Curtea de Apel Ploieşti Decizii Relevante Trimestrul I 2011 Întocmit Grefier Documentarist, Lucia Ana Maria Cuprins Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

Legea nr. 554/2004, art. 3, art. 18, art. 24

Legea nr. 50/1991 republicată

Anularea autorizaţiei de construire nu determină în mod automat demolarea construcţiei edificate precum şi acordarea despăgubirilor în cadrul aceluiaşi litigiu.

Dreptul la despăgubiri civile pentru demolarea construcţiei se naşte numai după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii de anulare a autorizaţiei de construire şi eliberarea unei autorizaţii de demolare, precum şi probarea existenţei cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, în special întinderea prejudiciului cauzat prin demolarea construcţiilor edificate într-un alt cadrul procesual.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 208 din 1 februarie 2011.
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti – Secţia a IX-a sub nr.27307/3/2007 şi ulterior precizata, Primaria Oraşului V., prin primar, a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâtul S.A., să dispună anularea autorizaţiei de construire nr. 307/27.09.2006, a certificatului de urbanism nr. 477 din 10.08.2006 şi a procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.307 din 15.05.2007.

Prin încheierea de şedinţă din data de 6.11.2007, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IX-a a scos cauza de pe rolul său şi a înaintat-o spre soluţionare Tribunalului Prahova, motivat de faptul că judecata a fost strămutată la aceasta instanţa prin încheierea nr.4170/31.10.2007 a ICCJ – SCAF.

La Tribunalul Prahova – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ II, cauza a fost înregistrata sub nr.1294/105/2007.

Pârâtul a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat, în eventualitatea admiterii acţiunii principale, obligarea în solidar a reclamantei şi a numiţilor P.F.C. – primarul oraşului V. - şi P.N. – Arhitect sef al oraşului V. -, la plata unei despăgubiri egală cu c/val imobilului proprietatea paratului.

Prin sentinţa nr.323 pronunţată în data de 24 iunie 2010, Tribunalul Prahova a admis în parte acţiunea formulata de reclamanta - parata reconvenţionala Primăria V. în contradictoriu cu paratul - reclamant reconvenţional S.A., a anulat autorizaţia de construire nr.307/27.09.2006 şi certificatul de urbanism nr.477/10.08.2006, a respins ca neîntemeiata cererea de anulare a procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.307/15.05.2007, a admis în parte, cererea reconvenţionala formulata de reclamantul reconvenţional S.A., în contradictoriu cu pârâta reconvenţională Primăria V. şi pârâţii reconvenţionali P.N. şi P.F.C..

Prin aceeaşi sentinţă a obligat Primaria V., în solidar cu pârâţii P.N. şi P.F.C., să plătească paratului-reclamant reconvenţional despăgubiri în valoare de 1.212.389 lei şi cheltuieli de judecata în suma de 1039,3 lei şi a respins ca neîntemeiate restul pretenţiilor paratului-reclamant reconvenţional.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a considerat, în ce priveşte capacitatea de folosinţa şi de exerciţiu a Primăriei or. V., că în cauza nu se poate face o demarcaţie fermă între primărie – ca structura funcţională, compusă din primar şi aparatul de specialitate al acestuia – şi primar, ca autoritate executivă, în condiţiile în care actele contestate prin acţiune poarta antetul Primăriei V..

Ca urmare, tribunalul a apreciat că ar fi extrem de rigida interpretarea în sensul că, în cauză, doar primarul poate ataca autorizaţia de construire şi actele subsecvente şi ulterioare acesteia, iar nu şi primăria, care în esenţă este compusa tot din primar; de asemenea, deşi dispoziţiile art.4 şi art.6 din Legea nr.50/1991 prevăd că autorizaţiile de construire şi certificatele de urbanism se emit de către primarii oraşelor, sens în care Primaria V., prin primar, are calitate procesuală activă, mai ales că, toate actele administrative contestate poarta antetul acesteia şi sunt semnate de către primarul oraşului, ele aflându-se în evidentele primăriei.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a considerat că Primaria V., prin primar, poate să stea în judecată în cauză, având capacitate de drept administrativ şi calitate procesuala activa, motiv pentru care a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei capacitaţii procesuale de folosinţă şi de exerciţiu, precum şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

Pe fondul cauzei, tribunalul a retinut că paratul S.A. a solicitat şi obţinut de la Primaria V. certificatul de urbanism nr.307/27.09.2006, în scopul edificării unei locuinţe în regim P+M, utilităţi şi branşamente pe un teren în suprafaţă de 423,5 mp situat în V.; că, deşi terenul era situat într-o zona cu servituţi aeronautice civile (aspect necontestat de reclamanta sau paratul-reclamant reconvenţional ) şi deşi edificarea unui obiectiv într-o asemenea zona se putea face doar cu avizul Autorităţii Aeronautice Civile Romane, totuşi în cuprinsul certificatului de urbanism nu a fost stabilita obligativitatea obţinerii avizului A.A.C.R; pârâtul S.A. a depus la reclamantă documentaţia impusa prin certificatul de urbanism, astfel că a obţinut autorizaţia de construire nr.307/27.09.2006, în baza căreia a edificat locuinţa, utilităţile şi branşamentele acesteia, lucrări ce au fost finalizate - procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor fiind întocmit la data de 15.05.2007.

Prima instanţă a constatat că în urma unui control efectuat, I.S.C. Inspectoratul Judeţean în Construcţii Ilfov a descoperit faptul că locuinţa pârâtului a fost edificata fără a se solicita acordul A.A.C.R., precum şi că acest acord nu a fost solicitat de către reclamantă cu ocazia eliberării autorizaţiei de construire – deşi solicitarea şi obţinerea acestuia era obligatorie, potrivit disp art. 2.1 din Procedura anexa la OMTCT nr118/2003 şi în această situaţie atât certificatul de urbanism, cât şi autorizaţia de construire au fost nelegal emise.

În ce priveşte cererea reconvenţională formulată de către pârâtul S.A. tribunalul a considerat că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a reclamantei şi a pârâţilor P. F. C. şi P.N., întrucât fapta culpabilă producătoare de prejudicii constă în emiterea actelor administrative nelegale, menţionate anterior, respectiv în emiterea acestora în condiţiile nesolicitării şi obţinerii avizului obligatoriu al AACR, împrejurare ce a generat implicit încălcarea dispoziţiilor legale ale art.2.1 din Procedura Anexa la OMTCT 118/2003 şi art.6 a.1 şi art.7 al.1 lit.d din Legea nr.50/1991.

Tribunalul nu a reţinut susţinerea reclamantei – privind faptul că nesolicitarea avizului obligatoriu al Autorităţii Aeronautice Civile Romane constituie o eroare umana, or în condiţiile emiterii certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construire fără solicitarea şi obţinerea avizului precizat, pârâţii P.F.C. şi P.N. şi-au încălcat atribuţiile legale şi de serviciu, rezultatul fiind acela al emiterii unor acte administrative nelegale.

În ce priveşte prejudiciul provocat pârâtului S.A., tribunalul a reţinut, că acesta constă în împrejurarea edificării unei construcţii în condiţii nelegale, într-o zona supusă servituţilor aviatice, construcţie ce urmează a fi demolată, pentru înlăturarea pericolului generat pentru activitatea aviatica desfăşurată pe aeroportul Băneasa. Tribunalul a constatat că valoarea care trebuie avută în vedere este cea de la momentul efectuării expertizei, respectiv cea de la momentul evaluării, când se are în vedere valoarea de piaţă a imobilului.

Ca urmare, tribunalul a apreciat că valoarea prejudiciului produs pârâtului S.A, consta doar în c/val.locuinţei P+M, de 1.212.389 lei – conform variantei B din raportul de expertiza tehnica.

Referitor la vinovăţia reclamantei şi a pârâţilor P.F.C. şi P.N., aceasta s-a manifestat sub forma culpei, respectiv în eliberarea certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, prin semnarea acestor acte în calitatea deţinută la momentul emiterii lor, fiind incidente dispoziţiile art.16 din Legea nr.554/2004, privind răspunderea solidara a autorităţii emitente împreuna cu funcţionarii publici care au contribuit la emiterea actului nelegal.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta Primăria V. prin Primar şi pârâţii P. F. C. şi S.A..

Prin decizia nr.208 pronunţată în data de 1 februarie 2011 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursurile formulate de Primăria V. prin primar, pârâtul P.F.C. în calitate de primar şi pârâtul P.N., împotriva sentinţei nr. 323 pronunţată în data de 24 iunie 2010 de Tribunalul Prahova, a modificat în parte sentinţa în sensul că a respins cererea reconvenţională şi a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul-reclamant S.A., a înlătură obligarea recurenţilor Primăria V., primarul P.F.C. şi P.N. la cheltuieli de judecată pe fond faţă de pârâtul S.A, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

Curtea, cu privire la recursul formulat de pârâtul-reclamant S.A., a arătat că reclamant în cauză este Primarul oraşului V., în calitate de autoritate executivă, iar Primăria V., după cum se arată şi în antetul cererii de chemare în judecată, în realitate este vorba despre Instituţia primarului oraşului V., care reprezintă unitatea administrativ-teritorială, respectiv oraşul V., persoană juridică de drept public. De asemenea, acţiunea este formulată şi de P.F.C., în calitate de primar şi persoană fizică, aşa încât nu poate fi vorba că recurenta-reclamantă denumită generic Primăria V., în realitate unitatea administrativ-teritorială oraşul V. nu are capacitate de folosinţă şi de exerciţiu, respectiv calitate procesuală activă, în contenciosul administrativ relevantă este capacitatea administrativă de exerciţiu, autorizaţia de construcţie şi certificatul de urbanism fiind emise de Primăria oraşului V., ca autoritate executivă a unităţii administrativ teritoriale.

S-a apreciat că autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal, cum este în cauză, poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. Potrivit art. 63 din Legea nr. 215/2001, emitentul autorizaţiei de construire şi al certificatului de urbanism este primarul, dar acesta este ajutat de o entitate administrativ-executivă, denumită generic Primăria oraşului V., aşa încât are calitate procesuală activă în baza Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Totodată s-a apreciat că reclamanta-recurentă are interes juridic în formularea acestei acţiuni, avizul ce trebuia solicitat anterior eliberării autorizaţiei de construcţie nr. 307/27.09.2006 de la Autoritatea Aeronautică Română, fiind vorba de o construcţie în zona de protecţie a Aeroportului Băneasa, are caracter conform şi nu facultativ, obligaţia fiind atât pentru autoritatea publică administrativă dar şi pentru titularul autorizaţiei de construcţie, mai ales că acesta a încercat, pe bază de proiect tehnic să construiască un mic cartier de locuinţe în perimetrul respectiv.

Interesul reclamanţilor-recurenţi este real şi evident, chiar dacă ulterior cele 2 acte administrative au produs efecte juridice, imobilul fiind construit, finalizat prin proces-verbal de recepţie, cât şi intabulat. Chiar dacă ar exista o eroare umană a funcţionarilor din cadrul Primăriei V., intrarea în legalitate are prioritate, iar interesul juridic este actual just şi legitim din partea recurentei-reclamante.

Din acest punct de vedere hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, ceea ce va determina respingerea ca nefondat a recursului formulat de pârâtul S.A..

Referitor la recursurile declarate de Primăria V. prin primar, primarul P.F.C. şi pârâtul P.N., motivele formulate fiind asemănătoare, acestea au fost analizate împreună, Curtea constatând că instanţa de fond trebuia să analizeze, cu prioritate, dacă şi în ce măsură dreptul de a solicita despăgubiri s-a născut în momentul introducerii acţiunii şi dacă paguba pretins cauzată în patrimoniul pârâtului-reclamant este reală şi certă şi nu ipotetică şi viitoare.

S-a observat că în speţă obiectul reconvenţionalei îl reprezintă contravaloarea construcţiei edificate de intimat în baza autorizaţiei de construire care a fost anulată, instanţa de fond nefiind investită şi cu o cerere vizând demolarea construcţiei şi numai după aceea se pot solicita despăgubiri de către titularul actului administrativ anulat, iar despăgubirile se stabilesc în funcţie de buna sau reaua sa credinţă în edificarea construcţiei, de complicitatea şi vinovăţia sa la eliberarea autorizaţiei de construcţie respective. Ca atare, numai în măsura în care s-ar fi solicitat demolarea construcţiei edificate şi s-ar fi realizat în concret acest lucru, prejudiciul cauzat pârâtului-reclamant ar fi fost cert, actual, determinabil şi evident.

Aceasta întrucât, în cazul răspunderii civile delictuale, este necesar a fi întrunite cumulativ, următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul.

În acest caz, instanţa de fond este în eroare, deoarece atâta timp cât nu s-a dispus demolarea construcţiei edificate abuziv nu putem vorbi de existenţa unui prejudiciu cert în patrimoniul pârâtului-reclamant. Prejudiciu, ca element esenţial al răspunderii delictuale, constă în rezultatul şi efectul negativ suferit de o anumită persoană, ori de patrimoniul său, prin comiterea unui fapt ilicit sau delict civil, acesta putând fi unul actual sau viitor, iar în speţă nu există un astfel de prejudiciu.

Împrejurarea că în viitor, construcţia locuinţă personală ar putea fi demolată, ţinând seama că autorizaţia de construire a fost anulată, reprezintă exclusiv o eventualitate, mai ales în condiţiile în care a rezultat că Autoritatea Aeronautică Civilă nu şi-a dat acordul, deşi i s-a solicitat în mod expres acest lucru, fie, în măsura în care va fi solicitat, aceasta nu va aviza favorabil cererea şi pârâtul-reclamant ar putea obţine o nouă autorizaţie de construire, post factum, dar în condiţii de legalitate.

În atare context prima instanţă în mod eronat nu a observat că pârâtul-reclamant a formulat prematur cererea de acordare a despăgubirilor, mai ales în condiţiile în care, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti ori a unei dispoziţii administrative, construcţia edificată nu va fi demolată.

În sens contrar reclamantul reconvenţional s-ar îmbogăţi fără justă cauză, întrucât ar continua să rămână în proprietate şi cu construcţia şi să solicite şi suma de bani reprezentând contravaloarea acesteia, în condiţiile în care nu ar fi lipsit de proprietatea sa.

Din interpretarea gramaticală a textului de lege care instituie răspunderea administrativă solidară legiuitorul utilizează sintagma prejudiciul cauzat, deci se pot cere despăgubiri, numai în măsura în care patrimoniul persoanei interesate a suferit o pierdere ce poate fi cuantificată, ori aceasta este iminentă, ceea ce nu este valabil în cazul de faţă.

În consecinţă, din acest punct de vedere, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică admiţând reconvenţionala pârâtului-reclamant, fără a ţine seama că prejudiciul nu este unul cert şi actual, iar dreptul de a solicita despăgubiri nu este născut şi actual, acesta se poate naşte exclusiv în momentul emiterii autorizaţiei de demolare şi demolarea efectivă a construcţiei proprietatea acestuia.

De asemenea, instanţa de fond, în mod eronat a apreciat calitatea de constructor de bună-credinţă a reclamantului-reconvenţional, care trebuia să ştie, în calitate de comerciant sau să se consulte cu un specialist, mai ales că dorea să construiască un mic cartier de locuinţe în apropierea Aeroportului Băneasa, dacă este nevoie de un aviz din partea Autorităţi Aeronautice Române, ca şi celelalte avize pe care le-a obţinut în baza certificatului de urbanism şi în vederea eliberării autorizaţiei de construire, care ulterior, s-a eliberat numai pentru o singură locuinţă, fiind anumite probleme în acest sens. Având în vedere amplasarea topografică a terenului, acesta avea obligaţia de a efectua toate demersurile necesare pentru a se asigura că locuinţa sau locuinţele vor fi edificate în condiţii de legalitate şi că toate acordurile şi avizele legale au fost obţinute .

Buna credinţă este atitudinea subiectivă a persoanei interesate care efectuează un anumit demers sau acţiune, cu efecte juridice, în sensul că trebuie să se asigure în mod rezonabil, diligent, că ceea ce face corespunde legalităţii.

Mai mult decât atât, acesta a edificat pe riscul său construcţia respectivă, deoarece cunoştea faptul că trebuie să obţină avizul A.A.C.R., întrucât la 2.10.2003 a solicitat acest aviz pentru construirea a 10 locuinţe în aceeaşi locaţie, aviz care nu a fost obţinut.

În consecinţă, nu poate fi vorba numai de culpa sau eroarea umană a funcţionarilor Primăriei V., ci şi propria culpă în demersul judiciar realizat „nemo censetur propriam turpitudinem allegans ”.

Acest aviz era obligatoriu, conform art. 2 pct. I din procedura anexă la O.M.T.C.T. nr. 118/2003, aşa încât orice om prudent şi diligent ar fi trebuit să aibă reprezentarea faptului că edificarea de construcţii pe respectivul amplasament poate impieta cu privire la siguranţa zborurilor aeriene, culpa sa fiind evidentă.

Dat fiind cele expuse, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 2, 3 Cod procedură civilă, a admite recursurile declarate de Primăria V.prin primar, primarul P.F.C. şi pârâtul P.N., a modificat în parte sentinţa şi pe fond a respins cererea reconvenţională, în cauză fiind incident motivul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă şi, totodată a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul-reclamant S.A. şi a înlăturat obligarea recurenţilor Primăria V., primarul P.F.C. şi P.N. la cheltuieli de judecată pe fond faţă de pârâtul S.A..

[54] Dispoziţiile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, dispoziţii ce prevăd obligativitatea procedurii prealabile, sunt aplicabile şi în cauzele ce au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public.
Art. 109 din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcţionarului public, stabilesc că, cauzele ce au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 276 din 9 februarie 2011.
Prin sentinţa nr. 1107 din 14 octombrie 2010 Tribunalul Dâmboviţa – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal a admis excepţia lipsei procedurii prealabile, a respins cererea formulată de reclamantul C V, în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Mărgineni – Comisia de disciplină, prin care a solicitat anularea referatului Comisiei de disciplină numărul Y/37318 şi a deciziei de sancţionare numărul Y/41283 din 28.06.2010.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art.137 cod procedură civilă, potrivit căreia instanţa se pronunţă mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea fondului şi a rămas în deliberare pe excepţia ridicată de pârâtă.

Astfel tribunalul a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile, motiv pentru care excepţia privind inadmisibilitatea cererii, invocată de pârâtă, a fost admisă întrucât, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 „înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte a acestuia”, procedură prealabilă neefectuată de reclamant.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul C V, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că el fiind funcţionar public cu statut special, îşi desfăşoară activitatea în baza unei legi speciale, respectiv Legea nr. 293/2004, care prevede la art. 66 alin. 2 că funcţionarul public cu statut special nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de judecată competentă, astfel că procedura prealabilă nu se aplică în cazul funcţionarului public cu statut special, cum este cazul său, considerente pentru care arată că instanţa de fond în mod greşit a admis această excepţie şi a respins cererea pentru lipsa procedurii prealabile.

Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant.

Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, privind contenciosului administrativ, se prevede că înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competentă, persoana ce se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termenul de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia.

În speţă, recurentul nu a respectat procedura prealabilă reglementată de aceste dispoziţii, astfel că în mod corect şi legal prima instanţă a admis excepţia îndeplinirii procedurii prealabile şi a respins cererea formulată de recurent pentru neîndeplinirea acestei proceduri.

Susţinerile recurentului că procedura administrativă a plângerii prealabile nu se aplică în cazul funcţionarului public cu statut special, nu sunt fondate, deoarece dispoziţiile art.109 din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcţionarului public, stabilesc că, cauzele ce au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.

Cererea cu care a fost investită prima instanţă de către recurentul reclamant este o cerere de competenţa instanţei de contencios administrativ, situaţie în care sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, dispoziţii care prevedeau obligativitatea procedurii prealabile înainte de formularea acţiunii de contencios administrativ, procedură pe care recurentul nu a respectat-o, astfel încât criticile aduse sentinţei sunt nefondate.

[55] Contract de vânzare cumpărare încheiat ulterior deschiderii procedurii insolvenţei. Aplicarea eronată a principiului validităţii aparenţei în drept.
Legea nr. 85/2006, art. 46 alin. 1
Dispoziţiile articolului 46 alin.1 din Legea nr. 85 din 2006 privind procedura insolvenţei nu disting după cum actele ce intră în sfera sa de reglementare au fost încheiate după pronunţarea hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei sau în intervalul de timp dintre pronunţare şi publicarea hotărârii în Buletinul procedurilor de insolvenţă, toate aceste acte fiind nule.

Nu sunt întrunite condiţiile principiului aparenţei în drept, pârâta nefăcând dovada erorii comune, invincibile în care s-a aflat, respectiv a bunei sale-credinţe mai presus de orice îndoială.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 305 din 11 februarie 2011.

Administratorul judiciar al debitoarei SC CDPC SRL a solicitat în dosarul având ca obiect procedura insolvenţei împotriva acestei debitoare, înregistrat la nr. 1301/114/2009 pe rolul Tribunalului Buzău, în contradictoriu cu pârâta ILA, anularea contractului de vânzare cumpărare prin care, după data deschiderii procedurii şi după ridicarea dreptului de a-şi administra bunurile, debitoarea a perfectat contractul de vânzare cumpărare a unui apartament.

S-a arătat că acest contract de vânzare cumpărare este lovit de nulitate absolută motivat de faptul că fostului administrator al societăţii vânzătoare i se ridicase dreptul de administrare a bunurilor societăţii şi de a dispune de ele, preţul înscris în contractul de vânzare cumpărare nu este real, pe de altă parte, deşi preţul a fost achitat integral la data perfectării contractului de vânzare cumpărare, acesta nu a fost achitat creditorilor, situaţie faţă de care administratorul judiciar al societăţii debitoare a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 80 alin. 1 lit. b din Legea nr. 85/2006 modificată.

Prin sentinţa nr.981 din data de 30 septembrie 2010, Tribunalul Buzău – Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins cererea completată privind anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat.

Tribunalul a apreciat ca fiind aplicabil în cauză principiul validităţii aparenţei în drept, pârâta aflându-se neîndoielnic în eroare cu privire la stare de insolvenţă a societăţii vânzătoare. S-a avut în vedere faptul că notarul public care a întocmit şi autentificat contractul i-a furnizat acesteia un certificat constatator eliberat la data de 22.06.2009 (cu o zi anterior semnării contractului a cărui anulare se solicită) de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Buzău din care rezultă faptul că vânzătoarea era în funcţiune şi era reprezentată legal de persoanele care au participat la semnarea contractului.

Ţinând seama de faptul că potrivit art. 5 din Legea nr. 26/1990 nu pot fi supuse terţilor (categorie din care face parte şi pârâta) acte sau fapte neînregistrate, că nu existau menţiuni în cartea funciară a imobilului cu privire la deschiderea procedurii insolvenţei, că sentinţa de deschidere a procedurii nu fusese publicată în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă la data încheierii contractului, a concluzionat instanţa de fond că, oricâte diligenţe ar fi depus pârâta – cumpărătoare, nu ar fi putut avea cunoştinţă de starea de insolvenţă a cocontractantei sale.

Nulitatea întemeiată pe prevederile art. 80 lit. b din Legea nr. 85/2006 nu este incidentă în cauza dedusă judecăţii, domeniul de aplicare al acestuia fiind limitat la actele juridice încheiate anterior deschiderii procedurii insolvenţei.

Cauza de nulitate derivată din pretinsa lipsă a capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice vânzătoare la momentul încheierii contractului invocată de administratorul judiciar nu-şi poate găsi aplicarea întrucât în ceea ce priveşte persoanele juridice sfârşitul capacităţii de exerciţiu este marcat de momentul încetării capacităţii de folosinţă care este acela al încetării fiinţei persoanei juridice însăşi.

Tribunalul a mai reţinut că actele încheiate cu terţii de bună credinţă sunt valabile şi opozabile mandantului, chiar dacă mandatarul ar fi cunoscut cauza de încetare a mandatului în condiţiile mandatului aparent.(art. 1554 raportat la art. 1558 Cod civil).

Cât priveşte susţinerea pârâtei privind simularea contractului, din expertiza efectuată în cauză a rezultat că operaţiunea de vânzare a fost reflectată în contabilitatea societăţii debitoare la preţul de 94.500 lei, conform facturii fiscale seria BZ PRO nr. 102 din 23.06.2009.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs administratorul judiciar al SC CDPC SRL, iar prin decizia nr.2224 din data de 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de debitoare şi a modificat în parte sentinţa în sensul că a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatoarea ILA, iar prin decizia nr.59 din data de 14 ianuarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti – secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia în anulare, a anulat decizia şi a fixat termen pentru rejudecarea recursului la data de 4 februarie 2011.

Curtea a constatat că, în cauză, contestatoarea nu a figurat în calitate de intimată, nefiind citată pe parcursul soluţionării recursului declarat de societatea debitoare, astfel că soluţionarea recursului a avut loc cu nerespectarea dispoziţiilor legale privind citarea părţilor în procesul civil, respectiv art. 85 Cod procedură civilă, art. 7 din Legea nr. 85 din 2006 privind procedura insolvenţei şi art. 308 alin. 1 Cod procedură civilă.

Rejudecând recursul, Curtea a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În fapt, la data de 30 martie 2009, împotriva debitoarei CDPC SRL a fost introdusă o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, de către creditoarea SC DESRL, pentru recuperarea unei creanţe în cuantum de 18915,8 lei reprezentând contravaloarea produse livrate şi neachitate.

Prin sentinţa nr. 727, pronunţată de Tribunalul Buzău la data de 18 iunie 2009, s-a deschis procedura insolvenţei împotriva debitoarei, dispunându-se şi ridicarea dreptului de administrare, respectiv dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de ele.

La 5 zile după pronunţarea sentinţei menţionate, debitoarea, reprezentată de asociaţii PD şi CC, în calitate de vânzătoare, a încheiat cu pârâta ILA, în calitate de cumpărătoare, contractul de vânzare-cumpărare autentificat având ca obiect apartamentul proprietatea societăţii, preţul înscris în contract, încasat de vânzătoare la momentul încheierii actului, a fost de 94.500 lei.

Prin cererea de chemare în judecată, administratorul judiciar a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare menţionat, în temeiul disp. art. 46 din Legea nr. 85 din 2006, fiind încheiat ulterior deschiderii procedurii insolvenţei faţă de debitoare.

Potrivit dispoziţiilor art. 46 alin.1 din Legea nr. 85 din 2006, în afară de cazurile prevăzute la art. 49 sau de cele autorizate de judecătorul-sindic, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule.

Sunt exceptate de la sancţiunea nulităţii actele încheiate de debitoarea aflată în insolvenţă, autorizate de către judecătorul sindic, respectiv actele încheiate în perioada de observaţie, în cadrul activităţilor curente, fie sub supravegherea administratorului judiciar (dacă debitoarea a solicitat reorganizarea şi nu i-a fost ridicat dreptul de administrare), fie sub conducerea administratorului judiciar (dacă debitoarei i-a fost ridicat dreptul de administrare).

Curtea a constatat că instanţa de fond, respingând acţiunea, a făcut aplicarea principiului aparenţei validităţii aparenţei în drept – error communis facit ius - regulă de drept menită să înlăture efectele nulităţii actului juridic civil încheiat într-o situaţie de eroare comună, obştească, a apreciat instanţa de fond faptul că pârâta s-a aflat în eroare cu privire la starea de insolvenţă a societăţii vânzătoare, de natură să înlăture nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Curtea a constatat că instanţa de fond a aplicat eronat dispoziţiile articolului 46 alin.1 din Legea nr. 85 din 2006 privind procedura insolvenţei la situaţia de fapt stabilită.

Astfel, din simpla lectură a textului de lege menţionat, se observă că acesta nu distinge după cum actele ce intră în sfera sa de reglementare au fost încheiate după pronunţarea hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei sau în intervalul de timp dintre pronunţare şi publicarea hotărârii în Buletinul procedurilor de insolvenţă, toate aceste acte fiind nule. O asemenea distincţie nici nu ar fi justificată dacă avem în vedere scopul introducerii acestei sancţiuni, respectiv pentru a împiedica debitoarea ca, prin încheierea unor asemenea acte, să prejudicieze creditorii.

Deschiderea procedurii insolvenţei este definită de art. 3 pct.4 lit.b din Legea nr. 85 din 2006, ca fiind data pronunţării sentinţei judecătorului sindic, în cazul în care cererea de deschidere a procedurii a fost formulată de un creditor, situaţie ce se regăseşte în prezenta cauză, şi nu data publicării în Buletinul procedurilor de insolvenţă, a efectuării menţiunilor în Registrul Comerţului ori a comunicării hotărârii către debitoare.

Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile principiului aparenţei în drept, pârâta nefăcând dovada erorii comune, invincibile în care s-a aflat, respectiv a bunei sale-credinţe mai presus de orice îndoială.

În acest sens, în doctrina juridică s-a menţionat faptul că persoana ce invoca acest principiu, trebuie să fi fost într-o „eroare legitimă” în care ar fi putut să se afle orice persoană rezonabilă, în aceeaşi situaţie sau o „eroare comună”, invincibilă. Aparenţa a fost definită ca existenţă a unor semne exterioare de natură să inducă terţilor credinţa în realitatea unor situaţii juridice, determinând, în condiţiile legii, preeminenţa acelei situaţii faţă de realitate.

În cadrul elementului material al ideii de aparenţă, este necesar să nu existe nicio îndoială în privinţa bunei-credinţe a celui avantajat de ideea de aparenţă. Mai mult, aparenţa trebuie să fie în măsură, din punct de vedere psihologic, să creeze credinţa oricărui subiect de drept prudent că este vorba de legitimitatea dreptului celui cu care se doreşte să se intre într-un raport juridic, credinţă formată în baza unui riguros examen al circumstanţelor situaţiei juridice.

Curtea a constatat că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, notarul public a prezentat pârâtei un certificat constatator eliberat la data de 22.06.2009 de către Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Buzău, ce atesta faptul că societatea vânzătoare era în funcţiune şi era reprezentată legal de persoanele care au participat la încheierea contractului, respectiv un extras de carte funciară, eliberat de OCPI Buzău, care nu cuprindea menţiuni cu privire la starea de insolvenţă a vânzătoarei.

Această împrejurare nu este de natură, însă, a conduce la concluzia erorii invincibile în care s-a aflat pârâta, prudenţa necesară înainte de a intra într-un raport juridic presupunând efectuarea tuturor verificărilor posibile pentru a stabili situaţia juridică reală a societăţii vânzătoare. Or, o simplă verificare a evidenţelor tribunalului în a cărei rază teritorială îşi are sediul societatea vânzătoare ar fi relevat deschiderea procedurii insolvenţei faţă de această societate, cu consecinţa interdicţiei de a înstrăina activele sale către terţe persoane.

Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că în mod eronat instanţa de fond a aplicat principiul validităţii aparenţei în drept, nefiind îndeplinite condiţiile acestei reguli de drept de natură a înlătura nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Faţă de aceste considerente, susţinerile părţilor privind caracterul real, respectiv simulat al preţului stipulat în contract ori lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice vânzătoare la momentul contractării sunt lipsite de relevanţă, contractul de vânzare-cumpărare fiind lovit de nulitatea prevăzută expres de dispoziţiile art. 46 alin.1 din Legea nr. 85 din 2006, independent de orice altă cauză de nulitate.

[56] Constatarea nulităţii absolute a procesului verbal de licitaţie