Curtea de Apel Cluj Decizii relevante

Tribunalul verificând acuzaţia formulată de procuror şi descrisă la punctul al şaptelea din rechizitoriu, a apreciat că probele administrate în cauză nu confirmă starea de fapt menţionată în cuprinsul actului de inculpare. Astfel, declaraţia părţii vătămate U.I. dată în faţa procurorului la data de 28 ianuarie 2003 şi în care oferea amănunte de natură a putea stabili circumstanţele comiterii faptelor a fost exclusă ca nelegal administrată, iar reaudierea acestei părţi vătămate nu a mai fost posibilă, întrucât persoana, deşi a fost legal citată, nu s-a prezentat în instanţă, fiind plecată din ţară.

Astfel, declaraţia martorei U.I., mama părţii vătămate (fila 3 volumul VII dosarul instanţei), în care aceasta arată că fiica sa, partea vătămată U.I., ar fi fost trimisă în Franţa, unde a fost obligată să se prostitueze şi că banii obţinuţi din această activitate i-ar fi fost daţi inculpatului D.T., nu se coroborează cu restul probelor administrate în cauză.

Aşa cum a reţinut chiar procurorul, declaraţia acestei părţi vătămate se corobora cu declaraţiile altor persoane vătămate, respectiv B.A., C.I., precum şi ale numitei S.R.M., declaraţii care însă au fost excluse ca fiind nelegal administrate.

8. În ceea ce priveşte punctul al 8-lea din rechizitoriu, procurorul a reţinut că „la începutul lunii martie 2002, partea vătămată T.A.B. s-a întâlnit întâmplător cu inculpatul G.M., despre care susnumita auzise că ajutase diferite persoane să se angajeze în străinătate ca ospătăriţe sau menajere - f. 50 - 58.

Inculpatul i-a propus să accepte să plece în străinătate, deoarece el are posibilitatea să-i faciliteze obţinerea unui loc de muncă fie ca ospătăriţă, fie ca barman, fie ca menajeră, prin intermediul inculpatului D.T. pe care la acea dată susnumita nu îl cunoştea - f 50.

După ce T.A.B. 1-a cunoscut şi pe acest inculpat, a aflat că el este cel care îi va procura în Franţa un loc de muncă bine plătit. Deoarece partea vătămată nu avea paşaport, D.T. i 1-a obţinut la fel ca în cazurile precedente, împreună cu inculpatul D.P.D. ( f. 50 verso ), precizându-i însă că după ce va fi angajată în Occident, va trebui să-i restituie toate cheltuielile ocazionate de transport şi eliberarea paşaportului. Mai departe, până la plecarea din ţară, susnumita a fost şi ea găzduită în apartamentul inculpatului S.Z.F. de pe str. ... nr. 5. Aici T.A. a cunoscut-o pe C.I..

În dimineaţa de 15 martie 2002 ambele tinere au fost conduse de inculpatul S.Z.F. (şi încă o persoană neidentificată ) până la Satu Mare, cu autoturismele lor, unde le-au îmbarcat într-un microbuz. Fetele au fost instruite să afirme în faţa vameşilor, dacă vor fi întrebate, că doresc să ajungă în Occident la soţii lor.

La Paris T.A.B. şi C.I. au fost aşteptate de inculpatul M.I. şi cazate la un hotel Formula I. Aici le-a găsit inculpatul P.E.G., care a luat-o pe partea vătămată şi împreună cu S.R.M. şi H.I. le-a predat inculpatei A.M. în grijă. Cu acea ocazie susnumita a aflat că în realitate a fost adusă la Paris pentru a practica prostituţia pentru inculpaţi f. 52. T.A.B. nu a fost de acord, dar nu s-a mai putut împotrivi.

Susnumita a practicat prostituţia în perioada martie - noiembrie 2002, obţinând din această activitate sume cuprinse între 600 - 3.000 euro pe noapte, în funcţie de clienţi şi de condiţii. Banii erau imediat luaţi de inculpata A.M. care îi preda apoi inculpatului P.E.G..

Şi partea vătămată a confirmat declaraţiile celorlalte tinere traficate şi audiate în cauză - f 52. în acea perioadă 1-a întâlnit şi pe numitul B.A.. Despre agresiunea la care a fost supusă M.L.V. de către P.E.G., a declarat şi numita T.A.B., arătând că de acelaşi tratament a „beneficiat" şi partea vătămată B.A., astfel că declaraţiile acestora se coroborează între ele - f. 53.

Din depoziţia susnumitei s-au desprins relaţii şi cu privire la minorii folosiţi de inculpaţi la infracţiunile de furt - f. 53. T.A.B. a fugit la începutul lunii noiembrie 2002 cu ajutorul unui client , cetăţeanul francez P.R.. În România a ajuns la data de 19 decembrie 2002 tot prin bunăvoinţa acestuia.

La data de 5 noiembrie 2003 susnumita a fost audiată din nou şi a declarat că pe la mijlocul lumi octombrie 2003 i s-a trimis vorbă de către inculpaţi că ar fi bine să-şi „retragă" declaraţia dată anterior la Parchet, pentru suma de 20 milioane lei - f 55. Partea vătămată a refuzat. În aceeaşi perioadă inculpării făceau demersuri şi exercitau presiuni şi asupra celorlalte tinere traficate pentru a le convinge prin corupere să îşi modifice conţinutul declaraţiilor.

Potrivit depoziţiei martorei T.N., mama părţii vătămate ( f. 60 -61 ), a rezultat că inculpatul G.M. era trimis în România cu o parte din banii pe care inculpaţii îi obţineau în străinătate. Martora a arătat că inculpatul P.E.G. o ameninţa telefonic mereu pe fiica sa după ce aceasta a revenit acasă, ameninţările extinzându-se şi asupra altor membri ai familiei - f. 61.”

Tribunalul, verificând acuzaţia adusă de procuror şi descrisă la punctul al 8-lea din rechizitoriu prin prisma probelor administrate în mod legal a constatat că starea de fapt reţinută în actul de inculpare la punctul al 8-lea nu se confirmă.

Astfel, instanţa a avut în vedere faptul că declaraţia părţii vătămate T.A.B., dată în faţa procurorului în ziua de 9 aprilie 2003, în care oferea elemente care să contureze împrejurările faptelor descrise de parchet, a fost înlăturată ca nefiind legal administrată. La dosar există doar declaraţia părţii vătămate dată ulterior, la 5 noiembrie 2003, în care nu mai face nici un fel de precizări cu privire la activitatea infracţională descrisă de parchet, ci are o referire vagă de genul „cam în urmă cu două săptămâni unul din familia D., dar nu ştiu care dintre ei exact, mi-a trimis vorbă printr-o rudă de-a mea (căreia nu vreau să-i dezvălui numele ca să nu-i creez probleme) că ar fi bine să-mi retrag declaraţia contra sumei de 20 de milioane lei”. Partea vătămată nu a putut fi reaudiată în cursul judecăţii întrucât aceasta este plecată din ţară. De altfel, nici o altă probă existentă la dosar nu vine în susţinerea acuzaţiei descrisă de procuror la punctul al 8-lea din rechizitoriu întrucât şi declaraţia părţii vătămate C.I., precum şi ale părţii vătămate M.L.V. au fost excluse ca nelegal administrate.

9. La punctul al 9-lea din rechizitoriu procurorul a reţinut că „în luna martie 2002, partea vătămată G.M. în vârstă de 17 ani la acea dată 1-a cunoscut pe inculpatul D.T. care a întrebat-o dacă nu doreşte să lucreze în străinătate ca menajeră, deoarece el poate facilita obţinerea unui asemenea loc de muncă - f. 62 - 71. Partea vătămată s-a arătat interesată, astfel că foarte curând inculpatul i-a obţinut paşaport în condiţiile cunoscute, promiţându-i că salariul pe care îl va câştiga lucrând ca menajeră în Franţa va fi de circa 500 - 700 euro lunar ( f. 62 verso ). De obţinerea paşaportului s-a ocupat şi inculpatul D.M. zis „M." ( M. ) - f. 62 verso.

La data de 9 martie 2002 inculpatul D.M. „M." s-a prezentat la reşedinţa susnumitei la volanul autoturismului BMW nr. ...., acelaşi despre care s-a mai făcut referire anterior şi care aparţinea inculpatului C.C.. Cu aceeaşi ocazie a fost luată de la domiciliu şi partea vătămată R.A.L., minoră şi ea, împreună cu un tânăr care a mărturisit că pleca şi el în Franţa să lucreze pentru D. F. (tânăr neidentificat ). Deplasarea s-a făcut până la Satu Mare unde părţile vătămate au fost predate de inculpatul D.M. „M." unui şofer care făcea curse regulate de transport persoane cu microbuzul său în Occident.

Chiar dacă susnumitele erau minore, la Vama Petea nu li s-a cerut actul autentificat prin care părinţii ar fi trebuit să-şi dea acordul pentru ieşirea fiicelor lor din ţară, document care nici nu fusese întocmit de altfel.

Fetele au fost aşteptate la Paris de către inculpatul F.B.V. şi B.A., fiind conduse direct la un local unde l-au cunoscut pe inculpatul M.I.. Tot acolo se aflau şi numitele A. L. şi C. zisă „C." - f. 63. La acel moment inculpatul M.I. s-a mulţumit doar să le trimită la o locuinţă închiriată, situată pe …, pentru a fi cazate, iniţial fără să le spună adevărul cu privire la scopul aducerii lor în Franţa. La scurtă vreme, însă, M.I. le-a făcut cunoscut că urmează să practice prostituţia. Atât H.M., cât şi R.A.L. s-au opus şi au invocat promisiunile inculpatului D.T. făcute în Sighet, în sensul că ele au venit pregătite pentru a lucra ca menajere, însă în aceste condiţii inculpatul M.I. le-a ameninţat cu moartea ( f. 63 ). Tinerele au aflat apoi şi de la celelalte fete că într-adevăr regimul impus de inculpaţi este foarte dur, ceea ce a indus părţilor vătămate o puternică stare de teamă.

G.M. s-a prostituat în beneficiul inculpatului M.I. timp de două săptămâni, perioadă în care a obţinut din această activitate circa 100 euro pe noapte. Banii erau luaţi de inculpat ( f. 64 ).

Despre numita R.A.L., partea vătămată G.M. a declarat că aceasta s-a împotrivit la un moment dat şi a motivat probleme de sănătate, ceea ce 1-a determinat pe inculpatul M.I. să o bată ( f. 64 ).

După cele două săptămâni, G.M. a fost predată de M.I. inculpatului I.A., alt membru al familiei D. (nepot al inculpatului D.T.). Acesta a exploatat-o pe susnumită timp de trei săptămâni, obligând-o să se prostitueze şi cazând-o împreună cu el în diferite hoteluri din Paris, pentru a o supraveghea mai bine şi pentru a nu-i da ocazia părţii vătămate să fugă ( f. 64 ), Pe durata acestei perioade, inculpatul I.A. a exercitat acte de violenţă fizică asupra susnumitei, bătând-o în mod repetat şi luându-i toţi banii obţinuţi din prostituţie, refuzând să-i restituie paşaportul, pe care îl reţinuse asupra sa. Partea vătămată a declarat că în final nu a mai rezistat şi, în pofida tuturor ameninţărilor, a fugit la o secţie de poliţie unde a formulat o reclamaţie ( f. 64 ).

Autorităţile franceze au ajutat-o să ajungă la Ambasada României de la Paris care i-a eliberat titlul de călătorie aflat la f. 72 din dosar, cu care a putut să se întoarcă în ţară la data de 4 iulie 2002. Imediat ce a ajuns acasă, G.M. a fost ameninţată fie telefonic, fie prin intermediul a diverse persoane, de către familia inculpaţilor. Mai mult, în ajunul Crăciunului anului 2002, un prieten al părţii vătămate a fost bătut cu bestialitate de către inculpaţii D.R., D.P.D., P.E.G. şi numiţii C.M., C.L., D. F., ca „avertisment" pentru partea vătămată, încercând să afle unde se găsea aceasta concret. Pe acel amic al susnumitei, inculpaţii îl ştiau din Franţa ( f. 64 ). Persoana respectivă nu a putut fi găsită în cursul anchetei deoarece partea vătămată a declarat că nu este din judeţul Maramureş şi nu cunoaşte amănunte despre adresa lui reală.

Despre R.A.L., G.M. a declarat că a mai întâlnit-o la Paris, confirmând că aceasta fugise de la inculpatul M.I.. Intre cele două părţi vătămate nu s-au purtat acolo prea multe dialoguri deoarece R.A.L. era în permanenţă extrem de speriată ( f. 65 ).

La data de 10 noiembrie 2003 partea vătămată G.M. a fost audiată din nou de către procuror, susnumita declarând că în seara zilei de 6 noiembrie 2003, inculpatul I.A. a contactat-o telefonic solicitând o întrevedere personală cu ea ( f. 66 - 67 ). Este de precizat că la data de 7 noiembrie 2003, inculpatul trebuia să se prezinte la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş pentru a fi audiat în această cauză ( a se vedea f. 165 ). In seara zilei de 7 noiembrie 2003, la întâlnirea cu partea vătămată, inculpatul i-a propus direct să-şi modifice conţinutul depoziţiei existente la dosar, să-şi retragă acuzaţiile la adresa lui şi invitând-o chiar ca pentru data de 11 noiembrie 2003 când urma să se prezinte din nou la Parchet, să vină împreună cu el şi cu avocatul lui la procuror, deoarece „pe drum până la ... o să-i spună avocatul ce să declare ca să-şi retragă acuzaţiile" - f. 66 verso. Partea vătămată a refuzat, condiţii în care inculpatul I.A. a avansat oferta de a-i remite suma de 10 milioane lei pentru a o determina să-i accepte propunerea, exprimându-şi temerea că „altfel el va lua 10 ani de închisoare şi dacă merg eu la procuror şi la instanţă şi declar în favoarea lui se pot aranja lucrurile, dar dacă vine el la ... nu-1 mai scapă nimeni" ( f. 66 verso ).

I.A. nu a renunţat şi a insistat în continuare, astfel că la data de 9 noiembrie 2003, s-a prezentat la domiciliul părţii vătămate G.M. pentru a o determina să se răzgândească şi să-i accepte oferta, reproşându-i totodată că 1-a „implicat" şi pe inculpatul C.C.. In continuare inculpatul i-a propus chiar ce să declare atunci când va fi reaudiată, instruind-o să arate că la Paris ei doi ar fi fost de fapt amanţi, ar fi locuit împreună şi că ea nu a practicat prostituţia ( f. 66 verso ). Partea vătămată a refuzat categoric, inculpatul încercând s-o convingă să nu creadă ceea ce îi va spune procurorul cu privire la infracţiunea de fals în declaraţii sau mărturie mincinoasă - f. 66 - 67. Când inculpatul a fost audiat la data de 11 noiembrie în prezenţa apărătorului ales, a prezentat exact versiunea despre care declarase M.G. că avea de gând s-o invoce în anchetă, respectiv că ar fi trăit amândoi în concubinaj la Paris şi el nu ştia cu ce se ocupa ea de fapt ( f. 165 verso ). Concluziile sunt neechivoce.

Declaraţiile părţii vătămate au fost confirmate şi de către depoziţia mamei sale, martora G.I. ( f. 73 ), care a aflat ulterior plecării fiicei ei în Franţa despre aceasta, precum şi despre faptul că fiica ei practica prostituţia pentru reţeaua D. ( „toată C… vorbea că fata mea a plecat cu D. în Franţa şi am auzit că de fapt acolo fiica mea a fost obligată să practice prostituţia pentru ei" ) - f. 73. Martora a mai arătat că inculpaţii erau deja recunoscuţi pentru faptul că „atrag tinere pe care le duc în străinătate şi le obligă să se culce cu diferiţi bărbaţi, iar apoi le iau banii pe care aceştia le dau fetelor".”

Tribunalul, verificând starea de fapt descrisă la punctul al 9-lea, a constatat că aceasta nu îşi regăseşte suport în materialul probator legal administrat în cauză. Astfel, declaraţia părţii vătămate G.M., în care aceasta oferea detalii cu privire la acţiunile descrise de către parchet în rechizitoriu, a fost exclusă ca fiind nelegal administrată. Reaudierea acestei părţi vătămate nu a fost posibilă întrucât partea vătămată este plecată din ţară.

Declaraţia martorei G.I., mama părţii vătămate, audiată în cursul judecăţii la data de 5 septembrie 2014, nu a oferit suficiente elemente de natură a stabili starea de fapt aşa cum a fost descrisă de procuror, afirmaţiile martorei fiind lacunare în ceea ce priveşte elemente prin care să se poată stabili contribuţia fiecărei persoane asupra căreia parchetul a formulat o acuzaţie. Astfel, martora afirmă că „de la copiii de la şcoală am aflat că ar fi fost dusă de D.” şi că doar ar fi dedus că fiica sa ar fi practicat prostituţia în Franţa urmare discuţiei cu părinţii unei fete. Martora arătând, în cuprinsul aceleiaşi declaraţii, „nu mi-a zis însă nimeni în mod explicit acest lucru, dar am auzit vorbind în tot satul acest lucru”.

10. Procurorul reţine la punctul 10 din rechizitoriu că „la începutul lunii martie 2002, partea vătămată R.A.L., în vârstă de 17 ani, a fost acostată de inculpatul D.T. care i-a făcut o ofertă de muncă în străinătate ca menajeră, promiţându-i un câştig fabulos de circa 1000 euro pe lună ( f. 83 ). Minora s-a declarat de acord. Inculpatul s-a preocupat în continuare de obţinerea paşaportului ei, în aceleaşi circumstanţe binecunoscute din cele expuse anterior.

Potrivit indicaţiilor date de D.T., la data de 9 martie 2002 partea vătămată a fost luată de inculpatul D.M. zis „M." de la locul ^convenit pentru întâlnire, inculpatul prezentându-se cu autoturismul marca BMW de felioare neagră cu nr. .... Alături de G.M., minora a fost dusă până la Satu Mare de unde au plecat amândouă la Paris într-un microbuz - f. 83 verso.

Partea vătămată confirmă că aici au fost aşteptate de inculpatul F.B.V. şi de B.A., după care l-au cunoscut pe inculpatul M.I.. Acesta a fost cel care le-a spus direct că vor fi folosite ca prostituate. R.A.L. a avut o reacţie puternică de frică, izbucnind în plâns, ceea ce 1-a enervat pe M.I. care a lovit-o cu palma peste faţă ( f. 84 ). Ulterior, după ce partea vătămată a fost scoasă pe stradă, M.I. o supraveghea regulat pentru a se convinge că „lucrează" ca prostituată. Totodată inculpatul le-a adus la cunoştinţă atât numitei R., cât şi lui G., că toţi banii rezultaţi din activitatea prestată de ele îi vor fi înmânaţi lui, „pentru că D.T. a investit în noi şi trebuie să-i restituim datoria" ( f. 84 ).

R.A.L. a practicat prostituţia timp de 6 săptămâni pentru inculpatul M.I., realizând un venit de circa 300 - 500 euro pe noapte. Partea vătămată a confirmat declaraţia lui G.M. în sensul că după două săptămâni de la sosirea lor la Paris, aceasta a fost vândută de M. inculpatului I.A. ( f. 85 ), cu suma de 3000 euro.

Partea vătămată a întâlnit pe perioada în care s-a aflat la Paris şi pe numitele C.I., V.G.P. - care i-au relatat că şi pe ele le-a traficat în Franţa inculpatul D.T. ( f. 85 ).

După cele 6 săptămâni, R.A.L. a fost predată de M.I. inculpatului P.E.G., care a folosit-o ca prostituată timp de trei zile, răstimp în care a bătut-o în permanenţă, aşa după cum le agresa şi pe numitele C.I. şi C. „C.". Despre V.G.P., R.A.L. a confirmat că a fost vândută între timp inculpatului F.B.V. „care ne aşteptase prima oară la Paris" - f. 85.

După cele trei zile de teroare îndurate la inculpatul P., partea vătămată a reuşit să fugă şi să se refugieze într-un hotel Formula I dintr-un alt cartier, la un alt cetăţean român din Tulcea care comitea infracţiuni de furt. Dar după două săptămâni, partea vătămată a fost găsită de inculpatul D.M. zis „M." şi de B.A.. D.M. „M." a ameninţat-o cu un cuţit şi a tras-o de păr, avertizând-o că „îi va tăia unghiile şi părul cu cuţitul" ( f. 85 ), iar inculpatul P.E.G. a bătut-o cu pumnii şi picioarele ( f. 85 ). în aceeaşi seară partea vătămată a reuşit să o contacteze telefonic pe mama sa, martora R.R., în România şi să-i spună adevărul, cerându-i ajutorul - f. 86.

În următoarea zi inculpatul D.M. „M." a predat-o pe susnumită în grija unui anume M., folosind-o în continuare la săvârşirea de infracţiuni de furt din magazine - produse de îmbrăcăminte. Tânăra a fost dotată de inculpat chiar şi cu o gentuţă de umăr confecţionată special pentru a nu permite depistarea bunurilor furate. R.A. a furat astfel timp de 3 zile diferite produse din magazinele de pe Bvd. Champs Ellysee pentru inculpatul D.M.. Cu greu partea vătămată a reuşit să economisească 100 euro, iar după cele trei zile a reuşit să fugă şi să-şi plătească biletul de călătorie până în România unde s-a întors la data de 29 mai 2002 cu un autocar - f. 86.

Pe perioada în care a fost obligată să se prostitueze, partea vătămată a realizat venituri de circa 4.000 euro, însuşiţi de către inculpaţi.

Mama susnumitei, martora R.R., a confirmat cele declarate de fiica ei, arătând că atunci când aceasta i-a adus la cunoştinţă telefonic că în Franţa este obligată să se prostitueze pentru inculpatul M.I., s-a deplasat personal la domiciliul acestuia ( martora îl ştia încă din copilărie ) - f. 92 - 93, unde 1-a ameninţat că îl va denunţa autorităţilor.”

Tribunalul, verificând acuzaţia descrisă la punctul 10, a constatat că declaraţia părţii vătămate R.A., dată în cursul urmăririi penale şi în care aceasta descria faptele reţinute în sarcina inculpaţilor descrise la punctul 10 din rechizitoriu, a fost exclusă ca nelegal administrată, iar reaudierea părţii vătămate nu a mai fost posibilă, partea vătămată fiind plecată din ţară.

Fiind audiată în cursul judecăţii, mama părţii vătămate, numita R.R. (fila 9 volumul VII din dosarul instanţei), a precizat că nu menţine legătura cu fiica sa şi că din cauza unui accident vascular pe care l-a suferit nu mai poate oferi nici un fel de indicii cu privire la cele întâmplate în perioada în care fiica sa a fost plecată în Franţa.

Tribunalul a reţinut că nici declaraţiile părţilor vătămate C.I. şi V.G.P., declaraţii care se coroborau cu cele ale părţii vătămate R.A.L., nu pot fi avute în vedere, fiind excluse ca nelegal administrate.

11. La punctul 11 din rechizitoriu procurorul a reţinut că „la începutul lunii martie 2002, numita V.G.P. a fost abordată de inculpatul D.T. pe care îl cunoştea de mai mult timp. Acesta i-a propus să plece la lucru în străinătate prin intermediul său, fără să-i relateze pentru început despre ce era vorba. Având acordul martorei, în câteva zile inculpatul i-a obţinut paşaport şi apoi i-a spus direct că ar dori ca ea să practice prostituţia pentru el în Franţa - f. 95 - 99. Susnumită a fost de acord, motivând că deja nu mai putea renunţa. Inculpatul i-a achitat toate cheltuielile ocazionate de transport, astfel că la data de 15 martie 2002 V.G.P. a fost luată de la domiciliu de către inculpatul D.R. care a dus-o pe ea şi pe numita C.I. până în jud. Satu Mare unde le-a îmbarcat într-un microbuz, în acesta aflându-se şi T.A.B., aşa cum a declarat şi aceasta.

La Paris martora a fost cazată de inculpatul M.I. într-un hotel unde susnumita le-a cunoscut şi pe G.M., S.R.M., R.A.L., C. zisă „C." - f. 95 verso.

Timp de două săptămâni V.G.P. s-a prostituat pentru M.I., realizând circa 200 - 300 euro pe noapte.

După aceste două săptămâni, susnumita a fost predată inculpatului F.B.V., care a mutat-o la o altă adresă unde mai erau găzduiţi şi minori folosiţi la infracţiuni de furt, în sensul celor expuse la punctele anterioare din rechizitoriu. Martora a confirmat aceste aspecte aşa cum au fost ele relatate şi de către persoanele respective.

La scurt timp, inculpatul F.B.V. a scos-o pe martoră la stradă pentru a practica prostituţia în favoarea lui, ceea ce susnumita a făcut aproximativ 2 luni - f. 95 verso. In această perioadă inculpatul F. a încasat de pe urma activităţilor susnumitei suma de circa 1.500 euro - f. 95 verso.

Ulterior, împreună cu C.D., F.B.V. a hotărât să o folosească pe susnumita la comiterea de infracţiuni cu cârduri bancare falsificate, aşa cum era folosită şi S.R.M.. Potrivit declaraţiei martorei, a fost agresată fizic de Ciupureanu deoarece a refuzat să opereze cu cârdurile respective - f. 96. In aceste condiţii, inculpatul F.B.V. a exploatat-o în continuare pe V. ca prostituată, până la data de 26 mai 2002, când, constatând că susnumita nu prea aduce venituri din activitatea de prostituţie şi că refuză să se implice în infracţiuni de furt, F.B.V. a trimis-o în România - f. 96.

Ulterior, la data de 5 noiembrie 2003, ca urmare a presiunilor făcute de inculpaţi asupra persoanelor audiate în cauză şi ca urmare a celor declarate de partea vătămată U.I. în acest sens, a fost reaudiată V.G.P. cu privire la aceste aspecte ( f. 97 ). Susnumita a arătat că nu doreşte să aducă nici o modificare declaraţiilor sale anterioare şi că le menţine în totalitate, susţinând totodată că nu ar fi fost contactată de inculpaţi pentru aceste scopuri. Având în vedere celelalte probe existente în această privinţă, precum şi reputaţia inculpaţilor, este foarte posibil ca susnumita să nu dorească eventuale conflicte cu aceştia.”

Tribunalul a constatat că declaraţia părţii vătămate V.G.P., dată în faţa procurorului, în care descria activitatea reţinută de procuror la punctul menţionat anterior, a fost exclusă ca fiind nelegal administrată, iar cu ocazia reaudierii acesteia la data de 5 noiembrie 2003, partea vătămată nu face referiri decât la faptul că nu ar fi fost contactată de membrii familiei D., pentru a o determina să-şi schimbe declaraţiile în favoarea lor, contra unei sume de bani. Audierea acestei părţi vătămate în cursul judecăţii nu a fost posibilă întrucât partea vătămată este plecată din ţară.

Tribunalul a apreciat că procurorul nu a furnizat probe certe de vinovăţie a inculpaţilor, nefiind răsturnată prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază aceştia în cursul procesului penal.

Astfel, potrivit art. 99 Cod procedură penală, suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare, pentru ca în art. 4 alin. 2 al Codului de procedură penală, legiuitorul să stabilească faptul că după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.

Pornind de la prevederile legale menţionate anterior, trebuie arătat faptul că în doctrină s-a recunoscut în mod constant că prezumţia de nevinovăţie trebuie să fie de absolută aplicaţie, în sensul că nu se admite nici o abatere de la realizarea sa întocmai. Sub aspectul efectelor sale juridice, ea duce la o prezumţie legală relativă, în sensul că cele presupuse prin norma juridică admit opusul prin dovada contrarie. Altfel spus, organul de urmărire penală este obligat să furnizeze probe certe prin care prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază un suspect sau un inculpat să poată fi răsturnată.

Analizând întregul material probator, instanţa a apreciat că procurorul nu a reuşit să furnizeze decât ipoteze şi nu dovezi certe de vinovăţie a inculpaţilor, probele existente nefiind suficiente nici măcar pentru a se putea stabili starea de fapt. În consecinţă, instanţa a apreciat că în lipsa probelor care să poată contribui la stabilirea situaţiei de fapt în concret, cu privire la fiecare parte vătămată şi fiecare inculpat, orice analiză asupra încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu cu privire la fiecare dintre inculpaţi ar fi total nejustificată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 396 alin. 5 C.pr.pen. rap. la art.16 lit.c C. pr. pen., tribunalul i-a achitat inculpaţii:

1. F.B.V. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 323 alin. 1 şi 2 Cod penal (1969), 329 alin. 1 şi 2 Cod penal, (1969) art. 12 alin. 1 şi 2 lit. a din Legea 678/2001, art.13 alin. 1, 3 şi 4 teza penultimă din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal(1969), toate cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal(1969), cu aplicarea art.5 din Codul penal.

2. P.E.G. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 323 alin. 1 şi 2 Cod penal(1969), art. 329 alin. 1 şi 2 Cod penal(1969) cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal (1969), art.12 alin. 1 şi 2 lit. a din Legea 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal(1969), art.13 alin. 1, 3 şi 4 teza penultimă din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal(1969), toate cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal(1969), cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

3 .S.Z.F. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 323 alin. 1 şi 2 Cod penal (1969), art.329 alin. 1 şi 2 Cod penal(1969), cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal(1969), art.12 alin. 1 şi 2 lit. a din Legea 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal (1969), art.13 alin. 1, 3 şi 4 teza penultimă din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal(1969), toate cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal(1969), cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

4. D.O. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 323 alin. 1 şi 2 Cod penal(1969), art.12 alin. 1 şi 2 lit. a din Legea 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal(1969), art.13 alin. 1, 3 şi 4 teza penultimă din Legea nr. 678/2001, toate cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal(1969), cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

5. D.P.D. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 323 alin. 1 şi 2 Cod penal (1969), art. 26 Cod penal (1969) raportat la art. 12 alin. 1 şi 2 lit. a din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal(1969), toate cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal(1969), cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

6.I.A. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 323 alin. 1 şi 2 Cod penal(1969), art.13 alin. 1, 3 şi 4 teza penultimă din Legea nr. 678/2001, art.25 Cod penal(1969) raportat la art. 292 Cod penal(1969), cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal(1969), toate cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal(1969), cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

7.D.T. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 323 alin. 1 şi 2 Cod penal(1969), art. 329 alin. 1 şi 2 Cod penal(1969), cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal(1969), art. 12 alin. 1 şi 2 lit. a din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal(1969), art. 13 alin. 1, 3 şi 4 teza penultimă din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal(1969), toate cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal(1969), cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

8.G.M. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 323 alin. 1 şi 2 Cod penal(1969), art.12 alin. 1 şi 2 lit. a din Legea 678/2001, art. 13 alin. 1, 3 şi 4 teza penultimă din Legea nr. 678/2001, toate cu aplicarea art. 33 lit. a şi 37 lit. a Cod penal(1969), cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

Tribunalul a reţinut că, în cursul procesului, inculpatul D.R. a decedat, fiind depusă la dosar o copie a certificatului de deces care atestă faptul că la data de 24.08.2010 inculpatul a decedat (fila 137 din volumul I dosarul instanţei).

De asemenea, tribunalul a reţinut că la dosarul cauzei au fost depuse acte care să ateste faptul că inculpatul D.M., născut la 28.12.1957 în Sighetu Marmaţiei, a decedat pe teritoriul Franţei la data de 23.02.2013 (filele 96-111 din volumul IV dosarul instanţei).

În consecinţă, în temeiul art.396 alin.6 C.pr.pen. rap. la art.16 lit.f C. pr. pen. tribunalul a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaţilor:

1.D.M. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 323 alin. 1 şi 2 Cod penal(1969), 12 alin. 1 şi 2 lit. a din Legea 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal (1969), art.13 alin. 1, 3 şi 4 teza penultimă din Legea nr. 678/2001, toate cu aplicarea art. 33 lit. a şi 37 lit. b Cod penal(1969), cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

2.D.R. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 323 alin. 1 şi 2 Cod penal(1969), art.12 alin. 1 şi 2 lit. a din Legea 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal(1969), art.13 alin. 1, 3 şi 4 teza penultimă din Legea nr. 678/2001, art.261 alin. 1 Cod penal(1969), art.25 Cod penal(1969) raportat la art. 292 Cod penal(1969), toate cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal (1969), cu aplicarea art. 5 Cod penal.

Tribunalul a constatat că părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile în cauză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MARAMUREŞ, care a solicitat admiterea căii de atac promovate, desfiinţarea sentinţei în întregime şi rejudecarea cauzei de către prima instanţă întrucât soluţia este nelegală şi netemeinică, având în vedere că părţile vătămate nu au fost audiate nemijlocit de către magistrat, acesta având în vedere doar declaraţiile victimelor din faza de urmărire penală.

Având în vedere dreptul părţilor la un proces echitabil prev. de art. 6 paragraf 1 şi 3 din CEDO, procurorii au apreciat că se impune rejudecarea procesului de către Tribunalul Maramureş, cu respectarea acestui principiu atât pentru inculpaţi cât şi pentru părţile vătămate.

Curtea examinând apelul declarat, prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:

În raport cu situaţia de fapt evocată în sentinţa instanţei de fond, Curtea constată că Tribunalul Maramureş deşi a efectuat în caz o cercetare judecătorească efectivă, aceasta nu a fost de natură a asigura inculpaţilor apelanţi cât şi părţilor vătămate, dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este garantat de art 6 parag 1 şi 3 Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În ansamblu Tribunalul a apreciat că, având în vedere excluderea marii majorităţi a probelor din faza de urmărire penală, pe care s-a fundamentat rechizitoriul întocmit în urmă cu 11 ani – în prezent probatoriul rămas nu a fost în măsură să creeze, singur, convingerea privind confirmarea vinovăţiei inculpaţilor.

Astfel, s-a constatat că tribunalul a citat părţile vătămate, în vederea audierii, însă toate acestea erau plecate din ţară şi ca atare nu au putut fi ascultate de către instanţa de fond, la cele două termene de judecată efectivă, derulate după includerea cauzei în procedura noilor coduri, în speţă, în procedura camerei preliminare - este vorba de termenele de judecată din 29 august şi 5 septembrie 2014, când s-a şi trecut la dezbaterea în fond a procesului, astfel că victimele s-au aflat în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa efectiv tribunalul, despre această împrejurare.

Curtea reţine că probele pe care tribunalul le-a administrat în faţa sa, în scurta perioadă în care a procedat la judecarea procesului conform noii proceduri (o săptămână), s-au limitat la audierea câtorva martori, părinţi ai părţilor vătămate, despre ale căror declaraţii tribunalul a conchis că nu le poate corobora cu alte mijloace de probă.

Astfel, în privinţa declaraţiilor părţilor vătămate, tribunalul s-a limitat să ia în considerare acele depoziţii ale lor, din faza de urmărire penală, care nu au fost excluse în procedura camerei preliminare la Curtea de Apel Cluj şi să-şi fundamenteze soluţia de achitare exclusiv pe acestea, fără a manifesta interes şi a depune diligenţe pentru identificarea adreselor la care pot fi găsite victimele, sau să insiste în audierea acestora în mod nemijlocit, în faţa sa.

Astfel, se observă că Tribunalul Maramureş a pronunţat soluţia, axându-se exclusiv pe declaraţiile a şase martori, în absenţa totală a audierii părţilor vătămate, din această speţă.

Soluţionarea în fond a unei cauze penale implică pronunţarea asupra existenţei sau inexistenţei faptei, a săvârşirii acesteia de către inculpaţi, a caracterului ei penal şi a răspunderii penale a acestuia.

Soluţia de achitare cum este şi cea din cauză, trebuie să se bazeze pe probele administrate în speţă iar obligaţia magistraţilor este de a verifica temeinicia şi legalitatea probelor strânse în cursul urmăririi penale, prin administrarea acestora în şedinţă publică, nemijlocit, oral şi contradictoriu, pentru a constata dacă ele pot constitui temei de condamnare iar pe de altă parte, judecătorii trebuie să administreze la cererea părţilor cât şi din oficiu, orice alte probe necesare aflării adevărului şi totodată de a încuviinţa probele pertinente şi concludente necesare verificării apărărilor invocate de inculpaţi sau părţile vătămate.

Din economia noilor norme ale Codului de procedură penală rezultă şi obligaţia instanţei de a reţine, motivat, care dintre probe exprimă adevărul şi, tot motivat, de a înlătura probele care nu îndeplinesc această condiţie.

Instanţele de judecată nu sunt ţinute de încadrarea juridică a faptelor, date prin rechizitoriu şi drept urmare în cadrul cercetării judecătoreşti magistraţii sunt obligaţi a efectua toate actele procesuale şi procedurale impuse de soluţionarea în fond a cauzei penale.

Ori, sub aspectul faptelor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, Tribunalul Maramureş nu a administrat toate probele ce se impuneau pentru a clarifica dacă faptele comise întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor deduse judecăţii, respectiv trebuia să depună diligenţe pentru audierea nemijlocită a părţilor vătămate care nu au fost ascultate în faza de judecată, existând dovezi că se află în străinătate.

Soluţionarea cu celeritate a cauzei nu poate impieta însă asupra aflării adevărului. Ori acesta putea fi stabilit doar după audierea nemijlocită a părţilor vătămate de către tribunal şi raportat la poziţia acestora şi a inculpaţilor să se treacă la administrarea de probe atât în favoarea lor, cât şi în favoarea acuzării.

O primă încălcare a dreptului părţilor vătămate la un proces echitabil este relevată de modul în care s-a derulat cercetarea judecătorească, prin omiterea audierii lor nemijlocită în faţa Tribunalului Maramureş.

Audierea nemijlocită a părţilor vătămate se impunea cu atât mai mult cu cât martorii B.A., B.G., R.R., nu au cunoscut împrejurări esenţiale, de natură să clarifice încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpaţii au fost deferiţi justiţiei şi cu atât mai puţin să stea la baza unei hotărâri judecătoreşti, fiind rezumate la răspunsuri evazive „nu ştiu dacă prima dată când a plecat din ţară fiica mea era minoră sau nu” (martora R.R.), „fiica mea nu a plecat în Franţa cu voia noastră şi nici nu ştiam că pleacă” (B.G.), „era mai speriată dar nu ne-a spus de ce” (B.A.).
Curtea reţine că atunci când instanţa de fond a pronunţat o soluţie de achitare numai ca urmare a unor declaraţii sumare şi incomplete, nu se poate considera că s-a înfăptuit o activitate de judecată, cu respectarea principiilor şi normelor legale aplicabile, prin care să se fi rezolvat fondul cauzei.

Soluţia pronunţată în aceste condiţii nu este consecinţa unei activităţi efective de judecată, ci o apreciere incompletă a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei. Ori, hotărârea judecătorească trebuie să se bazeze pe fapte veridice, bine dovedite, care să nu dea naştere niciunei îndoieli, ceea ce se impunea în speţă, cu atât mai mult, raportat la atitudinea procesuală a inculpaţilor, faţă de faptele pentru care au fost trimişi în judecată.

Prin acest mod de a efectua cercetarea judecătorească, Tribunalul Maramureş a încălcat dreptul inculpaţilor şi al părţilor vătămate la un proces echitabil.

Aceste garanţii sunt reglementate atât prin disp.art.6 C.proc.pen., art.24 din Constituţie dar şi disp.art.6 paragr.3 lit.a din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificată de România prin Legea 30/1994 conform cărora „orice acuzat are, în special, dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa”.

În jurisprudenţa sa, Curtea de la Strasbourg a explicat ce se înţelege prin „cauză” şi natura acuzaţiei, aduse împotriva unei persoane, în hotărârea din 24.10.1996 privind cauza De T.Torres c/a Spaniei, arătând că acestea se referă la faptele materiale imputate care stau la baza acuzaţiei, la calificarea juridică a acestora, precum şi la circumstanţele agravante existente, iar informarea în mod amănunţit asupra faptelor imputate şi încadrarea juridică a acestora, nu ar trebui, în niciun caz, să fie ulterioară dispoziţiei de trimitere în judecată, iar după sesizarea instanţei, magistraţii trebuie să se preocupe de respectarea dreptului la apărare al inculpaţilor şi al victimelor, prin încuviinţarea tuturor probelor propuse de aceştia pentru a proba lipsa de temeinice a susţinerilor acuzatorilor.

În hotărârea din 25 iulie 2000 privind cauza Mattoccia c/a Italiei, Curtea a considerat de asemenea, că o informare precisă şi completă cu privire la faptele care se reproşează acuzatului şi a calificării juridice reprezintă o condiţie esenţială pentru echitatea procedurilor judiciare, apreciindu-se că aceasta trebuie făcută inclusiv prin intermediul actului de acuzare, care nu trebuie să fie caracterizat prin imprecizie cu privire la aspecte esenţiale, sens în care s-a exemplificat locul şi data comiterii infracţiunii imputate, concluzionând că neregulile din actul de sesizare cu privire la faptele pentru care este acuzată o persoană şi încadrările juridice ar conduce la imposibilitatea pregătirii apărării cu privire la acuzaţiile aduse.

Deşi celeritatea Tribunalului Maramureş trebuie înţeleasă şi raportată la durata rezonabilă a procesului, totuşi instanţa de fond nu putea trece la judecarea în fond a speţei, fără audierea nemijlocită atât a părţilor vătămate cât şi a inculpaţilor, iar raportat la poziţia acestora, era necesară administrarea unui probatoriu testimonial care să confirme fie susţinerea acuzării, fie din contră versiunea inculpaţilor, condiţii în care putea fi adoptată fie o soluţie de achitare, fie o soluţie de condamnare.

Instanţa de la Strasbourg a decis că există o legătură evidentă între dispoziţiile cuprinse în art.6 paragr.1 lit.a şi cele din art.6 paragr.3 lit.b, că este necesar ca autorităţile naţionale să depună o maximă diligenţă cu privire la modul în care se face notificarea acuzaţiei către cel interesat, deoarece actul de acuzare are un rol determinant în procedura penală; începând cu data notificării, persoana în cauză este oficial avizată despre baza factuală şi juridică a învinuirii ce i se aduce.

Curtea consideră că, în materie penală, o informare precisă şi completă cu privire la faptele ce se reproşează acuzatului şi a calificării lor juridice reprezintă o condiţie esenţială a unui proces echitabil garantat de art.6 paragr.1 din Convenţie şi a decis că statele contractante au obligaţia de a adopta măsuri pozitive care să garanteze respectarea efectivă a drepturilor înscrise în art.6.

S-a statuat în raport de toate aceste consideraţii, că sesizarea instanţei va fi legal efectuată doar în situaţia în care în dispozitivul actului de trimitere în judecată este menţionată fapta cu încadrarea ei juridică, în legătură cu care s-au efectuat acte de urmărire penală, în funcţie de care inculpatul şi părţile vătămate şi-ar putea efectua o apărare adecvată în lumina art.6 paragr.3 lit.b din Convenţia Europeană, dispoziţii valabile întrutotul şi pentru faza de judecată şi nerespectate de către Tribunalul Maramureş.

Curtea de apel reţine că în art. 6 parag 1 din CEDO se prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale” fiind consacrate ca garanţii explicite ale unui proces echitabil doar publicitatea procedurii şi termenul rezonabil. Din cea de-a treia caracteristică folosită în textul convenţiei „în mod echitabil”, rezultă însă în mod implicit şi alte garanţii ale unui proces echitabil, cum ar fi egalitatea armelor, principiul contradictorialităţii şi motivarea hotărârilor.

Egalitatea armelor în procesul penal presupune asigurarea unor drepturi procesuale echivalente persoanelor implicate în exercitarea funcţiilor procesuale de acuzare şi de apărare, astfel încât niciuna dintre acestea să nu beneficieze de posibilităţi procesuale mai extinse decât cealaltă.

În jurisprudenţa CEDO, „în deciziile Dombo Beheer B.V. contra Olandei din 27 octombrie 1993 şi Mc MIchael din 24 februarie 1995 şi Lobo Machado din 20 februarie 1996 s-a statuat că principiul egalităţii armelor cere ca fiecare parte la un astfel de proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ faţă de partea adversă. În temeiul acestui principiu, trebuie acordat ambelor părţi un drept comparabil de acces la dosarul cauzei”.

Principiul contradictorialităţii constituie alături de principiile oralităţii şi publicităţii o caracteristică de bază a procesului penal, de a oferi fiecărei părţi posibilitatea de a-şi expune probele şi apărările necesare, nemijlocit în faţa magistraţilor, pentru a le oferi şi mai temeinic convingerea asupra adevărului.

Curtea reţine că CEDO a definit principiul contradictorialităţii în ”hotărârea Barbera, Messegue şi Jabardo contra Spaniei din 6 decembrie 1988 şi în hotărârea Ruiz- Mateos contra Spaniei din 23 iunie 1993” în sensul că „sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influenţeze soluţionarea pe fond a litigiului, să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părţi”, principii încălcate în speţa de faţă de către Tribunalul Maramureş care a soluţionat cauza, în lipsa totală a părţilor vătămate, ceea ce contravine nu numai dreptului la un proces echitabil ci şi dreptului la apărare reglementat în favoarea tuturor inculpaţilor şi părţilor vătămate, în legislaţia naţională şi europeană.

Curtea constată că prin modalitatea în care s-a desfăşurat cercetarea judecătorească în prima instanţă, au fost încălcate principiile fundamentale ale procesului penal: contradictorialitatea, nemijlocirea, în privinţa audierii părţilor vătămate, alături de dreptul la apărare al acestora, iar în ansamblu, a dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor din acest dosar, prev de art 6 par. 1 din CEDO.

În baza acestor principii, instanţa era obligată să readministreze toate probele indicate şi rămase valide, în cursul urmăririi penale, putând astfel să le perceapă prin filtrul punctelor de vedere exprimate oral şi în şedinţă publică de către toate părţile.

Încălcarea dreptului la apărare precum şi cel la un proces echitabil potrivit art.6 paragraf 3 lit.d din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu pot fi înlăturate, decât prin anularea sentinţei pronunţate de prima instanţă şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Maramureş.

Din examinarea dispoziţiilor citate ale Convenţiei - la care România este parte, astfel că, potrivit art.11 şi art.20 din Constituţie, aceste dispoziţii fac parte din dreptul intern – rezultă că , încă înainte de a stabili temeinicia demersului de tragere la răspundere a unei persoane trimise în judecată (acuzat), aceasta are dreptul fundamental la un proces echitabil.

Ori, în înţelesul unui proces echitabil intră, aşa cum reglementează art.6 paragraf 3 lit.d din Convenţie şi cum relevă jurisprudenţa CEDO, asigurarea dreptului inculpatului şi părţilor vătămate, trimise în judecată şi aflate în faţa instanţei de a pretinde ascultarea martorilor în prezenţa lor, cu posibilitatea de a pune întrebări, de a li se admite probe care să se efectueze în mod nemijlocit şi contradictoriu cu celelalte părţi, în vederea stabilirii adevărului obiectiv.

Chiar dacă în dreptul procesual penal român situaţia prevăzută în art.6 paragraf 3 lit.d din Convenţie nu are o consacrare expresă, cerinţa realizării condiţiei este obligatorie sub sancţiunea nulităţii şi, deci, a desfiinţării hotărârii pronunţate cu încălcarea acestei exigenţe.

Egalitatea procesuală între părţile din procesul penal, se realizează în condiţiile susţinerii unor poziţii contrare, ceea ce reprezintă contradictorialitatea specifică judecăţii penale, prin susţinerea învinuirii de către procuror sau de către persoana vătămată şi inculpat, asistat sau reprezentat de avocat, care îşi exercită dreptul său la apărare - fie singur, fie împreună cu partea responsabilă civilmente.

Reglementarea principială a judecăţii pe baza contradictorialităţii este de esenţa procesului penal echitabil, cu respectarea şi asigurarea egalităţii de arme între acuzare şi apărare (părţi vătămate şi inculpat).

Importanţa deosebită a dreptului la apărare a tuturor părţilor în procesul penal, în viziunea Curţii Europene, rezidă în reglementarea sa detaliată în cadrul principiului procesului echitabil. Curtea Europeană subliniază că nu trebuie confundată „prezenţa personală a acuzatului în instanţă, cu posibilitatea pe care i-o recunoaşte art 6 paragraf 3 lit c de a se apăra singur. Astfel, chiar dacă nu este expres menţionat în art.6 dreptul tuturor părţilor de a lua parte personal la dezbaterile din cauză, acesta decurge din scopul şi din obiectul ansamblului acestui text: „dreptul tuturor participanţilor la un proces echitabil”.

Curtea Europeană, arată de asemenea, că prezenţa acuzatului la şedinţa de judecată are o importanţă esenţială pentru o bună soluţionare a cauzei, în sensul că instanţa trebuie să examineze nu numai personalitatea acuzatului şi starea sa de spirit la momentul comiterii infracţiunii pentru care este trimis în judecată, ci şi mobilurile activităţii sale infracţionale, iar „asemenea aprecieri au a cântări substanţial în soluţia ce urmează a fi pronunţată; caracterul echitabil al procedurii impune atât prezenţa acuzatului cât şi a celorlalte părţi vătămate, civile sau responsabile civilmente la instanţă, alături de apărătorii lor”. (cauza CEDO Kremzow contra Austriei din 21 septembrie 1993).

Este adevărat că ar fi existat posibilitatea ca Tribunalul Maramureş să dorească soluţionarea cu celeritate a cauzei, în condiţiile în care procesul era pe rol de mai mulţi ani, însă celeritatea nu poate afecta unul din drepturile importante ale persoanei, respectiv dreptul la apărare şi la audiere nemijlocită.

Prin modalitatea de a realiza cercetarea judecătorească, instanţa de fond nu le-a oferit părţilor vătămate şi inculpaţilor, ocazia potrivită şi suficientă pentru a-şi valorifica în mod util dreptul lor de apărare (Vaturi împotriva Franţei- Hotărârea din 13 aprilie 2006, Desterhem împotriva Franţei- Hotărârea din 18 mai 2004 şi Kostovski împotriva Olandei- Hotărârea din 20 noiembrie 1989, a restrâns într-un mod incompatibil cu garanţiile oferite de art. 6 din CEDO dreptul la apărare al acestora ( A.M. împotriva Italiei-Hotărârea din 1997 şi Saidi împotriva Franţei- Hotărârea din 20 septembrie 1993) şi nu a asigurat echilibrul şi egalitatea de arme care trebuie să primeze pe tot parcursul procesului penal între acuzare şi apărare.

Noţiunea de proces echitabil cere ca instanţa internă de judecată să examineze problemele esenţiale ale cauzei şi să nu se mulţumească să confirme pur şi simplu rechizitoriul, trebuind să-şi motiveze hotărârea (Cauza Helle împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Cauza Boldea împotriva României- Hotărârea din 15 decembrie 2007).

Curtea reţine că apelul este o cale ordinară de atac prin care se promovează, la instanţa imediat ierarhic superioară o rejudecare a cauzei în fond, sub toate aspectele de fapt şi de drept, cu aptitudinea de a se schimba sau modifica soluţia dată prin hotărârea atacată, în privinţa părţii care a declarat apel sau la care se referă declaraţia de apel, în limitele calităţii sale procesuale.

Apelul, este în principal, o cale de atac de reformare, prin aceea că instanţa de apel are dreptul de a completa probele administrate de prima instanţă şi de a da o nouă apreciere acestora, fără a desfiinţa în prealabil hotărârea apelată şi de a da o altă soluţionare cauzei.

În vederea pronunţării unei noi hotărâri în speţă, instanţa de apel va supune cauza unui examen în fond, având dreptul de a administra probele pe care le consideră necesare, dar şi de a reaprecia probele administrate, precum şi de a pune în discuţie orice chestiuni de fapt sau de drept de a căror soluţionare depinde rezolvarea legală şi temeinică a cauzei.

Instanţa de apel pe linia cercetării temeiniciei hotărârii apelate, are sarcina de a verifica dacă faptele şi împrejurările reţinute prin hotărârea atacată reprezintă adevărul material, complet şi cert întemeiat. Pentru a putea efectua acest control, în apel, este necesar a se cunoaşte care a fost starea de fapt reţinută de instanţa a cărei hotărâre este atacată şi pe baza căror probe s-a ajuns la această stabilire. Acest lucru, nu poate fi verificat decât pe baza motivării hotărârii apelate.

Instanţa de fond, Tribunalul Maramureş,, trebuia să răspundă cu argumente la fiecare dintre criticile şi mijloacele de apărare invocate de părţi. (CEDO “cauza Boldea contra României”), ceea ce nu a reuşit integral, în lipsa audierii nemijlocite a părţilor vătămate.

Curtea reţine că în baza efectului devolutiv în apel, se produce o nouă judecată în fond, ca regulă, pe baza probatoriului deja administrat în cauză, însă, şi a altor probe pertinente concludente şi utile administrate pentru prima dată în apel. Efectul devolutiv nu poate fi însă înţeles ca o administrare a întregului material probator şi deci, ca o efectuare a întregii cercetări judecătoreşti de către instanţa de apel, căci aceasta din urmă este una de control judiciar, neputând suplini lipsa cercetării judecătoreşti în primă instanţă. În caz contrar, s-ar putea ajunge la situaţii inacceptabile, cum este de altfel şi cea din speţă, în care, prima instanţă, în urma unei cercetări judecătoreşti superficiale, soluţionează cauza în fond, considerându-se dispensată de respectarea principiilor care guvernează faza de judecată, întemeindu-se pe împrejurarea că, în baza efectului devolutiv, instanţa superioară va administra ea însăşi probele pe care, din motive subiective tribunalul nu le-a administrat în mod nemijlocit.

Realizarea în apel a întregii cercetări judecătoreşti, ar răpi inculpaţilor şi părţilor vătămate, un grad de jurisdicţie şi le-ar afecta în mod grav dreptul la apărare, câtă vreme ei nu ar mai avea la dispoziţie nicio cale de atac, decizia Curţii fiind definitivă.

Trimiterea cauzei spre rejudecare se impune şi în baza art. 2 paragraf 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO, care garantează oricărui acuzat şi părţi vătămate dreptul la o dublă jurisdicţie în materie penală.

Pentru argumentele ce preced, Curtea în baza art. 421 pct.2 lit.b CPP va admite apelul declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MARAMUREŞ împotriva sentinţei penale nr. 573/08.09.2014 a Tribunalului Maramureş pe care o va desfiinţa în întregime şi va dispune rejudecarea cauzei de către aceeaşi instanţă. (Judecător Delia Purice)