Curtea de Apel Ploieşti Decizii Relevante Trimestrul I 2011 Întocmit Grefier Documentarist, Lucia Ana Maria Cuprins Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie


Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie



Yüklə 1,64 Mb.
səhifə11/35
tarix29.10.2017
ölçüsü1,64 Mb.
#20665
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   35

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia nr. 82 din 3 februarie 2011.
Prin Decizia nr. 82/ 3 februarie 2011 Curtea de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis recursurile declarate de pârâta F.D.A. şi intervenienta I.M.L. împotriva Deciziei civile nr. 523 din 13 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova – Secţia civilă în contradictoriu cu reclamantul F.M. şi autoritatea tutelară C.L.P., a casat Sentinţa civilă nr. 4055/18.03.2010 a Judecătoriei Ploieşti şi Decizia nr. 523 din 13 octombrie 2010 a Tribunalului Prahova – Secţia civilă şi a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Ploieşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că, iniţial Judecătoria Ploieşti a fost investită cu o cerere având ca obiect desfacere căsătorie, încredinţarea unui minor şi obligarea celuilalt părinte la plata unei pensii de întreţinere.

În cuprinsul acţiunii reclamantul a indicat drept domiciliul al pârâtei Castellon, Oropesa del Mar/Opresa, bulevardul Jardin, nr. 5, ap. 2, Poarta 35.

Ulterior, prin cerere scrisă depusă la data de 28.10.2009 reclamantul a solicitat citarea pârâtei şi în Ploieşti, str. Pictor Rosenthal, nr. 40, la familia I..

Pentru termenul de judecată din data de 10.12.2009 pârâta a formulat cerere reconvenţională indicând drept reşedinţă a acesteia în Spania, Municipio Castellon, Oropesa del Mar, Marina Dor, Edificio Levante I, nr. 1, cod poştal 12594, precum şi domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în Ploieşti, str. Pictor Daniel C. Rosenthal, nr. 40, jud. Prahova.

Din dovezile de citare aflate la dosarul primei instanţe rezultă că pârâta a fost citată în Ploieşti, Pictor Rosenthal, nr. 40, jud. Prahova, procedura de citare realizându-se prin afişarea citaţiei.

Potrivit art. 88 al. 1 pct. 4 Cod pr. civ. citaţia va cuprinde numele, domiciliul şi calitatea celui citat, iar în lumina alineatului 2 al aceluiaşi text de lege această menţiune este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Pe de altă parte, faţă de petitul principal al cererii de chemare în judecată devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 6161 Cod pr. civ. şi care impun obligaţii suplimentare în verificarea îndeplinirii procedurii de citare cu soţul pârât.

Ori, deşi pârâta şi-a indicat un anumit domiciliu ales în România şi care rezultă şi din copia actului de identitate al persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, în realitate pe dovezile de citare nu a fost trecută denumirea completă a străzii, ceea ce echivalează cu neîndeplinirea legală a procedurii de citare, sub sancţiunea nulităţii actelor de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale.

Într-o atare situaţie în mod nelegal prima instanţă a procedat la soluţionarea cauzei, soluţie menţinută de instanţa de apel prin respingerea căii de atac promovată de apelantă sub aspectul criticii vizând procedura de citare.

Susţinerea instanţei de apel în sensul că din verificarea nomenclatorului stradal al Municipiului Ploieşti s-a constat că este înscrisă numai strada Pictor Rosenthal, iar nu şi Pictor Daniel C. Rosenthal, cum susţine apelanta nu numai că nu îşi găseşte suport probator, dar este şi nereală faţă de menţiunile din cartea de identitate menţionată şi care este un act emis de o autoritate a administraţiei publice ce se bucură de o prezumţie de veridicitate.

Aşa fiind lipsa unor menţiuni ale denumirii străzii atrage nulitatea procedurii de citare, cu toate consecinţele ce rezultă din acesta, partea care o invocă fiind dispensată de dovada vătămării care se prezumă conform art. 105 al. 2 teza a II-a Cod pr. civ.

De asemenea în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că apelanta pârâtă a fost citată pentru fiecare termen în condiţii de regularitate procesuală şi la adresa sa din Spania.

După cum se reţine din actele şi lucrările dosarului acţiunea a fost introdusă pe rolul Judecătoriei Ploieşti la data de 03.09.2009, deci ulterior momentului în care România a devenit stat membru al Uniunii Europene.

Pe de altă parte procedura de citare urma a se efectua în Spania, deci în alt stat membru.

Într-o atare situaţie, în lumina efectului direct al dreptului comunicat şi aplicării prioritare a normelor comunitare procedura de citare trebuie efectuată în baza Regulamentului (CE) Nr. 1393 din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială ("notificarea sau comunicarea actelor") şi abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului.

Ori, din actele dosarului rezultă că pârâta a fost citată în Spania potrivit Codului de procedură civilă.

Numai intervenienta şi pentru un singur termen de judecată a fost citată de prima instanţă în mod legal în baza reglementării comunitare amintite.

Pentru toate motivele arătate şi având în vedere textele de lege menţionare Curtea a constatat că sunt fondate criticile recurentei pârâte privitoare la modul de îndeplinire a procedurii de citare de către prima instanţă şi aprecierea ca legală a acesteia de către instanţa de apel.

Într-o atare situaţie toate actele de procedură îndeplinite de judecătorie sunt nule, nulitate ce afectează şi hotărârea de primă instanţă, precum şi hotărârea instanţei de apel, impunându-se casarea cu trimitere spre rejudecare.

Faţă de această împrejurarea Curtea nu a mai analizat celelalte critici vizând nepronunţarea de către instanţa de apel asupra cererii de probatorii solicitată prin cererea prin care a fost exercitată calea de atac, precum şi cele vizând modul de soluţionare pe fond a cauzei.
(Judecător Adriana Maria Radu)

[31] Calificarea juridică corespunzătoare a cererilor formulate de părţi. Rolul activ al judecătorului
C. proc. civ., art. 129 alin. 4, art. 119
Art. 119 Cod proc.civilă reglementează dreptul pârâtului de a formula cerere reconvenţională, dacă are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului.

Într-adevăr, în materia dreptului procesual civil, este de principiu că părţile au dreptul să hotărască singure cu privire la exercitarea acţiunii şi a cererii reconvenţionale (determinând obiectul pretenţiilor în limita căruia urmează a fi soluţionat litigiul) numai că, în situaţia în care cererile părţilor sunt formulate confuz, instanţa, în exercitarea rolului său activ, reglementat de art. 129 alin.4 Cod proc.civilă, are obligaţia să le pretindă precizările necesare pentru stabilirea cadrului corect al litigiului şi pentru a putea da calificarea juridică corespunzătoare cererilor formulate.( Decizia nr. 186/07.03.2011 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia nr. 186 din 7 martie 2011.
Prin decizia civilă nr. 186/7.03.2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de pârâtul M.N., a casat atât decizia civilă nr. 447/15.09.2010 a Tribunalului Prahova, cât şi sentinţa civilă nr. 495/25.02.2010 şi încheierea interlocutorie din data de 5.11.2009 pronunţate de Judecătoria Vălenii de Munte şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, Judecătoria Vălenii de Munte.

Art. 119 Cod proc.civilă reglementează dreptul pârâtului de a formula cerere reconvenţională, dacă are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului.

Într-adevăr, în materia dreptului procesual civil, este de principiu că părţile au dreptul să hotărască singure cu privire la exercitarea acţiunii şi a cererii reconvenţionale (determinând obiectul pretenţiilor în limita căruia urmează a fi soluţionat litigiul) numai că, în situaţia în care cererile părţilor sunt formulate confuz, instanţa, în exercitarea rolului său activ, reglementat de art. 129 alin.4 Cod proc.civilă, are obligaţia să le pretindă precizările necesare pentru stabilirea cadrului corect al litigiului şi pentru a putea da calificarea juridică corespunzătoare cererilor formulate.

În cazul în speţă, pârâtul M.N., prin cererea intitulată „Precizare” (fila 50 dosar fond) a pretins că terenul de 1936 m.p. situat în intravilanul comunei Poseşti este proprietatea sa.

Deşi, aparent, o asemenea precizare poate fi considerată drept o apărare a pârâtului formulată în condiţiile art. 115 Cod proc.civilă, motivarea pretenţiei sale, în sensul că terenul respectiv i-a fost dat în proprietate de mama sa M.S. conform convenţiei din 4.05.1955, dată de la care a intrat în stăpânirea acestuia, concluzionează că pârâtul pretinde din litigiu şi, deci, ne aflăm în faţa unei cereri reconvenţionale.

În acest context, prima instanţă avea obligaţia să-i pună în vedere pârâtului să timbreze cererea reconvenţională conform dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar şi, ulterior, în baza probelor administrate, să se pronunţe şi asupra acesteia.

În considerarea tuturor acestor argumente, Curtea, în temeiul art. 312 alin.3 teza a II-a Cod proc. civilă, a admis recursul, a casat atât decizia civilă nr. 447/15.09.2010 a Tribunalului Prahova, cât şi sentinţa civilă nr. 495/25.02.2010 şi încheierea interlocutorie din data de 5.11.2009 pronunţate de Judecătoria Vălenii de Munte şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, Judecătoria Vălenii de Munte.
(Judecător Cristina-Paula Brotac)

[32] Acceptare tacită a succesiunii în termenul prevăzut de art. 700 Cod civil. Efectele declaraţiei exprese ulterioare a părţii că nu a înţeles să-şi însuşească calitatea de moştenitor.
Un principiu care operează cu caracter absolut în cazul acceptării pure şi simple a moştenirii este acela potrivit căruia succesibilul care a exercitat dreptul de opţiune succesorală în termenul legal nu mai poate reveni asupra alegerii făcute, întrucât ca efect al unei asemenea acceptări în mod irevocabil i se consolidează calitatea de moştenitor.

În literatura de specialitate s-a precizat că în ipoteza în care succesibilul a săvârşit fapte materiale care valorează acceptare tacită, efectul indirect al acestor fapte nu poate fi anihilat printr-o declaraţie expresă ulterioară a acestuia că nu a înţeles să-şi însuşească calitatea de moştenitor, deoarece o atare afirmaţie nu are valoare faţă de actele făcute - protestatio contra actum non valet”( Decizia nr. 197/09.03.2011 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia nr. 197 din 9 martie 2011.
Prin decizia civilă nr. 197/09.03.2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul formulat de pârâtul B.I. împotriva deciziei civile nr.402 din 01 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.M. ca nefondat pentru următoarele considerente:

Un principiu care operează cu caracter absolut în cazul acceptării pure şi simple a moştenirii este acela potrivit căruia succesibilul care a exercitat dreptul de opţiune succesorală în termenul legal nu mai poate reveni asupra alegerii făcute, întrucât ca efect al unei asemenea acceptări în mod irevocabil i se consolidează calitatea de moştenitor.

Deşi s-a susţinut de către recurent că reclamanta nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală în termenul prevăzut de art.700 Cod civil, afirmaţiile acestuia au fost înlăturate pentru argumentele expuse în cuprinsul deciziei.

Din răspunsurile pârâţilor la interogatoriul luat de reclamantă a rezultat că aceasta foloseşte un teren ce face parte din succesiunea autorului său, respectiv suprafaţa de 2057 mp începând din anul 1990 şi până în prezent, iar o atare situaţie a fost confirmată şi prin depoziţiile martorilor M.A. şi P.I.

Dacă în timpul vieţii autorului folosirea de către reclamantă a suprafeţei menţionate anterior, care era proprietatea tatălui său, s-a realizat pe baza unui acord prealabil al acestuia, este evident că după decesul lui deţinerea terenului de către S.M. şi folosirea acestuia echivalează cu un act de acceptare tacită a succesiunii, deoarece este vorba de un fapt pe care ea nu îl putea săvârşi decât în calitate de erede şi din care rezultă indirect, dar neîndoielnic intenţia de acceptare a moştenirii, conform art.689 Cod civil. S-a considerat deci că acest fapt material, săvârşit în termenul de opţiune succesorală, cu intenţia de a angaja viitorul a implicat o acceptare a moştenirii autorului ei, întrucât reclamanta s-a comportat ca un proprietar, situaţie în care nu poate fi primită critica recurentului în sensul că intimata a devenit străină de succesiune.

În literatura de specialitate s-a precizat că în ipoteza în care succesibilul a săvârşit fapte materiale care valorează acceptare tacită, efectul indirect al acestor fapte nu poate fi anihilat printr-o declaraţie expresă ulterioară că nu a înţeles să-şi însuşească calitatea de moştenitor, deoarece o atare afirmaţie nu are valoare faţă de actele făcute (protestatio contra actum non valet”).

Plecând de la aceste considerente instanţa a constatat că din moment ce reclamanta a săvârşit, în termen de 6 luni de la deschiderea succesiunii defunctului B.D., acte materiale care denotau intenţia acesteia de acceptare tacită, pură şi simplă a succesiunii tatălui ei, declaraţia sa notarială (dată după expirarea termenului de opţiune succesorală de 6 luni) înregistrată sub nr.402/1997 în sensul că nu a efectuat nici un act de acceptare expresă sau tacită a succesiunii, este lipsită de relevanţă, întrucât o atare afirmaţie nu are valoare faţă de actele făcute.

Prin urmare, câtă vreme s-a reţinut că reclamanta are calitate de moştenitor al defunctului, rezultă că stabilirea cotelor s-a făcut în mod corect, iar în atare context nu poate fi primită susţinerea recurentului în sensul că s-a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale.

Pe cale de consecinţă, în raport de argumentele expuse în precedent, Curtea de Apel a apreciat că nu sunt incidente prevederile art.304 pct.9 Cod pr. civilă invocate de pârât în susţinerea recursului, motiv pentru care, în baza dispoziţiilor art.312 alin.1 Cod pr. civilă, l-a respins ca nefondat, menţinând ca legală decizia atacată.
(Judecător Veronica Grozescu)

[33] Art. 36 alin. 2 Codul familiei. Partaj de bunuri comune în timpul căsătoriei. Motive temeinice.
Codul familiei, art. 36 alin. 2
Potrivit art. 36 alin. 2 din Codul familiei, bunurile comune pot fi împărţite în timpul căsătoriei, la cererea oricăruia dintre soţi, pentru motive temeinice.

Chiar dacă legea nu a definit conţinutul noţiunii de motive temeinice pentru împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, instanţele judecătoreşti au validat mai multe împrejurări de fapt care îndeplinesc condiţiile legale, şi anume: întreţinerea unui copil dintr-o căsătorie anterioară, abandonarea forţată a domiciliului comun; în cazul separaţiei în fapt, când unul din soţi întreţine relaţii de concubinaj şi deţine o parte din bunurile comune, când unul dintre soţi a început să înstrăineze bunurile dobândite în timpul căsătoriei, etc..

Chiar dacă reclamantul are posibilitatea promovării unei acţiuni de divorţ, în lipsa unui asemenea demers, în virtutea principiului disponibilităţii părţilor, principiu ce guvernează procesul civil, instanţa nu poate impune introducerea unei asemenea cereri, în contra voinţei acesteia, indiferent de motivele ce stau la baza acestei atitudini.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia nr. 236 din 23 martie 2011.
Prin decizia civilă nr. 236/23.03.2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat de împotriva deciziei civile nr.459 pronunţată la 2 decembrie 2010 de Tribunalul Dâmboviţa şi pe cale de consecinţă a casat decizia sus menţionată şi sentinţa civilă nr.1911 din 24.03.2010 a Judecătoriei Târgovişte şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Târgovişte.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut printre altele că instanţele anterioare, respingând acţiunea de partaj bunuri comune în timpul căsătoriei a reclamantei, au pronunţat hotărâri cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 36 alin. 2 din Codul familiei, potrivit căruia bunurile comune pot fi împărţite în timpul căsătoriei, la cererea oricăruia dintre soţi, pentru motive temeinice.

Chiar dacă legea nu a definit conţinutul noţiunii de motive temeinice pentru împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, instanţele judecătoreşti au validat mai multe împrejurări de fapt care îndeplinesc condiţiile legale, şi anume: întreţinerea unui copil dintr-o căsătorie anterioară, abandonarea forţată a domiciliului comun; în cazul separaţiei în fapt, când unul din soţi întreţine relaţii de concubinaj şi deţine o parte din bunurile comune, când unul dintre soţi a început să înstrăineze bunurile dobândite în timpul căsătoriei.

Potrivit art. 30 din Codul familiei, bunurile dobândite timpul în căsătoriei de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor, iar în alineatul 2 din acelaşi articol se prevede că orice convenţie contrarie este nulă.

În speţa de faţă, părţile sunt căsătorite încă din anul 1967 şi, deşi nu există înregistrată o acţiune prin care să se solicite desfacerea căsătoriei acestora, reclamanta a solicitat partajul bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, arătând că a fost alungată din domiciliu, iar pârâtul înstrăinează din bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei.

Din contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere autentificat sub nr.4536/29.08.2007 la Biroul Notarului Public ND, rezultă că pârâtul a înstrăinat numiţilor BA şi BC imobilele terenuri şi construcţii situate în intravilanul comunei T, judeţ Dâmboviţa.

Deşi în actul de vânzare sus-arătat vânzătorul a specificat faptul că bunurile sunt proprii, dat fiind faptul că terenul a fost dobândit prin donaţie, iar construcţia este edificată în anul 1960, pe când era necăsătorit, reclamanta a formulat o acţiune în constatarea nulităţii acestui contract, apreciind că pârâtul a înstrăinat şi camere ce au fost dobândite în timpul căsătoriei părţilor.

Această acţiune a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 2353/2008, printre considerentele Judecătoriei Târgovişte numărându-se şi acela că este necesar, pe calea unei acţiuni separate de partaj judiciar, să se solicite ieşirea din indiviziune asupra comunităţii de bunuri a celor doi soţi, urmând ca soarta contractului încheiat de pârât să depindă de rezultatul partajului.

Mai mult, la interogatoriul luat pârâtului de către instanţă, acesta a recunoscut că a alungat-o pe reclamantă din domiciliul comun şi că a înstrăinat parte din bunurile mobile comune, cum ar fi: un televizor color marca Platinium, un cazan de ţuică şi un autoturism Trabant.

Este adevărat că reclamanta avea posibilitatea promovării unei acţiuni de divorţ, dar, totodată, în virtutea principiului disponibilităţii părţilor, principiu ce guvernează procesul civil, instanţa nu poate impune introducerea unei asemenea cereri, în contra voinţei acesteia, indiferent de motivele ce stau la baza acestei atitudini.

Ca atare, având dovada clară că reclamanta a fost alungată din domiciliu, rezultată din chiar recunoaşterile pârâtului şi că acesta, în perioada scursă de la data despărţirii in fapt a soţilor şi până la data promovării prezentei acţiuni, a procedat la vânzarea diverselor bunuri mobile sau imobile pretinse de către reclamantă ca fiind bunuri comune, în mod greşit instanţele anterioare au apreciat că nu sunt întrunite dispoziţiile art. 36 alin. 2 din Codul familiei, în sensul inexistenţei motivelor temeinice pentru partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei.

Mai mult, este nerelevant faptul că reclamanta a fost alungată sau a plecat de bună-voie din domiciliul comun, câtă vreme ceea ce contează în speţa de faţă este faptul că, de la despărţirea în fapt a părţilor, respectiv anul 2007, a trecut o importantă perioadă de timp, iar pârâtul înstrăinează bunurile aflate în domiciliul comun, existând posibilitatea ca reclamanta să fie în imposibilitate de a mai beneficia de acestea.

Faţă de faptul că Judecătoria Târgovişte nu s-a pronunţat pe fondul cererii de ieşire din indiviziune a părţilor, ci doar a analizat motivele de admisibilitate ale acţiunii promovată de reclamantă, în condiţiile expuse anterior, Curtea de Apel constatând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civilă, a admis recursul declarat în cauză şi, pe cale de consecinţă, în baza disp. art. 312 alin. 3 c.pr.civ., a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
(Judecător Mioara Iolanda Grecu)

[34] Aplicarea în timp a normelor procedurale civile. Normă tranzitorie expresă.
Legea nr.202/2010, art. XXII alin. 2
În lumina dispoziţiilor art. XXII al. 2 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor dispoziţiile art. 1591 Cod pr. civ. din acest act normativ se aplică numai proceselor şi cererilor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a legii noi.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia nr. 237 din 24 martie 2011.
Prin Decizia nr. 237/24 martie 2011 Curtea de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins recursul declarat de reclamanta SC V.P. SA Câmpina, împotriva Deciziei civile nr. 557 din 27 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova – Secţia civilă, în contradictoriu cu pârâţii M.C., C. L.C., şi ca nefondat.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că, sub aspectul criticilor recurentei în sensul că art. 1591 alin.2 Cod pr.civilă stabileşte că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi sau de instanţă din oficiu până la prima zi de înfăţişare dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, rezultând deci că în cazul unei necompetenţe materiale sau teritoriale absolute excepţia poate fi invocată atât de judecător din oficiu cât şi de partea interesată până la prima zi de înfăţişare, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor pe fond, în faţa primei instanţe, temeiul de drept invocat a fost introdus în dispoziţiile procedurale civile prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.

Numai că în lumina dispoziţiilor art. XXII al. 2 din acelaşi act normativ dispoziţiile art. 1591 Cod pr. civ. se aplică numai proceselor şi cererilor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a legii noi.

Ori, cauza pendinte a fost înregistrată pe rolul instanţelor la data de 30.04.2008, deci cu mult înainte de 25.11.2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010.

Într-o atare situaţie în speţa dedusă judecăţii nu sunt aplicabile dispoziţiile legii noi cu privire la modul de invocare a excepţiei de necompetenţă materială, inclusiv momentul procedural limită în acest sens, astfel încât Curtea nu a putut avea în vedere susţinerile recurentei sub acest aspect.

(Judecător Adriana Maria Radu)

Decizii Relevante

Trimestrul I 2011
Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal

[35] Sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Refuz nejustificat de a soluţiona o cerere.
Legea nr. 554/2004, art. 1
Refuzul, considerat nejustificat, de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti civile, nu intră în sfera de reglementare a Legii contenciosului administrativ, întrucât din interpretarea sistematică a prevederilor acesteia rezultă că refuzul rezolvării unei cereri ce poate face obiect al unei acţiuni în contencios administrativ priveşte numai cererile de emitere a unui act administrativ, ori de eliberare a unui certificat, adeverinţă sau alt înscris.


Yüklə 1,64 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   35




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin