de construire a templului lui Solomon şi porunceşte căpeteniilor poporului să îi dea tot sprijinul fiului său (cap. 21-22). Preoţii sunt împărţiţi de David în 24 de cete, la fel ca şi leviţii cântăreţi, în vederea slujirii la templu. Tot David îi organizează pe leviţi pentru a ocupa diferite slujiri la viitorul templu şi funcţii administrative în stat. Căpeteniile seminţiilor sunt desemnaţi ca înalţi funcţionari ai statului, stabilindu-se atribuţiile fiecăruia (cap. 23-27). Ajuns la bătrâneţe, David îi predă lui Solomon sarcina construirii templului, în faţa adunării poporului. Toate planurile şi schiţele pentru templu sunt înmânate acestuia, precum şi danii din partea regelui şi a aristocraţiei israelite. David rosteşte o rugăciune de mulţumire şi se aduc jertfe Domnului. Solomon este uns rege şi se urcă pe tronul tatălui său. David moare la adânci bătrâneţe şi îndestulat de zile, după 40 de ani de domnie glorioasă (cap. 28-29). 4. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
b. secvențe de exegeză patristică „Este o a doua ungere, după cea primită de la Samuel (1Rg 16,13) – s-ar adăuga şi o primă ungere văzută, din partea bărbaţilor seminţiei lui Iuda; oricum, ca rege peste întregul Israel, David primeşte a doua ungere, ungerea de la Samuel prevestind stăpânirea peste întregul regat. E şi o anticipare a celor împlinite în Hristos: „David cel inteligibil este Iisus Hristos, adevăratul Împărat al lui Israel, văzătorul de Dumnezeu. Acesta, la prima Lui venire, a fost uns după latura omenităţii, (…) căci a uns omenitatea prin dumnezeire, făcând-o ceea ce era şi Ungătorul. Iar la a doua slăvită arătare va fi şi Se va proclama Dumnezeu şi Împărat al întregii zidiri.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua – interpretare la 1Par 11,1-3) „Trebuie să înţelegem că nimic privitor la Dumnezeu nu trebuie judecat cu uşurinţă, fiindcă şi o vină care pare mică devine mare dacă este o injurie adusă lui Dumnezeu. Acel Uza, levit al lui Dumnezeu, ce a săvârşit împotriva poruncii cereşti prin faptul că a încercat să sprijine chivotul Domnului, ca să nu se răstoarne? Legea nu prevedea nimic în această privinţă. Şi totuşi, îndată ce a pus mâna să sprijine chivotul, şi-a dat duhul, nu fiindcă, pe cât se pare, ar fi săvârşit ceva nepermis, sau împotriva datoriei, ci prin datoria însăşi împotriva datoriei, fiindcă a fost în afara poruncilor.” (Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu – interpretare la 1Par 13,1-11) „Tron veşnic are doar Cel ce nu a suit pe tronul cel văzut al lui Iuda: „Aşa a rămas, deci, Dumnezeu – cu toate că n-a luat sceptru de domnie peste Iuda – mare arhiereu, cât şi împărat peste întreg pământul, întărindu-I-se binecuvântarea lui Iacob prin cuvintele şi se vor binecuvânta prin neamul Tău toate seminţiile pământului (Fac 22,18) şi toate popoarele vor preamări pe Hristos.” (Sf. Vasile cel Mare, Epistole – interpretare la 1Par 17,1-12) „Dar, în locul paralel din 2Rg 24,1, se arată că Domnul l-a stârnit pe David să numere poporul: „Dacă vei citi în cartea a doua a Regilor despre mânia Domnului, care a îndemnat pe David să poruncească numărătoarea poporului, iar în cartea întâia a Cronicilor vei citi că diavolul a îndemnat pe David şi dacă vei face o comparaţie a celor scrise acolo, vei vedea asupra cui se abate mânia. Fii ai acestei mânii s-au făcut toţi oamenii, spune (apostolul) Pavel, din fire eram fiii mâniei ca şi ceilalţi (Ef 2,3). Aici nu se vorbeşte de mânia lui Dumnezeu ca de o patimă a Lui, ci de una pe care oricine şi-o pregăteşte prin păcatele ce le săvârşeşte” (Origen, Contra lui Celsus – interpretare la 1Par 21,1) „La îndemnul lui Dumnezeu, dumnezeiescul David, zidind un altar acolo unde a văzut pe îngerul nimicitor stând în nelucrare (căci l-a văzut pe el la arie, zice), a adus lui Dumnezeu arderi de tot şi de pace (acestea erau feluri şi chipuri de jertfe cerute de lege). Prin arie trebuie să înţelegi Biserica la care, ajungând nimicitorul, s-a oprit, în sfârşit, şi s-a desfiinţat moartea şi şi-a retras nimicitorul mâna, odinioară cumplită şi nimicitoare. Căci este casa vieţii celei după fire, adică a lui Hristos. Iar Biserica spunem că este, prin asemănare şi chip, arie. Căci în ea se adună ca nişte snopi sau spice cei seceraţi din vieţuirea lumească prin cuvântul sfinţilor secerători, adică al apostolilor şi evangheliştilor, ca să fie duşi în curţile de sus şi aşezaţi, ca într-o jitniţă domnească, în Ierusalimul ceresc, ca un grâu curat, după lepădarea faptelor şi cugetelor nefolositoare şi de prisos, care sunt închipuite prin pleavă. (…) Această arie spirituală (inteligibilă), adică Biserica, a cumpărat-o Hristos cu cincizeci de sicli, adică nu cu un preţ neînsemnat. Căci S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea” (Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în Duh și Adevăr – interpretare la 1Par 21,26) Addenda Autorul şi timpul scrierii cărţii. Niciuna din cărţile Vechiului Testament nu oferă descrieri atât de extinse despre leviţi precum Paralipomena (cf. 1Par 5-6; 23-27). Atât genealogiile leviţilor cât şi organizarea şi funcţionarea lor în toate domeniile vieţii sociale sunt amplu detaliate. De asemenea, toată istoria regilor gravitează în jurul templului, domnia acestora fiind judecată în funcţie de atitudinea acestora faţă de casa Domnului. Exilul şi reîntoarcerea din exil sunt amintite (2Par 36). Pe baza acestor observaţii se poate presupune că aceste cărţi au fost scrise în perioada postexilică, în medii levitice din preajma celui de-al doilea templu. În cercetare au fost formulate mai multe ipoteze despre geneza cărţii. a. Tradiţia talmudică, potrivit căreia autorul cărţilor a fost Ezdra nu este lipsită de temei, dacă se are în vedere că Cronicile au fost scrise în epoca postexilică, posterior cărţilor Ezdra şi Neemia, şi că există corespondenţe între aceste cărţi. În secolul XX s-a bucurat de mare notorietate ipoteza Istoriei croniste. Astfel au denumit cercetătorii scrierea formată din cărţile Paralipomena-Ezdra-Neemia. Ca și în cazul Istoriei deuteronomiste, se credea că această scriere istoriografică, opera unui singur autor, ar fi fost împărţită în cărţile actuale în etapa formării canonului biblic. În susţinerea ipotezei s-a invocat apropierea dintre Paralipomena şi Ezdra-Neemia (2Par 36,22-23 – Ezd 1,1-4; vocabular; liste genealogice comune). În plus, în LXX apare cartea 3Ezdra, care se prezintă ca un colaj din aceste cărţi canonice: 2Par 35-36 + Ezdra 1-10 + Neem 7,72-8,13. Cercetările recente discreditează tot mai mult ipoteza Istoriei croniste. În ciuda asemănărilor, există diferenţe tematice importante între Cronici şi Ezdra-Neemia. De pildă, rolul dinastiei davidice sau principiul retribuţiei sunt importante pentru Cronici dar nu joacă niciun rol în Ezdra-Neemia. Tendinţa actuală e de a susţine că Paralipomena au constituit de la bun început o scriere independentă, apropierile dintre ele rezultând în urma unei etape redacţionale comune. b. Cei mai mulţi autori privesc cartea ca operă redacţională, formată în mai multe etape. O scriere de bază, ispirată din 1-4 Regi şi apărută în epoca persană sau elenistă (sec. 5-4 î.Hr.), a fost completată cu adaosuri, îndeosebi referitoare la chestiuni cultice (1Par 23-27) şi genealogii (1Par 1-9) sau cu reinterpretări. Opiniile exegeţilor sunt însă variate în ceea ce priveşte extensia scrierii de bază şi caracterul adaosurilor. Părerile referitoare la timpul scrierii sunt diverse. Extremele cronologice pentru apariţia scrierii de bază sunt începutul domniei lui Cirus (539 – terminus ab quo) respectiv epoca macabeilor (aprox. 150 – terminus ad quem). Dar, cel mai frecvent în cercetare, scrierea de bază este plasată spre sfârşitul dominaţiei persane sau începutul celei elenistice (sec. IV). Evident, adaosurile sunt datate ulterior, dar nu mai târziu de jumătatea sec. II î.Hr., căci Isus Sirah, Sulul Templului şi scriitorul iudeu Eupolemos par să cunoască Cronicile. c. Studii recente, îndeosebi din spaţiul anglofon, au subliniat importanţa abordării Cronicilor ca operă a unui autor, ale cărei intenţii nu sunt remarcate deplin în abordările care iau în considerare mai multe etape ale formării cărţii. Bibliografie recomandată în limba română Extras din Chirilă, Ioan, Bud, Paula și Paşca-Tuşa, Stelian, Vechiul Testament în scrierile bibliştilor români: ghid bibliografic (Cluj-Napoca: Eikon/Şcoala Ardeleană, 2014), 405 p. Repere patristice Maxim Mărturisitorul, „Întrebări. În cărţile Regilor scrie că Dumnezeu a mişcat pe David să numere poporul. Dar în Paralipomene se zice aceasta de diavolul. Cum se poate arăta acordul Scripturii cu ea însăşi? (2 Rg. 24, 1; 1 Par. 21, 1),” în Filocalia 3, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: Apologeticum, 2005), 299-300. Uscă, Ioan Sorin și Traia, Ioan, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. X 1-2 Paralipomena, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007. Yüklə 0,74 Mb. Dostları ilə paylaş:
|