Cursul 3 CĂRȚile istorice pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă
Yüklə 0,74 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 1. Titlul cărții și poziția în canon
- 2. Autorul şi datarea scrierii
- 3. Structura internă şi conţinutul
- 4. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
- Sf. Iustin Martirul și Filosoful , Dialog cu iudeul Trifon – interpretare la 2Par 5,14
- Sf. Dionisie Areopagitul , Despre numirile dumnezeiești – interpretare la 2Par 6,1-14
- Sf. Maxim Mărturisitorul , Răspunsuri către Talasie – interpretare la 2Par 10,1-19
- Sf. Simeon Noul Teolog , Discursuri etice – interpretare la 2Par 33,13
- Sf. Ioan Scărarul , Scara – interpretare la 2Par 33,12-14 ) Addenda Geneza cărţilor
- Bibliografie recomandată în limba română
2 ParalipomenaBibliografie utilizată:
1. Titlul cărții și poziția în canon Printre cele mai puţin frecventate cărţi ale Bibliei se numără şi cele două cărţi ale Cronicilor, numite de Fericitul Ieronim Chronicon totius divinae historicte. Rolul lor oarecum marginal în economia Bibliei este indus pe de o parte de titlul din textul masoretic, הַיָּמִים דִּבְרֵי – dibrei haiamim, tradus literal în Vulgata ca Verba dierum („Cuvintele zilelor”) şi, mai ales, de interpretarea minimali zatoare sugerată de titlul grecesc din Septuaginta (LXX): παραλειπομένων („cele lăsate la o parte”). Aceeaşi impresie o sugerează şi plasarea Cronicilor la sfârşitul canonului ebraic. În LXX, 1 şi 2 Paralipomene sunt plasate după cărţile istorice ale Regilor şi înainte de 1 Ezdra [Septuaginta, p. 11]. Iniţial, în Biblia ebraică, cele două Cărţi ale Cronicilor alcătuiau o unitate de formă şi de conţinut, fiind atribuite aceluiaşi autor. Din motive mai mult formale decât tematice, traducerea în greacă a operat o secţionare în materia unităţii primordiale a cărţii. Împărţirea s-a menţinut şi în vechile traduceri în latină şi a fost preluată în Vulgata. Textul ebraic a apărut pentru prima oară secţionat în două în ediţia rabinică a lui Bomberg (Veneţia, 1516-1517). 2. Autorul şi datarea scrierii După cum am subliniat în introducerea de la 1 Paralipomena, autorul nu poate fi identificat cu exactitate. Fie că este Ezdra, conform tradiției iudaice, fie că este un levit sau o altă persoană, putem afirma cu certitudine că scrierea a fost redactată cândva după exilul babilonian pentru a revigora credința poporului ales zdruncinată de un exil care putea să determine dispariția sa. 3. Structura internă şi conţinutul
.
Prima parte (1-9). Solomon se bucură de tot mai multă putere şi mărire, prin lucrarea lui Dumnezeu. În timp ce aducea jertfe la Ghibeon, Domnul i se descoperă în vis şi îi făgăduieşte înţelepciune, bogăţie şi faimă (cap. 1). Principala preocupare a noului rege este de a construi templul în Ierusalim. După strângerea muncitorilor, Solomon îi cere lui Hiram, regele Tirului, un constructor care să coordoneze lucrările. Lemnul de cedru şi chiparos din Liban este transportat pe mare, până în portul Iaffa, de unde este dus la Ierusalim pe uscat. Solomon foloseşte străinii din ţară pentru a extragerea şi transportul pietrei din munţi (cap. 2). Templul este ridicat pe muntele Moria, în ţarina cumpărată de David de la Aravna. Sunt descrise în detaliu structura clădirii, materialele folosite şi obiectele care se aflau în curtea şi în încăperile templului (cap. 3-5). Toţi bărbaţii israeliţi au participat la sfinţirea templului. În glasul cântării leviţilor, preoţii au adus chivotul, l-au aşezat în Sfânta Sfintelor, iar templul s-a umplut de slava Domnului. În rugăciunea rostită cu acest prilej solemn, regele Solomon îi cere Domnului să ia aminte la rugăciunile ce se vor înălţa către cer din acest sfânt lăcaş, pentru iertarea păcatelor poporului. Sfârşind regele rugăciunea, jertfa de pe altar a fost mistuită de foc căzut din cer. Festivităţile sfinţirii templului au durat şapte zile. Domnul i-a confirmat lui Solomon că a ales templul ca loc în care să dăinuiască veşnic numele Său. În acelaşi timp, regele a fost avertizat că Dumnezeu va lepăda acest templu şi poporul va fi smuls din ţară dacă uită poruncile Sale, închinându-se altor dumnezei (cap. 7). Pe lângă templu şi palatul regal din Ierusalim, Solomon a construit cetăţi destinate depozitării cerealelor sau ca puncte de fortificaţie, prevăzute cu garnizoane militare. Regina din Saba călătoreşte la Ierusalim pentru a se convinge de înţelepciunea regelui şi strălucirea regatului. Taxele strânse de la negustori şi de la regii vasali sporesc avutul ţării, corăbiile regale străbat mările şi se întorc încărcate de bogăţii, iar splendoarea palatului regal nu are asemănare în statele încojurătoare. Regii pământului vin să admire înţelepciunea şi avuţia lui Solomon (cap. 8-9). Partea a doua (10-36). După moartea sa, seminţiile israelite nu îl acceptă pe fiul său, Roboam, ca rege. Iuda şi Veniamin rămân fidele fiului lui Solomon. Este relatată în continuare doar istoria regatului Iuda. Domnia regilor Asa, Iosafat, Iezechia şi Iosia este relatată amplu datorită interesului pentru propăşirea templului sau a măsurilor pozitive de reformare a cultului pe care aceştia le-au întreprins. Asa este apreciat pentru curăţarea cultului de elemente idolatre, la îndemnul profetului Azaria. Dar este mustrat de profetul Hanani pentru ca a pus mai presus alianţa militară cu Aramul decât încrederea în ajutorul Domnului (cap. 15-16). Prin reforma sa juridică, regele Iosafat a acordat funcţii de drept leviţilor şi preoţilor (cap. 17-20). Iezechia întreprinde o amplă reformă cultică, dusă la împlinire cu ajutorul leviţilor. Iezechia îi invită şi pe locuitorii din regatul Israel la sărbătoarea Paştilor în Ierusalim. Se reia astfel tradiţia întreruptă odată cu moartea lui Solomon, iar celebrarea Paştilor devine un prilej de unitate naţională. Regele a dispus măsuri pentru întreţinerea materială a preoţilor şi leviţilor din zeciuiala şi donaţiile strânse din popor. Datorită rugăciunilor regelui şi ale profetului Isaia, asirienii nu reuşesc să cucerească Ierusalimul. Dumnezeu a pus capăt bolii lui Iezechia întrucât acesta s-a smerit (cap. 29-32). În cadrul reformei sale, regele Iosia a eradicat formele de cult idolatru (Aşera, Baal) din ţară. În timpul lucrărilor de renovare a templului a fost descoperită cartea Legii. Urmând prevederile ei, Iosia a dispus ca tot poporul să reîncheie legământul cu Dumnezeu. Au fost îndepărtate cultele idolatre şi s-au sărbătorit Paştile de către leviţi, preoţi şi popor, aşa cum nu au mai fost ţinute dinainte de instaurarea regalităţii, din timpul lui Samuel. Regele Iosia a sfârşit tragic, în lupta împotriva faraonului Neco şi a fost jelit de popor. Profetul Ieremia a dat glas unei cântări de plângere pentru regele decedat. Cei mai mulţi regi au parte de o apreciere negativă în cărţile Paralipomena. Totuşi, cei care s-au smerit, căindu-se pentru păcate, au fost iertaţi de Dumnezeu. Este, mai întâi, cazul lui Roboam, care s-a smerit în urma cuvântării profetului Şemaia. Ţara nu a mai fost cotropită de Şişac regele Egiptului, dar a devenit vasală acestuia (cap. 12). Un caz aparte îl constituie regele Manase. Acesta i-a întrecut pe toţi înaintaşii săi în fărădelegi, crime şi idolatrie. Pentru păcatele sale a fost făcut rob de asirieni şi dus în Babilon. Ajuns în strâmtorare, Manase s-a rugat Domnului pentru iertarea păcatelor sale. Rugăciunea de pocăinţă i-a fost ascultată şi Manase s-a întors la Ierusalim, săvârşind în continuare doar fapte bineplăcute Domnului (cap. 33). Ultimul rege în Ierusalim a fost Sedechia, care a refuzat să mai fie vasal babilonienilor. Ţara a fost cucerită, de babilonieni. Nabucodonosor a distrus Ierusalimul şi a ars templul, iar locuitorii au fost duşi în exil vreme de 70 de ani, după cum profeţise Ieremia. Apoi, prin grija Domnului, regele Cirus al perşilor a permis reîntoarcerea celor din exil în ţară şi rezidirea templului din Ierusalim (cap. 36). 4. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
b. secvențe de exegeză patristică „Plecând de la versetul 14, se caută argumentarea faptului că, până la venirea lui Hristos, nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu: „nici [preoţii] nu [au] suportat să rămână înaintea templului, atunci când Solomon a adus chivotul în templul din Ierusalim.” (Sf. Iustin Martirul și Filosoful, Dialog cu iudeul Trifon – interpretare la 2Par 5,14) „Deoarece se spune despre Cauzatorul tuturor că e şi mare şi mic şi acelaşi şi altul şi asemenea şi neasemenea şi are şi stare şi mişcare, să privim şi la imaginile (reprezentările) acestor numiri dumnezeieşti, pe cât ni se fac arătate. Dumnezeu e lăudat ca mare în Scripturi, mărimea dumnezeiască arătându-ni-se şi în micime şi într-o lumină subţire. Şi ca Acelaşi, când spun Scripturile. Iar Tu acelaşi eşti (Ps 101,28); şi ca Altul când e închipuit de aceleaşi Scripturi prin multe figuri şi multe chipuri. Şi ca asemenea şi neasemenea când e înfăţişat ca suport al unor asemenea asemănări şi neasemănări şi ca nefiind asemenea cu nimic. Dar şi mişcându-se ca Unul ce umblă în toate. Şi prin toate celelalte numiri dumnezeieşti de aceeaşi valoare cu acestea, lăudate de Scripturi.” (Sf. Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeiești – interpretare la 2Par 6,1-14) „Fericitul David „a împărăţit peste cei credincioşi din Israel. Din această pricină, îndată ce şi-a stins Israel lumina credinţei, s-a desfăcut şi de la împărăţia lui David. Prin urmare, este vorba de tronul duhovnicesc al lui David şi de împărăţia spirituală a sufletelor raţionale, de casa credincioasă a lui Iacov şi de poporul sfânt şi mare, despre care a făgăduit Dumnezeu în chip profetic că se va naşte din Moise, luând locul lui Israil cel trupesc care amărăşte necontenit pe Dumnezeu, despre acel popor căruia Israil cel trupesc îi serveşte numai ca chip” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie – interpretare la 2Par 10,1-19) „Ca într-o pustie, sau mai degrabă ca în afara lumii, unul care a ajuns la o simţire desăvârşită, cuprins de o frică şi un cutremur negrăite, strigă către Dumnezeu din tot sufletul, ca (…) Manase din statuia de aramă. Ascultându-i de îndată suspinele îndurerate şi glasul rugăciunii, Preabunul Stăpân, Care şi-a dat sufletul Său pentru noi păcătoşii, îl izbăveşte, (…) ca dintr-o statuie de aramă din trupul acesta al nostru pământesc, greu şi pătimaş, în care locuind sufletul nostru ţinut fiind şi împovărat de el cu putere, este cu totul nemişcat şi fără râvnă faţă de orice virtute şi lucrare a poruncilor lui Dumnezeu” (Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri etice – interpretare la 2Par 33,13) „Găsesc că Manase a păcătuit ca nici un altul dintre oameni, pentru că a spurcat cu idoli templul lui Dumnezeu şi toată credinţa. De ar fi postit toată lumea pentru el, nimic nu ar fi putut aduce în schimb deopotrivă cu păcatul lui. Dar smerenia a izbutit să tămăduiască în el şi cele de nevindecat ale lui” (Sf. Ioan Scărarul, Scara – interpretare la 2Par 33,12-14) Addenda Geneza cărţilor. Având în vedere că în textul cărţilor nu este indicat autorul, ipotezele despre scrierea Cronicilor se bazează pe observaţii interne şi intratextuale. Pe lângă importanţa leviţilor şi a templului din Ierusalim în evocarea istoriei regalităţii, se observă numeroase referiri la alte cărţi ale Vechiului Testament. Izvoarele folosite. Se poate constata cu uşurinţă că Paralipomena reproduce pe arii întinse istoria din cărţile 1-4 Regi. Acestea au constituit izvorul principal al autorului. Pe lângă acestea, cărţile Cronici au utilizat şi alte izvoare biblice şi extrabiblice, unele dintre ele fiind menţionate explicit.
Referiri la Psalmi se regăsesc şi în 2Par 5,13; 7,3.6; 20,21. Autori de cântări ale căror nume s-au păstrat în titlurile psalmilor sunt menţionaţi în Cronici ca făcând parte dintre leviţi: Asaf, Core, Iedutun, Heman şi Etan.
În Paralipomena sunt menţionate şi izvoare extrabiblice. Scrierile la care cronistul face referire, dar care nu s-au păstrat, sunt: cartea regilor Israelului (2Par 20,34); fapte ale regilor Israelului (2Par 33,18); cartea regilor lui Iuda şi Israel (2Par 16,11 ş.a.); Midraş al cărţii regilor (2Par 24,27); Midraş al profetului Ido (2Par 13,22); cuvinte ale profetului Şemaia şi văzătorului Ido (2Par 12,15); cuvinte ale profetului Natan (1Par 29,29); istoria lui Isaia (2Par 26,22); cuvintele văzătorilor Samuel şi Gad (1Par 29,29); cuvintele lui Iehu, fiul lui Hanani (2Par 20,34); cuvintele lui Hozai (2Par 33,19); profeţii ale lui Ahia din Şilo (2Par 9,29). Trebuie însă observat că autorul Cronicilor nu preia servil izvoarele, ci într-un mod original, potrivit scopului teologic urmărit. El re-scrie istoria din 1-4 Regi şi din celelalte izvoare folosite. Acest gen de literatură, specific iudaismului timpuriu, are ca definitoriu faptul că autorii reinterpretează şi rescriu texte biblice mai vechi. În realitate, cronistul nu doar completează, ci adesea omite pasaje din 1-4 Regi, ceea ce relevă că denumirea de „Paralipomena” (lucruri omise în 1-4 Regi) nu surprinde cu acurateţe profilul istoriografic şi teologic propriu al Cronicilor. Deşi neclar, cronistul indică în 2 Paralipomena sursele pe care le-a folosit la redactarea operei sale. Astfel, putem discerne două categorii fundamentale de izvoare.
Totuşi, sunt trimiteri care nu se regăsesc în Regi, de unde rezultă că autorul Cronicilor a consultat şi alte surse astăzi necunoscute [Septuaginta, 106-7]. Bibliografie recomandată în limba română Extras din Chirilă, Ioan, Bud, Paula și Paşca-Tuşa, Stelian, Vechiul Testament în scrierile bibliştilor români: ghid bibliografic (Cluj-Napoca: Eikon/Şcoala Ardeleană, 2014), 405 p. Repere patristice Ioan Gură de Aur, Dascălul pocăinţei – omilii şi cuvântări. La a doua carte Paralipomene unde zice: «S-a înălţat inima lui Ozia» (26, 16), ed. Irineu Slătineanu (Râmnicul Vâlcea: Sfânta Episcopie, 1996), 54-61. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie. Şi a zidit Ozia turnuri în Ierusalim,” în Filocalia 3, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: Harisma, 1994), 196-207. Usca, Ioan Sorin și Traia, Ioan, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. X 1-2 Paralipomena, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007. Yüklə 0,74 Mb. Dostları ilə paylaş:
|