Curtea de Apel Ploieşti Decizii Relevante Trimestrul I 2011 Întocmit Grefier Documentarist, Lucia Ana Maria Cuprins Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

Legea nr.554/2004, art. 8 alin 1 şi art.2 lit c)

Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, art. 1
În exercitarea controlului asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, Curtea de Conturi nu poate declara unilateral ca fiind nelegale acte administrative intrate în circuitul altor raporturi juridice.

În vederea realizării unei stabilităţi a raporturilor juridice, principiul irevocabilităţii actelor administrative puse în executare sau a celor care au produs efecte în alte domenii, este un principiu de aplicabilitate generală.

Pentru asigurarea unei minime securităţi juridice este evident că drepturile câştigate cu bună credinţă prin actul administrativ trebuie respectate, iar efectele sale ce s-au epuizat nu mai pot fi înlăturate decât prin intermediul instanţei.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 454 din 1 martie 2011.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Buzău sub nr. 3510/114/2010 la data de 13.08.2010, reclamanta APIA - Centrul Judeţean Buzău a formulat plângere împotriva încheierii nr.23/20.07.2010 pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României prin care a fost admisă numai în parte contestaţia depusă de reclamantă împotriva deciziei nr.9 /18.05.2010 emisă de pârâtă, în sensul admiterii contestaţiei asupra punctului 5 din decizia criticată şi respingerii acesteia în ceea ce priveşte pct. 6 referitor la pretinsa abatere de la legalitate şi regularitate prin majorare salarială de 75% şi pentru personalul din cadrul serviciului economic şi compartimentul cotă de lapte.

Prin sentinţa nr. 1435 pronunţată în data de 10 noiembrie 2010, Tribunalul Buzău a admis acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta CCR, şi a dispus anularea Încheierii nr.23 din 20.07.2010 pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României în ceea ce priveşte respingerea contestaţiei formulate împotriva măsuri dispuse la punctul 6 din decizia nr.9 din 18 mai 2010 a Camerei de Conturi a judeţului Buzău, iar pe fond admite contestaţia şi a dispus anularea măsurii dispuse la punctul 6 din decizia criticată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că în decizia nr.9 din 18 mai 2010 emisă de Camera de Conturi a Judeţului Buzău la pct. 6, contestat de către reclamantă, s-a constatat că în perioada iulie – decembrie 2009 au fost efectuate plăţi nelegale la Titlul I – cheltuieli de personal în suma de 95.695 lei prin majorarea cu 75% a salariilor de bază a unor funcţionari publici din cadrul serviciilor ASMP, cotă de lapte, economic, IT şi juridic, care nu întruneau criteriile legale de majorare a acestora. Astfel pârâta a invocat prevederile art. 2 lit. a din HG 606/2009 şi a constatat că 13 angajaţi din cadrul serviciului economic şi cotă de lapte nu au prestat activităţi specifice domeniului gestionării asistenţei financiare nerambursabile comunitare reprezentând 75% din totalul obiectivelor şi atribuţiilor de serviciu şi ca urmare nu îndeplineau criteriile de încadrare în categoria personalului de specialitate prevăzut la art.2 lit.a din HG nr.606/2008.

Tribunalul a considerat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.7 din Legea nr.1/2004 cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul APIA beneficiază de majorarea salarială cu până la 75% în condiţiile îndeplinirii cumulative a criteriilor stipulate la art. 2 din HG 606/2009. Majorarea drepturilor băneşti cu 75% , inclusiv pentru personalul din cadrul serviciului economic şi compartimentul cotă de lapte a fost dispusă în raport de activitatea efectiv desfăşurată şi în concordanţă cu atribuţiile stabilite prin fişa postului, această majorare a salariilor cu 75% a avut la bază o serie de acte normative şi administrative, respectiv: Legea nr.1/2004, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, cu modificările şi completările ulterioare; HG nr.606/2009 pentru aplicarea Legii nr.490/2004, privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare precum şi Ordinul MAPDR nr.1582/15.06.2009 privind aprobarea listei nominale a personalului din cadrul APIA care beneficiază de majorarea salariului de bază prevăzut de HG nr.606/2009 pentru aplicarea Legii nr.490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare şi a Legii nr.1/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea APIA.

Instanţa a avut în vedere faptul că în anexa la Ordinul MAPDR nr. 1582 din 15.06.2009 privind aprobarea listei nominale a personalului din cadrul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură care beneficiază de majorarea salariului de bază cu 75% se regăsesc toţi salariaţii agenţiei, astfel încât excluderea de către pârâtă a celor 13 salariaţi de la majorarea stabilită prin lege se situează în afara prevederilor legale invocate şi totodată a reţinut că măsura a fost dispusă cu încălcarea principiului respectării drepturilor câştigate.

Tribunalul a considerat întemeiate susţinerile reclamantei potrivit cărora prin hotărârea adoptată pârâta nu a observat că atribuţiile şi activitatea efectivă a reclamantei se încadrează în ceea ce legiuitorul defineşte la art. 1 lit. a din HG nr. 606/2009 , gestionarea asistenţei financiare nerambursabile comunitare, activitate care datorită interdependenţei şi complexităţii atribuţiilor specifice nu poate fi separată artificial în activitatea desfăşurată de personal care gestionează şi activitate desfăşurată de personal care nu gestionează fonduri comunitare, separaţie care în sine poate crea un dezechilibru în asigurarea funcţionării însăşi a instituţiei ca entitate cu activitate preponderentă în gestionarea asistenţei financiare nerambursabile comunitare.

Instanţa de fond a apreciat că pârâta a interpretat eronat şi prevederile art. 2 din HG nr.606/2009 neţinând cont de faptul că tot personalul reclamantei pentru care a fost emis Ordinul MAPDR nr.1582/2009 are în fişa postului atribuţii specifice domeniului gestionări asistenţei financiare nerambursabile reprezentând minimum 75% din totalul obiectivelor şi atribuţiilor de serviciu pentru îndeplinirea cărora alocă minimum 75% din timpul total alocat îndeplinirii tuturor atribuţiilor de serviciu. De asemenea dispoziţiile art.7 din Legea 1/2004 privind organizarea şi funcţionarea APIA prevăd faptul că funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul APIA beneficiază de majorarea salarială cu până la 75% în condiţiile îndeplinirii cumulative a criteriilor stipulate la art.2 din HG 606/2009 şi nu de un spor salarial aşa cum a reţinut pârâta. În acelaşi timp, majorarea salarială de 75% este inclusă în salariul de bază lunar de încadrare al întregului personal al APIA, aşa cum acesta rezultă atât din deciziile de încadrare, cât şi din carnetele de muncă, astfel încât salariul lunar de încadrare nu poate fi diminuat decât prin lege şi în nici un caz printr-o decizie emisă de una din stricturile administrative ale pârâtei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României pentru Camera de Comerţ a Judeţului Buzău.

Examinând sentinţa recurată, Curtea a reţinut că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:

Instanţa de fond a apreciat corect că majorarea drepturilor băneşti cu 75%, inclusiv pentru personalul din cadrul serviciului economic şi compartimentul cotă de lapte a fost dispusă în raport de activitatea efectiv desfăşurată şi în concordanţă cu atribuţiile stabilite prin fişa postului şi a avut la bază Ordinul MAPDR nr.1582/15.06.2009 privind aprobarea listei nominale a personalului din cadrul APIA care beneficiază de majorarea salariului de bază prevăzută de HG nr.606/2009 pentru aplicarea Legii nr.490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare şi a Legii nr.1/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea APIA.

În anexa la Ordinul MAPDR nr. 1582 din 15.06.2009 privind aprobarea listei nominale a personalului din cadrul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură care beneficiază de majorarea salariului de bază cu 75% se regăsesc toţi salariaţii agenţiei, astfel încât excluderea de către pârâtă a celor 13 salariaţi de la majorarea stabilită prin lege se situează în afara prevederilor legale invocate, măsura fiind dispusă cu încălcarea principiului respectării drepturilor câştigate.

Ordinul mai sus menţionat a fost emis în baza Legii nr.1/2004, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, cu modificările şi completările ulterioare şi HG nr.606/2009 pentru aplicarea Legii nr.490/2004, privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare.

Actul administrativ emis pe baza legii, în scopul executării sau organizării executării legilor şi a celorlalte acte normative emise de autorităţile superioare este obligatoriu pentru toate subiectele de drept care intră sub incidenţa sa.

Legea prevede că ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului, trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora.

Actul administrativ este executoriu din oficiu, în sensul că poate fi executat imediat după aducerea la cunoştinţa persoanelor interesate, respectiv publicarea sa, aşadar din momentul din care produce efecte juridice, iar obligativitatea actului încetează prin revocare, anulare sau abrogare.

Pentru asigurarea unei minime securităţi juridice este evident că drepturile câştigate cu bună credinţă prin actul administrativ trebuie respectate, iar efectele sale ce s-au epuizat nu mai pot fi înlăturate.

Definiţia actului administrativ este dată de Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ: actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.

În vederea realizării unei stabilităţi a raporturilor juridice, principiul irevocabilităţii actelor administrative puse în executare sau a celor care au produs efecte în alte domenii, este un principiu de aplicabilitate generală. Prin consacrarea acestui principiu se limitează posibilitatea organului administrativ de a reveni asupra actelor ce le-a emis, putându-le revoca, fie pentru nelegalitate, fie pentru inoportunitate, numai până în momentul în care actele administrative şi-au produs efectele prin executare sau prin intrarea lor în circuitul altor raporturi juridice.

Pentru ipoteza în care actul administrativ a fost emis prin încălcarea unor norme de drept imperative sau prohibitive, ori a fost emis prin mijloace frauduloase sau ca rezultat al unui viciu de voinţă, eroare, dol, violenţă, iar organul administrativ constată această situaţie după ce actul şi-a produs efectele, prin executare ori prin trecerea lui în sfera altor ramuri de drept, producând alte efecte juridice, calea legală de desfiinţare a actului administrativ ilegal este anularea lui de către instanţa judecătorească, la cererea organului administrativ.

Susţinerile recurentei potrivit cărora intimata, în calitate de ordonator terţiar de credite a comunicat către APIA Central fără să analizeze îndeplinirea criteriilor de încadrare în categoria personalului de specialitate al fiecărui angajat în parte şi fără să verifice prin compartimentul resurse umane dacă personalul angajat îndeplineşte sau nu criteriile prevăzute de lege pentru acordarea sporului înainte de transmiterea listelor nominale în vederea emiterii ordinului MAPDR, nu pot avea ca efect anularea actului administrativ în baza cărora au fost acordate drepturile respective cât timp nu s-a făcut o asemenea solicitare. Recurenta nu a invocat nici excepţia de nelegalitate a actului administrativ cenzurat, iar printre atribuţiile sale nu este menţionată anularea actelor administrative pe care le apreciază ca fiind nelegale.

Mai mult în fişa postului fiecărui angajat în parte, sunt consemnate atribuţiile specifice domeniului gestionării asistenţei financiare nerambursabile comunitare şi faptul că acestea reprezintă 75% din timpul alocat îndeplinirii tuturor atribuţiilor de serviciu.

Potrivit prevederilor art. 4 alin 3 şi 4 din HG nr. 606. / 2009, verificarea şi confirmarea îndeplinirii criteriilor prevăzute la art. 2, în vederea acordării majorării salariate, se fac de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, care avizează structurile şi personalul care au ca obiect de activitate gestionarea asistenţei financiare nerambursabile comunitare, iar majorarea salarială se aplică de la data încadrării în funcţie, dar nu înainte de data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 35/2009, cu condiţia obţinerii avizului Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.

Prin urmare, verificarea şi confirmarea finală a temeiniciei, propunerilor conducerii intimatei chiar şi asumată potrivit textului de lege pe proprie răspundere în ce priveşte îndeplinirea criteriilor, potrivit art. 4 alin 3 şi 4 din HG nr. 606/2009, aparţine exclusiv ordonatorului principal de credite, în speţă MAPDR, iar decizia de majorare cu 75 % a salariului pentru toţi funcţionarii publici a fost adoptată prin ordin de acesta în urma analizelor şi verificărilor întreprinse, şi în primul rând prin interpretarea corectă a prevederilor HG 606/2009.

Legalitatea şi temeinicia propunerilor conducerii intimatei în ce priveşte aplicarea majorării salariale cu 75% pentru toţi funcţionarii publici, a fost confirmată şi prin Avizul Favorabil nr. 1148 din 16. 07. 2010 emis de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale prin care se atestă indubitabil faptul că personalul din cadrul APIA îndeplineşte criteriile prevăzute la art. 2 din HG 606/2009 pentru aplicarea Legii nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, şi a Legii nr. 1/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.

Constatarea de către auditul recurentei a faptului că un nr. de 13 angajaţi din cadrul serviciului economic şi a compartimentului cotă lapte, nu au prestat activităţi specifice, domeniului gestionării asistenţei financiare nerambursabile comunitare, şi nu îndeplineau criteriile de încadrare în categoria personalului de specialitate, sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care majorarea drepturilor băneşti cu 75 % inclusiv pentru personalul din cadrul serviciului economic şi compartimentul cotă de lapte a fost dispusă prin ordinul mai sus menţionat în concordanţă cu atribuţiile stabilite prin fişa postului, ordin ce nu a fost revocat, anulat, modificat sau abrogat.

[46] Revizuirea unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Cod. proc. civ., art. 322 pct. 2
Motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă constituie o aplicare a principiului disponibilităţii, dar, în acelaşi timp reprezintă şi o aplicare a principiului consacrat de art. 129 alin. final Cod procedură civilă, conform căruia, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. În aplicarea riguroasă a art. 129 alin. final Cod procedură civilă, instanţa are obligaţia de a judeca toate pretenţiile deduse judecăţii cu respectarea cadrului procesual fixat de părţi.


Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 15 din 11 ianuarie 2011.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 2872,2/105/2009, revizuenta SC B K SRL a solicit revizuirea deciziei nr. 1397 din data de 21 septembrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti.

În motivarea cererii întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă, s-a susţinut că instanţa de recurs a acordat mai mult decât s-a cerut din următoarele considerente:

Prin sentinţa nr. 173/30.03.2010, Tribunalul Prahova a stabilit că revizuenta nu datorează impozit pe venit de 16% aşa cum s-a stabilit prin Raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 02.02.2009 iar instanţa de control judiciar a stabilit această sumă de plată, în sarcina societăţii, deşi aceasta înregistrase contractul de prestări servicii nr. 488/19.04.2005 şi plătise un impozit în valoare de 5% cu titlu de impozit pe venit.

Acest impozit, de 5%, devine incorect calculat şi virat către bugetul de stat, în momentul admiterii recursului, care stabileşte obligarea revizuentei la plata unui impozit pe venit de 21% (16%+5% - plătit iniţial).

Cu alte cuvinte, recurenta a solicitat plata unui impozit pe venit de 16%, iar instanţa de recurs a dispus obligarea la plata unui impozit pe venit de 21%.

S-a solicitat admiterea cererii de revizuire şi modificarea în tot a deciziei pronunţate de instanţa de recurs.

Examinând cererea de revizuire prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului şi a textelor de lege incidente în cauză, Curtea a reţinut următoarele:

Codul de procedură civilă reglementează în Titlul V - Capitolul II, revizuirea hotărârilor (art. 322 - 328), cale extraordinară de atac, iar în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art. 322 pct. 2 din Codul de procedură civilă revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Deşi revizuenta a invocat ipoteza prevăzută de pct. 2  din art. 322 Cod procedură civilă respectiv „instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”, în  esenţă, susţinerile din cererea de revizuire reprezintă critici referitoare la modul în care instanţa de judecată a interpretat materialul probator administrat în cauză, precum şi la modul în care s-a făcut interpretarea şi aplicarea normelor juridice incidente în speţă.

Motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă constituie practic o aplicare a principiului disponibilităţii, dar, în acelaşi timp reprezintă şi o aplicare a principiului consacrat de art. 129 alin. final Cod procedură civilă, conform căruia, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. În aplicarea riguroasă a art. 129 alin. final Cod procedură civilă, instanţa are obligaţia de a judeca toate pretenţiile deduse judecăţii cu respectarea cadrului procesual fixat de părţi.

Prin deciziei nr. 1397 din data de 21 septembrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti s-a admis recursul formulat de pârâta D.G.F.P. împotriva sentinţei nr. 173 pronunţată în data de 30 martie 2010 de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu reclamanta SC B K SRL, s-a modificat în tot sentinţa şi pe fond s-a respins acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut în esenţă că impozitul pe profit suplimentar şi penalităţile aferente precum şi TVA au fost corect calculate de recurentă, înlăturând toate susţinerile intimatei-reclamante, apreciind ca neîntemeiată acţiunea acesteia.

Având în vedere soluţia instanţei de recurs nu se poate susţine că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă întrucât instanţa de recurs nu a acordat nimic, soluţia fiind de modificare în tot a sentinţei şi de respingere a acţiunii.

Considerentele pe care s-a întemeiat hotărârea sunt numai argumentele care au determinat convingerea instanţei asupra adevărului şi justeţii soluţiei pronunţate şi din acestea nu rezultă ceea ce susţine revizuenta.

Prin prisma acestor considerente, analizând motivele de recurs formulate de pârâtă, pentru a se putea stabili în concret ce anume s-a solicitat prin recursul pe care aceasta l-a promovat, instanţa de revizuire a reţinut că recurenta a cerut, prin recursul pe care l-a formulat, să se admită recursul să se modifice în tot sentinţa recurată şi pe fond să se respingă cererea formulată de reclamanta-revizuentă.

Faţă de cele precizate Curtea a reţinut că în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă, dat fiind faptul că din analiza actelor şi lucrărilor dosarului a rezultat o corectă rezolvare a cererilor formulate de părţi, în limita cadrului procesual cu care a fost învestită instanţa.

[47] Excepţia de nelegalitate a certificatului de urbanism. Inadmisibilitate.
Legea nr.50/1991

Legea nr.350/2001

Legea nr.554/2004
Certificatul de urbanism nu este un act administrativ unilateral cu caracter individual, în sensul art.4 al.1 raportat la art 2 al.1 lit.c din Legea nr.554/2004, ci este reglementat ca fiind un act de informare prin care solicitantului i se aduce la cunoştinţă condiţiile legale în care acesta poate obţine autorizaţia solicitată, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 50/1991. Certificatul de urbanism este o operaţiune administrativă prealabilă/pregătitoare emiterii actului administrativ reprezentat de autorizaţia de construire/desfiinţare, operaţiune care se atacă în faţa instanţei de contencios administrativ odată cu însuţi actul administrativ. Ca urmare, excepţia de nelegalitate a certificatului de urbanism este inadmisibilă.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 713 din 28 martie 2011.
Prin cererea formulată în cadrul dosarului nr.4324/114/2010 aflat pe rolul Tribunalului Buzău, reclamantul EC a invocat excepţia de nelegalitate a Certificatului de urbanism nr.46 din 24 ianuarie 2008, eliberat de Primarul municipiului Săcele beneficiarului SC BG SA.

Prin încheierea din data de 14 ianuarie 2011, Tribunalul Buzău a respins excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei de interes, invocate de pârâtul SC BERMO GROUP SA, şi a admis excepţia de nelegalitate a Certificatului de urbanism nr.46 din 24 ianuarie 2008, eliberat de Primarul municipiului Săcele beneficiarului SC BG SA.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit Certificatului de urbanism nr.46 din 24 ianuarie 2008, emis de Primarul municipiului Săcele, scopul declarat de beneficiarul acestuia SC BG SA nu este acela de informare, ci de „Întocmire Plan Urbanistic de Zonă pentru construire blocuri de locuinţe D+P+4E+2Er”. În aceste condiţii, chiar dacă nu ar aduce decât o informaţie urbanistică, Certificatul de urbanism nr.46 din 24 ianuarie 2008 este un act creator de drepturi în profitul deţinătorului său şi, prin aceasta, el se înscrie în cerinţele stipulate în art.2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004.

Impunând o modificare de la prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă, Certificatul de urbanism nr.46 din 24 ianuarie 2008 a stat la baza adoptării Hotărârii Consiliului Local al municipiului Săcele nr.76 din 24 aprilie 2008, iar în baza acesteia a fost emisă Autorizaţia de construire nr.306 din 1 octombrie 2008.Este evidentă astfel legătura directă, de natură să determine corectitudinea soluţionării fondului cauzei, între Certificatul de urbanism nr.46 din 24 ianuarie 2008 şi Hotărârea Consiliului Local nr.76 din 24 aprilie 2008, astfel că nu poate fi reţinută nici lipsa de interes în invocarea de către reclamant a excepţiei de nelegalitate a Certificatului de urbanism.

Prima instanţă a mai reţinut că fără eliberarea în condiţii de nelegalitate a Certificatului de urbanism nr.46 din 24 ianuarie 2008, nu s-ar fi ajuns la adoptarea Hotărârii Consiliului Local al municipiului Săcele nr.76 din 24 aprilie 2008, ce face obiectul acţiunii în anulare pendinte judecăţii.

În ceea ce priveşte fondul excepţiei de nelegalitate, tribunalul a reţinut că acesta a fost emis în mod nelegal, fără a i se impune beneficiarului SC BG SA avizul MLPAT, în condiţiile în care asupra zonei respective fusese instituit un tip de restricţie prin Planul Urbanistic General (PUG) şi prin Regulamentul Local de Urbanism (RLU) aferent acestuia, aprobate prin Hotărârea Consiliului Local al municipiului Săcele nr.23 din 22 februarie 2001.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs pârâta SC BG SA.

Examinând încheierea recurată, Curtea a reţinut următoarele :

Excepţia de nelegalitate a certificatului de urbanism nr.46/24.01.2008, emis de către Primarul mun. Săcele în favoarea recurentei pârâte SC BGSA, a fost invocată de către intimatul reclamant în cadrul dosarului nr.4324/114/2010 aflat pe rolul Tribunalului Buzău – Secţia Comercială şi de Conencios Administrativ, dosar ce are ca obiect anularea hotărârii Consiliului Local al mun. Săcele nr.76 din 24 aprilie 2008, precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 15 000 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune moral şi la plata cheltuielilor de judecată.

În ce priveşte primul motiv de recurs privind greşita soluţionare de către prima instanţă a excepţiei inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, Curtea a apreciat că sunt întemeiate susţinerile recurentei privind faptul că certificatul de urbanism nu este un act administrativ unilateral cu caracter individual, în sensul art.4 al.1 raportat la art. 2 al.1 lit.c din Legea nr.554/2004.

Astfel, dispoziţiile legale menţionate prevăd că „legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate”, precum şi că actul administrativ este “ actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

Aşadar, pentru a putea fi calificat drept act administrativ, certificatul de urbanism contestat trebuie să îndeplinească în mod cumulativ toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale precizate.

Este fără îndoială faptul că certificatul de urbanism este emis de o autoritate publică, în regim de putere publică în vederea executării în concret a dispoziţiilor legii, însă acesta nu îndeplineşte condiţia de a da naştere, a modifica sau stinge raporturi juridice.

De altfel, dispoziţiile art.6 al.1 din Legea nr.50/1991 prevăd expressis verbis că „certificatul de urbanism este actul de informare prin care autorităţile prevăzute la art. 4 fac cunoscute solicitantului informaţiile privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării…, stabilesc cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcţie de specificul amplasamentului, stabilesc lista cuprinzând avizele/acordurile necesare în vederea autorizării, precum şi încunoştinţează investitorul/solicitantul cu privire la obligaţia de a contacta autoritatea competentă pentru protecţia mediului, în scopul obţinerii punctului de vedere şi, după caz, al actului administrativ al acesteia, necesare în vederea autorizării”.

Concluzionând şi sintetizând, certificatul de urbanism este, potrivit voinţei legiuitorului, un act de informare prin care solicitantului i se aduce la cunoştinţă condiţiile legale în care acesta poate obţine autorizaţia solicitată, potrivit dispoziţiilor Legii nr.50/1991.

Or, este fără îndoială că certificatul de urbanism nu produce efecte juridice proprii, aspect menţionat expres de legiuitor în cadrul dispoziţiilor art. 6 al din Legea nr.50/1991, unde s-a statuat că „certificatul de urbanism nu conferă dreptul de a executa lucrări de construcţii”, în realitate acesta fiind o operaţiune administrativă prealabilă/pregătitoare emiterii actului administrativ reprezentat de autorizaţia de construire/desfiinţare, operaţiune care se atacă în faţa instanţei de contencios administrativ odată cu însuţi actul administrativ.

De altfel, prima instanţă a reţinut că certificatul de urbanism este un act creator de drepturi în profitul deţinătorului său – aspect susţinut şi de către intimatul reclamant -, fără însă ca aceştia să arate concret sau să exemplifice vreunul din aceste drepturi, astfel că susţinerea recurentei privind acest aspect este întemeiată.

Curtea a considerat că în realitate certificatul de urbanism nu produce nici un efect juridic în favoarea emitentului, care, după obţinerea lui, este liber să se conformeze prevederilor sale – în sensul întocmirii documentaţiei şi al obţinerii acordurilor/avizelor..etc necesare – pentru a obţine autorizaţia solicitată sau să nu facă nici un demers, respectiv să renunţe la obţinerea autorizaţiei.

Curtea nu a reţinut nici jurisprudenţa depusă la dosar de către intimatul reclamant – în sensul că certificatul de urbanism este calificat drept act administrativ -, întrucât în sistemul nostru juridic jurisprudenţa nu este izvor de drept, hotărârile judecătoreşti exemplificate de către intimatul recurent nefiind obligatorii în prezenta cauză. Pe de altă parte, Curtea a constatat că opinia majoritară a Curţii de Apel Ploieşti este în sensul menţionat anterior, respectiv aceea că certificatul de urbanism este doar o operaţiune administrativă pregătitoare emiterii actului administrativ.

De altfel, există chiar şi doctrină (ex. G Bogasiu - Legea Contenciosului Administrativ comentată şi adnotată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008 , pag.91-92, V. Vedinaş – Drept Administrativ Ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009 , pag.100..) şi jurisprudenţă (ex. decizia nr.569/2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş – Scţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal, decizia 10/2007 a Curţii de Apel Bacău – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal, ) în acest sens.

Concluzionând că certificatul de urbanism nu este un act administrativ, ci o operaţiune administrativă pregătitoare, Curtea a considerat că în cauză nu erau îndeplinite condiţiile art.4 al.1 din Legea nr.554/2004 privitoare la obiectul excepţiei de nelegalitate, respectiv că reclamantul nu putea invoca excepţia de nelegalitate a unei operaţiuni administrative, motiv pentru care excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, invocată de către recurenta pârâtă, era întemeiată.

Pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor legale menţionate anterior şi ale art.304 pct.9, art.304 ind.1 şi art.312 al.3 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul şi a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, invocată de către recurenta pârâtă, cu consecinţa respingerii excepţiei de nelegalitate a certificatului de urbanism nr.46/2008 emis de către Primarul mun. Săcele, ca inadmisibilă.

[48] Spor de dificultate. Inaplicabilitatea sa după intrarea în vigoare a Legii nr.330/2009.