Curtea de Apel Ploieşti Decizii Relevante Trimestrul I 2011 Întocmit Grefier Documentarist, Lucia Ana Maria Cuprins Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr.99/1999, art.24 alin. 1
Dispoziţiile art. 24 alin. 1 din OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr.99/1999 prevăd că societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, pot vinde sau încheia contracte de leasing imobiliar pentru active aflate în proprietate lor, cu aprobarea Adunării Generale a Acţionarilor sau a Consiliului de Administraţie, după caz, în condiţiile stabilite prin norme metodologie emise prin aplicarea prezentei ordonanţe.

Potrivit OUG nr. 88/1997 s-a prevăzut, conform art. 24, că se pot vinde activele aflate în proprietate cu aprobarea adunării generale a acţionarilor sau a consiliului de administraţie.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 887 din 14 aprilie 2011.
Reclamanta S.C. E - S.A., prin lichidator judiciar S.C. F C SPPI Bucureşti, a chemat în judecată pârâţii S.C. G I - S.R.L. C şi LA V L şi a solicitat: constatarea nulităţii absolute a procesului verbal de licitaţie nr. 683/28.09.2000, a contractului de vânzare cumpărare nr. 723/12.10.2000 şi a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 709/16.03.2001, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare, în sensul obligării părţilor să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie activul SPLP situat în oraşul C format în totalitatea sa din teren de 18.287,044 m.p. şi clădirile edificate pe acesta în suprafaţă construită de 8892,86 mp, rectificarea cărţii funciare în sensul că proprietar este reclamanta.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că înstrăinarea s-a făcut în mod fraudulos. Astfel, la data de 28.09.2000, în urma licitaţiei organizată de SC E SA pentru vânzarea prin licitaţie publică a activului SPLP, a fost declarat câştigător cetăţeanul italian V L cu care s-a încheiat ulterior contractul de vânzare cumpărare nr. 723/12.10.2000; acesta nu a achitat preţul la termenul stipulat, contractul a fost reziliat astfel că activul s-a vândut către S.C.G I - S.R.L. C cu contractul nr. 709/16.03.2001, societate care însă nu participase la licitaţie. S-a arătat că pârâtul cetăţean italian nu a depus la dosarul de licitaţie copia paşaportului şi a certificatului de cazier judiciar şi în plus acesta fiind cetăţean străin nu putea dobândi teren în România. S-a mai arătat că oferta de vânzare, faţă de valoarea activului, trebuia publicată şi prin mijloace electronice.

Cererea a fost modificată în sensul că a fost chemată în judecată ca pârâtă şi S.C. AIE S.R.L. solicitându-se să se constate şi nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. 995/28.06.2006 de B.N.P. OL şi să fie obligată pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie partea din activ dobândită prin actul nul. În motivarea cererii modificatoare s-a arătat că nulitatea actului prin care pârâta S.C. A I E S.R.L. Comarnic a dobândit parte din activ prin cumpărare de la S.C. G Ipa S.R.L. Comarnic este determinată de nulitatea actului de dobândire al pârâtei S.C. G Ipa S.R.L. Comarnic ca efect al nulităţii care duce şi la desfiinţarea actului subsecvent.

Prin sentinţa nr. 39/15.01.2010, Judecătoria Sinaia a admis în parte cererea introductivă, modificată şi precizată şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709/16.03.2001. A obligat pârâta SC GIPA SRL C să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie activul SPLP, activ dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709/2001, mai puţin partea din imobil înstrăinată către pârâta SC AE-I SRL C, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 995/2006 - imobile cu nr. cadastral 403/1 si 439. A dispus rectificarea cărţii funciare, respingând restul pretenţiilor ce privesc nulitatea procesului verbal de licitaţie 683/2000 a contractului de vânzare cumpărare nr. 723/2000 şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. 995/2006, cu cheltuieli de judecată.

Prin aceeaşi sentinţă Judecătoria Sinaia a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes a inadmisibilităţii, precum şi excepţia netimbrării cererii de intervenţie.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC G SRL C.

Tribunalul Prahova, prin decizia nr. 8 din data de 19 noiembrie 2010, a respins ca nefondat.

A reţinut că dispoziţiile art. 24 alin. 1 din OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea 99/1999 prevăd că societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, pot vinde sau încheia contracte de leasing imobiliar pentru active aflate în proprietatea lor, cu aprobarea Adunării Generale a Acţionarilor sau a Consiliului de Administraţie, după caz, în condiţiile stabilite prin norme metodologie emise prin aplicarea prezentei ordonanţe.

Dispoziţiile alin. 3 al aceluiaşi text de lege prevăd că vânzarea se face prin licitaţie publică cu strigare, cu adjudecare la cel mai mare preţ obţinut pe piaţă.

Prin urmare, a reţinut instanţa de apel că, contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 709/16.03.2001 a fost încheiat cu fraudarea legii, întrucât vânzarea trebuia efectuată prin licitaţie publică cu strigare, cu adjudecare la cel mai mare preţ obţinut pe piaţă, potrivit dispoziţiilor alin. 3 al art. 24 din OUG nr. 88/1997 modificată prin Legea 99/1999.

Împotriva deciziei pronunţată de Tribunalul Prahova au declarat recurs C'G"S.R.L. C şi LA V L, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, în sensul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Recurentele au susţinut că prin decizia civilă nr.8 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul Prahova a respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinţei civile nr.39 din 15 ianuarie 2010 a Judecătoriei Sinaia, pe considerentul că vânzarea activului de către societate s-a făcut cu fraudarea legii, „întrucât vânzarea trebuia efectuată prin licitaţie publică cu strigare, cu adjudecare la cel mai mare preţ obţinut pe piaţă, potrivit dispoziţiilor alin.3 al art.24 din OUG nr.88/1997 modificată prin Legea 99/1999”.

Se mai arată în recurs faptul că într-adevăr legea dădea posibilitatea vânzării directe către o societate comercială, care a avut anterior calitatea de chiriaş sau a realizat investiţii în activul supus privatizării, dar instanţa de fond, ca şi cea de apel nu au avut în vedere faptul că prin Legea nr.99/1999 a fost modificată şi completată O.U.G. nr.88/1997, în sensul că s-a prevăzut, conform art.24 alin.1 din lege, că se pot vinde activele aflate în proprietate şi în alte condiţii, respectiv cu aprobarea adunării generale a acţionarilor sau a consiliului de administraţie.

Or, în speţă, susţin recurentele, S.C'E" S.A. Bucureşti a vândut către S.C."G-I S.R.L. Comarnic activul respectiv, în baza Hotărârii A.G.A. nr.1 din 27.01.2000, după cum rezultă chiar din cuprinsul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.709 din 16 martie 2001 la B.N.P. "NEMESIS" Bucureşti.

De asemenea, au avut în vedere, la cumpărare, faptul că activul nu era scos din circuitul civil şi nu era grevat de sarcini sau servituţi, conform Certificatului de sarcini nr.107 din 15 martie 2001, eliberat de Judecătoria Sinaia. De altfel, nu s-a făcut de către intimata-reclamantă S.C „E” S.A., niciun moment, dovada relei lor credinţe şi fraudare a legii, la încheierea actului, pentru a fi răsturnată prezumţia de bună credinţă, instituită în favoarea cumpărătorului de către dispoziţiile art. 1898-1899 din Codul civil.

Curtea a respins recursul ca nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:

Instanţa de fond a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică, dispunând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 16 martie 2001 BPN N, obligând recurenta să lase intimatei, prin lichidator judiciar, în deplină proprietate şi posesie, activul SPL P.

Într-adevăr, această vânzare putea fi făcută, dar prin licitaţie publică cu strigare, cu adjudecare la cel mai mare preţ obţinut pe piaţă aşa cum prevede Legea nr. 19/1999.

Este adevărat că, potrivit OUG nr. 88/1997 s-a prevăzut, conform art. 24, că se pot vinde activele aflate în proprietate cu aprobarea adunării generale a acţionarilor sau a consiliului de administraţie, dar în condiţiile legii.

Din cuprinsul acestei ordonanţe nu rezultă că se poate înstrăina un bun, din proprietatea unei societăţi, numai cu aprobarea adunării generale, pentru că sintagma „prin licitaţie publică”, nu este înlăturată. Faptul că la momentul vânzării activul nu era scos din circuitul civil şi nu era grevat de alte sarcini sau servituţi, nu are relevanţă în speţă, atâta timp cât vânzarea nu s-a făcut conform legii, prin licitaţie publică.

Prin urmare, a interpreta trunchiat un act normativ, OUG 88/1997 care prevede că se poate vinde un bun cu acordul adunării generale, ar echivala cu ignorarea unei norme imperative, prevăzută de aceeaşi ordonanţă, „dar în condiţiile legii”, adică prin licitaţie.

Prin urmare, nerespectându-se aceste prevederi, vânzarea fiind directă, fără scoatere la licitaţie publică, aşa cum prevede Legea nr. 99/1999, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare este evidentă, aşa încât, sentinţa recurată este legală şi temeinică, urmând a fi menţinută ca atare, consecinţa fiind respingerea recursului conform art. 304 raportat la art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, ca nefondat.

[57] Recursul împotriva încheierilor premergătoare este inadmisibil
Cod proc. civ., art. 282 alin. 2
Potrivit art. 282 alin.2 Cod procedură civilă,împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii .
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 450 din 1 martie 2011.

Prin încheierea din data de 29 noiembrie 2010, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Prahova a dispus afişarea planului de distribuire la uşa instanţei, a admis obiecţiunile formulate de lichidatorul judiciar la raportul de expertiză „refacere” întocmit de expert G. N., a dispus refacerea acestuia de către un alt expert, prin tragere la sorţi, a desemnat de pe lista cu experţi autorizaţi pe expert FI, a efectuat adresă expertului desemnat, obiectivele fiind cele stabilite iniţial de instanţă prin sentinţa nr. 1179/05.06.2009, a stabilit onorariul în cuantum de 2000 lei în sarcina de plată a părţii care a solicitat refacerea raportului de expertiză (debitoarea S.C. E. S.A. prin lichidator judiciar RVA I. S. SPRL) şi a amânat judecarea cauzei la data de 07.02.2011 sala 3, ora 8:30 pentru când părţile au termen în cunoştinţă.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs creditorul SC N.C. SRL, apreciind că a fost dată cu încălcarea legii şi solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a încheierii atacate în sensul respingerii obiecţiunilor formulate de debitoarea S.C. E. S.A. prin lichidator judiciar RVA I.S. SPRL la raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert tehnic Ing. G. N. şi menţinerii raportului de expertiză tehnică respectiv ca valid.

Prin decizia nr. 450 pronunţată în data de 1 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant al recurentei creditoare SC N.C. SRL, a admis excepţia inadmisibilităţii recursului invocată pe cale de întâmpinare de RVA I.S. SPRL în calitate de lichidator al SC E. SA şi a respins ca inadmisibil recursul formulat de creditorul SC N.C. SRL, împotriva Încheierii pronunţate în data de 29 noiembrie 2010 de Tribunalul Prahova,

Examinând excepţiile invocate, asupra cărora Curtea trebuie să se pronunţe mai întâi, potrivit dispoziţiilor art. 137 Cod procedură civilă, s-au constatat următoarele:

Potrivit art. 1491 din Legea nr. 85/2006 modificată prin Legea nr. 169 din 14 iulie 2010, dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura compatibilităţilor, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codul civil, Codul comercial şi ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvenţă, publicat în Jurnalul Oficial al comunităţilor Europene nr. L. 160 din 30 iunie 2000.

În atare situaţie, se observă că potrivit art. 282 alin.2 Cod procedură civilă împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.

Or, în cazul în speţă, s-a observat că recurenta a formulat recurs împotriva unei încheieri premergătoare, care, potrivit textului anterior menţionat, nu poate face apel decât odată cu fondul, situaţie în care se apreciază că recursul astfel formulat este inadmisibil, urmând ca pe cale de consecinţă să fie admisă excepţia inadmisibilităţii recursului.

Sub aspectul calităţii procesuale active a recurentei SC N.C. SRL s-a apreciat că această recurentă este parte în dosar, având posibilitatea exercitării căii de atac, însă în limitele legii.

Dat fiind cele expuse anterior, Curtea în baza dispoziţiilor art. 137 şi 312 alin.1 Cod procedură civilă, a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant al recurentei creditoare SC N.C. SRL şi a admis excepţia inadmisibilităţii recursului invocată pe cale de întâmpinare de RVA I. S. în calitate de lichidator al E. SA.

Totodată, a respins ca inadmisibil recursul formulat de creditorul SC N.C. SRL.

[58] Caracterul excesiv al cheltuielilor de judecată prin prisma prevederilor art.274 Cod procedură civilă.

Cod proc. civ., art. 274

Legea nr.51/1995, art. 30
Aplicarea dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă reprezentând dreptul comun în materie nu poate fi înlăturată prin legea specială reprezentată de prevederile art. 132 şi 133 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat şi ale art. 30 din Legea nr. 51/1995, de exercitare a avocaturii, judecătorul cauzei fiind îndreptăţit să aprecieze asupra proporţionalităţii onorariului de avocat.


Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2011.

Prin cererea înregistrată la data de 1 martie 2010 pe rolul Tribunalului Prahova, creditoarea LKW V.I.T. AG a solicitat deschiderea procedurii falimentului faţă de debitoarea SC P.G.W. SRL.

Prin sentinţa nr. 959 din data de 14 iunie 2010, Tribunalul Prahova a respins ca rămasă fără obiect cererea creditoarei LKW V.I.T. AG privind deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea SC P.G.W. SRL şi a obligat debitoarea să plătească creditoarei cheltuielile de judecată, respectiv: 2000 Euro (în echivalent în lei la data plăţii) onorariu de avocat şi 120 lei taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs debitoarea SC P.G.W. SRL solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei recurate în sensul reducerii onorariului de avocat de 2000 Euro (în echivalent în lei la data plăţii) într-un cuantum rezonabil, apreciat de instanţa de recurs.

Prin decizia nr. 1852/10.11.2010 Curtea de Apel Ploieşti a anulat pentru netimbrare recursul declarat de debitoarea SC P.G.W. SRL împotriva sentinţei nr. 959 din data de 14 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu creditoarea LKW V.I.T. AG, întrucât recurenta-debitoare nu şi-a îndeplinit obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 60 lei şi timbru judiciar de 0,15 lei.

Această decizie a fost anulată ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare formulate de SC P.G.W. SRL, prin decizia nr. 2076 din data de 7 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, reţinându-se în esenţă că societatea contestatoare a formulat un singur motiv de recurs, sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată, capăt de cerere care nu se timbrează potrivit Ordinului 760/1999 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a taxelor de timbru. Rejudecând recursul declarat de debitoarea SC P. G. W. SRL împotriva sentinţei nr. 959 din data de 14 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, Curtea prin decizia nr.19 pronunţată în data de 19 ianuarie 2011 a admis recursul, a modificat în parte sentinţa, în sensul că a redus onorariul apărătorului la 1000 Euro (echivalent B.N.R. la data plăţii), menţinând restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

S-a reţinut că singura critică formulată de către recurentă a vizat doar obligarea sa la plata sumei de 2000 Euro, cu titlu de onorariu avocat.

Potrivit prevederilor art. 723 (1) Cod procedură civilă, drepturile procesuale trebuie exercitate de părţile unui litigiu cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, partea care foloseşte abuziv aceste drepturi procesuale urmând a răspunde pentru pagubele pricinuite.

Curtea a reţinut că, în speţă, recurenta era nemulţumită de modul de interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a prevederilor art. 274 (3) Cod procedură civilă, conform căruia judecătorii au dreptul de a mări sau micşora onorariile avocaţilor, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mari sau de mici, faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.

Acţiunea promovată de creditoarea LKW W. I. T.AG a fost respinsă ca rămasă fără obiect, fiind obligată debitoarea să plătească creditoarei cheltuielile de judecată, respectiv: 2000 Euro (în echivalent în lei la data plăţii) onorariu de avocat şi 120 lei taxă judiciară de timbru.

Curtea a apreciat că Tribunalul Prahova a interpretat şi aplicat greşit textul de lege menţionat anterior, deoarece creditoarei i-a fost respinsă cererea ca fiind rămasă fără obiect, prin achitarea creanţei pretinse chiar înaintea termenului de judecată stabilit, cheltuielile solicitate de aceasta fiind disproporţionat de mari în raport cu prestaţiile avocatului acesteia, apreciate prin prisma complexităţii cauzei şi a apărărilor formulate în scris sau oral în proces.

Apărătorul poate să pretindă şi să primească orice onorariu însă, obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, trebuie să se facă având în vedere dispoziţiile art. 274 alin. 3) Cod procedură civilă.

Susţinerea recurentei privind greşita apreciere a instanţei de fond asupra cheltuielilor de judecată, urmează a fi încuviinţată, dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă reprezentând dreptul comun în materie, aplicarea acestui text neputând fi înlăturată prin legea specială reprezentată de prevederile art. 132 şi 133 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat şi ale art. 30 din Legea nr. 51/1995, de exercitare a avocaturii, judecătorul cauzei fiind îndreptăţit să aprecieze asupra proporţionalităţii onorariului de avocat, în acest pronunţându-se şi Î.C.C.J. (decizia nr. 1615/13.05.2008).

Apreciind asupra cuantumului cheltuielilor de judecată s-a reţinut că un onorariu de 1000 Euro (echivalent B.N.R. la data plăţii) răspunde cerinţelor prevăzute de art.274 alin.3) Cod procedură civilă având în vedere valoarea pricinii, durata procesului şi faptul că aceasta s-a soluţionat la primul termen de judecată, prin respingerea cererii ca rămasă fără obiect, în urma achitării creanţei pretinse.

Curtea, în baza dispoziţiilor art.312 şi 304 pct.6 Cod procedură civilă, a admis recursul, a modificat în parte sentinţa, în sensul că a redus onorariul apărătorului la 1000 Euro (echivalent B.N.R. la data plăţii), menţinând restul dispoziţiilor sentinţei atacate.


[59] Valoarea prag a creanţei pentru care poate fi promovată o acţiune, ce are ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei prevăzută de legea nr.85/2006. Aplicarea imediată a normelor de procedură.
Cod proc. civ., art. 721, art. 725

Legea nr. 85/2006 R privind procedura insolvenţei, art. 3 pct. 12
Potrivit art. 721 Cod procedură civilă, dispoziţiile acestui cod alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă şi comercială; ele se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice.

Potrivit art.725 Cod procedură civilă, dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche.

Conform art.3 pct.12 din Legea nr.85/2006 R privind procedura insolvenţei, valoarea prag reprezintă cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului. Aceasta este de 45.000 lei.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 2 din 10 ianuarie 2011.

Prin Decizia nr.2/10.01.2011 a Curţii de Apel Ploieşti s-a respins, ca nefondat, recursul formulat de creditoarea D. G. F. P. D., împotriva sentinţei nr.497 din data de 18 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu debitoarea S.C. S. C. S.R.L.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, D. G. F. P. D. a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei SC S. C.SRL Corbii Mari.

În motivarea cererii, creditoarea a arătat că societatea debitoare figurează în evidenţele financiar-fiscale cu un debit în sumă de 42.955 lei, reprezentând TVA, impozit pe profit, CAS, CASS, impozit dividende şi majorări, creanţă garantată conform art. 151 şi 155 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Întrucât organele de executare nu au putut recupera creanţele bugetare prin executare silită, s-a solicitat admiterea cererii şi deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei.

Împotriva cererii de declanşare a procedurii insolvenţei, debitoarea a formulat contestaţie la data de 17.09.2003, solicitând respingerea acesteia, întrucât suma datorată este mult mai mică decât valoarea prag de 45.000 lei prevăzută în mod expres de lege pentru declanşarea procedurii insolvenţei.

După administrarea probei cu înscrisuri, prin sentinţa nr. 497 din 18.10.2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis contestaţia formulată de debitoarea S.C. S. C. SRL, împotriva cererii de declanşare a procedurii insolvenţei formulată de creditoarea D. G.F. P. Dâmboviţa, a respins cererea formulată de creditoarea D.G. F. P. D. privind deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei S.C. S.C. SRL, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că potrivit art. 31 alin. 1 lit. a) din Legea insolvenţei nr. 85/2006, orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii prevăzute de prezenta lege împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă, poate introduce o cerere introductivă, în care va preciza cuantumul şi temeiul creanţei, iar potrivit art. 3 alin. (1) pct. 12 din aceeaşi lege, cuantumul minim al creanţei pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, definit „valoare prag” este de 45.000 lei, valoarea creanţei Direcţiei Generale a Finanţelor Publice se situează sub valoarea prag prevăzută de lege, fiind la data de 13.09.2010 de 22.081 lei, caz în care creditorul nu este îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea D. G. F. P.D., solicitând admiterea recursului, iar pe fond, admiterea cererii privind deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei.

În motivarea recursului, s-a arătat că din actele depuse rezultă în mod indubitabil că debitoarea se află în stare de insolvenţă prin incapacitate vădită de plată a datoriilor sale exigibile, fiind în încetare de plăţi de peste 30 de zile, conform art. 31 din Legea insolvenţei, recurenta deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă mai mare de 30.000 de RON, aceasta fiind valoarea prag prevăzută de lege la momentul investirii instanţei de fond, iar judecătorul sindic a apreciat eronat probele, valoarea prag de 45.000 lei a intrat în vigoare la 24.07.2010, însă cererea a fost introdusă încă din 15.07.2010, cu mult înainte de modificarea actului normativ.

Curtea, examinând sentinţa recurată a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Recurenta-creditoare a investit instanţa de fond cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.86/2006, solicitând deschiderea procedurii insolvenţei faţă de intimata-debitoare S.C. S. C. SRL, întrucât aceasta datorează bugetului general consolidat suma totală de 42. 955lei, primul termen de judecată a fost stabilit în mod aleatoriu la data de 20.09.2010, iar înainte de soluţionarea cererii de către judecătorul sindic, Legea insolvenţei a fost modificată prin Legea nr.169 din 14.07.2010, publicată în Monitorul Oficial la 21.07.2010, dispoziţiile modificatoare intrând în vigoare la 24.07.2010, dată de la care legiuitorul a statuat ca valoarea prag a creanţei pentru care poate fi promovată o acţiune întemeiază pe dispoziţiile speciale ale acestui act normativ, este de 45.000 lei, scopul urmărit de legiuitor fiind acela de a evita aplicarea acestei proceduri pentru societăţi cu debite în cuantum modic.

Dispoziţiile legale prin care s-a statuat asupra valorii prag a creanţei pentru care poate fi promovată o acţiune, ce are ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei, sunt norme de procedură, sunt de aplicabilitate imediată, astfel că în mod corect judecătorul sindic a dat eficienţă prevederilor Legii nr.169/2010, concluzionând că cererea promovată de creditoarea-recurentă nu este întemeiată pentru neîndeplinirea cerinţei prev. de art. 3 pct.12 din Legea nr.85/2006, respectiv valoarea prag a creanţei deţinută de AFP Ploieşti.

Motivul de recurs, potrivit căruia creanţa deţinută de AFP Ploieşti are un cuantum mai mare decât valoarea prag prevăzută de lege la momentul sesizării instanţei de fond, respectiv 30.000 lei, aceasta fiind valoarea prevăzută de actul normativ, şi nu cea intrată în vigoare la 24.07.2010, nu este fondat, întrucât Legea nr.85/2006 a fost modificată prin Legea nr.169/2010, dispoziţiile modificatoare au intrat în vigoare la 24.07.2010, înainte ca instanţa de fond să se pronunţe asupra cauzei deduse judecăţii, normele legale ce statuează asupra valorii prag sunt norme de procedură, de imediată aplicare, astfel că admisibilitatea cererii se analizează în raport de dispoziţia legală în vigoare la momentul la care judecătorul sindic a pronunţat hotărârea - 18.10.2010, respectiv valoarea prag a creanţei de 45.000 lei.

[60] Deschiderea procedurii insolvenţei la cererea debitorului. Calea de atac ce poate fi formulată de creditori împotriva încheierii de deschidere a procedurii. Inadmisibilitatea recursului.