Curtea de Apel Ploieşti Decizii Relevante Trimestrul I 2011 Întocmit Grefier Documentarist, Lucia Ana Maria Cuprins Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

Cod proc. civ., art. 322 pct. 5

Potrivit art. 322 pct.5 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri (…) se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Din cele două ipoteze ale textului de lege, revizuentul susţine existenţa unui înscris nou de natură a atrage revizuirea hotărârii, respectiv Ordinul MIRA 353/2007 cu referire la art. 21 pct(d)



Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 810 din 7 aprilie 2011.
Contestatoarea SC A SRL a solicitat revizuirea deciziei nr.1629 din 18.12.2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în contradictoriu cu intimaţii ARRB, A R R – A B şi C J B.

A întemeiat revizuirea pe prevederile art. 322 pct.5 indice 1 Cod procedură civilă, în sensul că s-au identificat înscrisuri doveditoare, care nu au putut fi înfăţişate cu ocazia judecării cauzei, respectiv Ordinul MIRA 353/2007 cu referire la art. 21 pct(d) şi Legea 554/2004 cu referire la art. 8 şi 15.

A solicitat prin intermediul aceleiaşi cereri, în temeiul art. 325 Cod procedură civilă, suspendarea executării hotărârii a cărei revizuire o solicită.

Pe fondul cererii a solicitat ca în conformitate cu art. 327 Cod procedură civilă schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii privind şi suspendarea executării actului administrativ nr. 2032/05.05.2010 emis de ARR- Agenţia Buzău. La data de 6.12.2010, intimata ARR Bucureşti a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca tardiv formulată, iar în subsidiar respingerea ei ca inadmisibilă şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

Examinând excepţiile invocate de intimata în revizuire, cererea de suspendare şi cererea de revizuire, Curtea a reţinut următoarele:

Prin decizia nr.1629 din 18.10.2010, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat de - ARR, în nume propriu şi pentru ARR AB, împotriva sentinţei nr.1152 din data de 27 august 2010, pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu reclamanta SC A SRL şi pârâtul C J B, a modificat în tot sentinţa recurată, iar pe fond, a respins ca neîntemeiată, obligând, totodată, intimata la 108 lei cheltuieli de judecată către recurentă în fond şi în recurs.

Curtea reţine că fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ prevăzute în art. 322 C.pr. civ.

Pe de altă parte, se constată că potrivit art. 322 pct.5 C.pr.civ. , revizuirea unei hotărâri (…) se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Din cele două ipoteze ale textului de lege, revizuentul susţine existenţa unui înscris nou de natură a atrage revizuirea hotărârii, respectiv Ordinul MIRA 353/2007 cu referire la art. 21 pct(d).

Potrivit dispoziţiilor legale, în această situaţie trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii: revizuentul invocă un înscris; înscrisul este doveditor; înscrisul este descoperit după darea hotărârii, deci este nou; înscrisul să fi existat la data pronunţării hotărârii, ceea ce înseamnă că înscrisurile constituite ulterior nu pot servi drept temei al revizuirii; înscrisul nu a putut fi înfăţişat în procesul în care a fost pronunţată hotărârea a cărei revizuire se cere, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii; înscrisul este determinant şi trebuie prezentat de revizuent, iar nu procurat la solicitarea instanţei.

Din dispoziţiile enunţate anterior şi din motivele invocate de revizuent reiese faptul că înscrisurile la care revizuenta face referire, respectiv Ordinul MIRA 353/2007 cu referire la art. 21 pct (d) nu pot fi considerate ca fiind înscrisuri noi, care nu au putut fi înfăţişate, ci sunt acte normative, care au existat la data soluţionării deciziei a cărei revizuire se solicită şi care au fost avute în vedere la soluţionarea acesteia.

Aşa fiind, instanţa de recurs a analizat şi aceste acte la pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită.

În aceste condiţii se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative menţionate mai sus. Nu se poate susţine că înscrisul a fost descoperit după darea hotărârii, că nu a putut fi înfăţişat în procesul în care a fost pronunţată hotărârea a cărei revizuire se cere întrucât a fost reţinut de partea potrivnică sau dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii.


[39] Revizuirea - cale extraordinară de atac şi principiul disponibilităţii
Cod proc. civ., art. 322 pct. 2
Motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă constituie practic o aplicare a principiului disponibilităţii, dar, în acelaşi timp reprezintă şi o aplicare a principiului consacrat de art. 129 alin. final Cod procedură civilă, conform căruia, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 15 din 11 ianuarie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 2872,2/105/2009, revizuenta SC B.K. SRL a solicit revizuirea deciziei nr. 1397 din data de 21 septembrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti.

În motivarea cererii au fost invocate dispoziţiile art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă şi s-a apreciat că instanţa de recurs a acordat mai mult decât s-a cerut (pluspetita), întrucât prin Raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 02.02.2009, organele de inspecţie fiscală au sancţionat societatea pentru înregistrarea în contabilitate a Contractului de prestări servicii nr. 488/19.04.2005 cu E. T. LTD, la „Cheltuieli deductibile”. Pe cale de consecinţă, conform concluziilor raportului de inspecţie fiscală încheiat la 02.02.2009, societatea ar fi trebuit să plătească un impozit pe venit de 16%.

Prin sentinţa nr. 173/30.03.2010, Tribunalul Prahova a stabilit că revizuenta nu datorează această sumă (16%), dar instanţa de control judiciar a stabilit această sumă de plată, în sarcina societăţii, deşi aceasta înregistrase contractul de prestări servicii nr. 488/19.04.2005 şi plătise un impozit în valoare de 5% cu titlu de impozit pe venit. Acest impozit, de 5%, devine incorect calculat şi virat către bugetul de stat, în momentul admiterii recursului, care stabileşte obligarea revizuentei la plata unui impozit pe venit de 21% (16%+5% - plătit iniţial). Cu alte cuvinte, A. F.P. a Municipiului P. a solicitat plata unui impozit pe venit de 16%, iar instanţa de recurs a dispus obligarea la plata unui impozit pe venit de 21%.

Prin decizia nr.15 pronunţată în data de 11 ianuarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondată cererea de revizuire a deciziei nr.1397 pronunţată în data de 21 septembrie 2010 de Curtea de Apel Ploieşti, formulată de revizuenta SC B.K. SRL în contradictoriu cu intimata D.G.F.P. Prahova.

Pentru a hotărî Curtea a reţinut că prin Codul de procedură civilă se reglementează în Titlul V - Capitolul II, revizuirea hotărârilor (art. 322 - 328), calea extraordinară de atac, iar în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art. 322 pct. 2 din Codul de procedură civilă revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Cu privire la cazul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă, s-a constatat că revizuentul s-a limitat, în cuprinsul cererii, la indicarea generică a acestuia fără a lămuri care dintre cele trei ipoteze conţinute de text şi-ar găsi aplicabilitatea în cauză, iar argumentele aduse în susţinere vizează chestiuni ce ţin de stabilirea situaţiei de fapt, care oricum nu reprezintă atributul instanţei de recurs.

Deşi revizuentul a invocat ipoteza prevăzută de pct. 2  din art. 322 Cod procedură civilă respectiv „instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”, în  esenţă, susţinerile din cererea de revizuire reprezintă critici referitoare la modul în care instanţa de judecată a interpretat materialul probator administrat în cauză, precum şi la modul în care s-a făcut interpretarea şi aplicarea normelor juridice incidente în speţă.

Motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă constituie practic o aplicare a principiului disponibilităţii, dar, în acelaşi timp reprezintă şi o aplicare a principiului consacrat de art. 129 alin. final Cod procedură civilă, conform căruia, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. În aplicarea riguroasă a art. 129 alin. final Cod procedură civilă, instanţa are obligaţia de a judeca toate pretenţiile deduse judecăţii cu respectarea cadrului procesual fixat de părţi.

Prin decizia nr. 1397 din data de 21 septembrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti s-a admis recursul formulat de pârâta D.G.F.P. Prahova împotriva sentinţei nr. 173 pronunţată în data de 30 martie 2010 de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu reclamanta SC B.K. SRL, s-a modificat în tot sentinţa şi pe fond s-a respins acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut în esenţă că impozitul pe profit suplimentar şi penalităţile aferente precum şi TVA au fost corect calculate de recurentă, înlăturând toate susţinerile intimatei-reclamante, apreciind ca neîntemeiată acţiunea acesteia.

Având în vedere soluţia instanţei de recurs nu se poate susţine că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă.

Considerentele pe care s-a întemeiat hotărârea sunt numai argumentele care au determinat convingerea instanţei asupra adevărului şi justeţii soluţiei pronunţate.

Prin prisma acestor considerente, analizând motivele de recurs formulate de pârâtă, pentru a se putea stabili în concret ce anume s-a solicitat prin recursul pe care aceasta l-a promovat, instanţa de revizuire a reţinut că recurenta a cerut, prin recursul pe care l-a formulat, să se admită recursul să se modifice în tot sentinţa recurată şi pe fond să se respingă cererea formulată de reclamanta - revizuentă.

Faţă de cele precizate Curtea a reţinut că în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă, dat fiind faptul că din analiza actelor şi lucrărilor dosarului a rezultat o corectă rezolvare a cererilor formulate de părţi, în limita cadrului procesual cu care a fost învestită instanţa.

[40] Nelegalitatea acordării sporului de dificultate de până la 50% funcţionarilor publici implicaţi în aplicarea Legii nr.18/1991 r, în anul 2010.
Legea nr. 263/2006 pentru aprobarea OUG nr. 209/2005 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul proprietăţii

Legea nr. 330/2009, anexele III şi VI, privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice
Potrivit prevederilor OUG nr.2009/2005, sporul de dificultate de până la 50% din salariu de încadrare se acordă pe o perioadă de un an, de la data intrării în vigoare a legii şi numai excepţional în perioada imediat următoare şi nu sine die.

Conform Legii nr.330/2009 (anexele III şi VI), în nici o anexă nu se mai face vorbire în mod expres despre sporul de dificultate acordat pentru aplicarea prevederilor Legii nr.18/1991.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 312 din 14 februarie 2011.
Prin decizia nr. 312 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul P. C. -Primarul Comunei R.A., împotriva sentinţei nr.1249 din data de 5.11.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu reclamanta Instituţia Prefectului Judeţului D.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – Secţia comercială şi de contencios administrativ, Instituţia Prefectului Judeţului D. a solicitat anularea dispoziţiei nr. 41/03.02.2010 emisă de Primarul comunei R. A., judeţul D., prin care s-a acordat un spor de dificultate de până la 49%, din salariul de bază/ indemnizaţie, personalului implicat în activitatea comisiei locale de aplicare a legilor fondului funciar al comunei R. A., respectiv primarului şi secretarului.

Prin sentinţa nr. 1249 din data de 5.11.2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de reclamanta Instituţia Prefectului Judeţului D., în contradictoriu cu pârâtul Primarul comunei R. A., a anulat dispoziţia nr. 41/2010 emisă de Primarul comunei R. A., jud. Dâmboviţa.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut din interpretarea art. II din Legea nr. 263/2006 pentru aprobarea OUG nr. 209/2005, pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul proprietăţii, reiese că salariaţii instituţiilor publice implicate în mod direct în aplicarea legilor fondului funciar, membrii în comisiile constituite în baza art. 12 din Legea nr. 18/1991, beneficiază de un spor lunar de dificultate de până la 50 % din salariul de încadrare, pe o perioadă de un an, calculat de la data intrării în vigoare a prezentei legi, însă, teza a II-a a articolului prevede că stabilirea salariaţilor şi cuantumul sporului ce se acordă se face anual de către conducătorul instituţiei implicate în activitatea de reconstituire a dreptului de proprietate funciară, în acest sens fiind şi practica instanţelor judecătoreşti.

S-a mai constatat că intenţia legiuitorului a fost aceea de a acorda, în perioada imediat următoare adoptării legilor fondului funciar, o recompensă activităţii suplimentare desfăşurată de membrii comisiilor de fond funciar în aplicarea acestor legi, acordarea acestui spor nu este o cerinţă imperativă a legii, cu alte cuvinte, el nu se acordă automat, sine die, pentru că astfel n-ar mai fi atins scopul legii, anume acela de accelerare a procesului de constituire şi reconstituire a dreptului de proprietate funciară, acordarea acestui spor şi după 19 ani de la intrarea în vigoare a Legii fondului funciar nu încurajează procesul de aplicarea acestei legi, iar activitatea sporadică desfăşurată, în ultimii ani în acest domeniu, nu îndreptăţeşte la primirea lunară a sporului de dificultate.

Tribunalul a mai reţinut că deşi Legea nr. 330/2009 nu cuprinde expres, în art. 48, printre actele normative care se abrogă la intrarea ei în vigoare şi dispoziţiile art. II ale Legii nr. 263/2006 referitoare la sporul de dificultate, totuşi, acestea sunt implicit rămase fără efecte prin intrarea în vigoare a noii legi a salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul P. C. - Primarul Comunei R. A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi respingerea cererii reclamantei.

Examinând sentinţa recurată, Curtea a reţinut că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:

Cum bine a motivat prima instanţă, potrivit noilor reglementări şi anume Legii nr. 330/2009, sporul de până la 50% nu se mai acordă în anul 2010 funcţionarilor publici implicaţi în aplicarea prev. Legii 18/1991 cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, din interpretarea prevederilor Legii 263/2006 pentru aprobarea OUG nr. 209/2005 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul proprietăţii, rezultă că acest spor de dificultate de până la 50% din salariul de încadrare se acordă pe o perioadă de un an , de la data intrării în vigoare a legii şi numai excepţional în perioada imediat următoare şi nu sine die.

De asemenea, din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 330/2009 şi a anexelor III şi IV din această, la care face trimitere recurentul, în nici unul din texte nu se mai face vorbire în mod expres despre sporul de dificultate acordat pentru aplicarea prevederilor Legii 18/1991.

A proceda altfel, ar însemna a se da o interpretare eronată dispoziţiilor legiuitorului, care a avut în vedere să acorde celor îndreptăţiţi, în primul an de la aplicarea Legi nr. 263/006 un spor de dificultate de până la 50%, iar ulterior, în perioada imediat următoare, numai când se justifică şi pentru o activitate susţinută.

Pe de altă parte, cum bine a motivat prima instanţă, după aproximativ 19 ani de la intrarea în vigoare a Legii fondului funciar şi având în vedere activitatea sporadică care se desfăşoară în prezent, acest spor reprezentând aproape jumătate din salariul de încadrare, nu se mai justifică şi nu încurajează procesul de finalizare a fondului funciar.
[41] Necesitatea introducerii în cauză a funcţionarilor publici – în privinţa cărora instanţa de fond a dispus anularea dispoziţiilor de încadrare.
Cod proc. civ., art. 129 alin. 4 şi 5, art. 306 alin. 2
Potrivit art. 129 alin.4 şi 5 din Codul de procedură civilă, judecătorul este obligat să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare, respectiv judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.


Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 491 din 7 martie 2011.
Prin Decizia nr.491 din 7 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de pârâtul Primarul Comunei C., împotriva sentinţei nr. 1485 din data de 19.11.2010 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu reclamanta Instituţia Prefectului judeţului B., a casat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, respectiv Tribunalului Buzău.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, reclamanta Instituţia Prefectului-Judeţul B., a formulat acţiune în anularea Dispoziţiei nr.17 din 26 ianuarie 2010, privind încadrarea numitei M. L. M. în cadrul Centrului de zi „Doamna Neaga”, emisă de Primarul Comunei C., judeţul Buzău, cu încălcarea prevederilor legale.

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, în fapt, prin Dispoziţia Primarului comunei C. cu nr.17 din 26 ianuarie 2010, înregistrată la Instituţia Prefectului-Judeţul B. sub nr.5693 din 23 aprilie 2010, s-a dispus încadrarea unei persoane, pe durată determinată, vag precizată, „până la organizarea concursului în condiţiile legii”, în funcţia de pedagog de recuperare, la Centrul de zi „Doamna Neaga”. Cu Adresa nr.6493 din 10 mai 2010, Instituţia Prefectului-Judeţul B. a solicitat Primăriei comunei C. reanalizarea, în vederea revocării, a dispoziţiei menţionate. Fără să ia în considerare cadrul normativ existent, care suspendă ocuparea prin concurs sau examen a posturilor vacante din autorităţile şi instituţiile publice şi reglementează posibilitatea ocupării unui procent de maximum 15 % din posturile vacantate în sistemul bugetar, la nivel de ordonator principal de credite,cu Adresa nr.1670 din 11 iunie 2010, adică abia la o lună de la solicitarea de intrare în legalitate, Primăria comunei C. a răspuns că angajarea a fost determinată de „necesitatea continuării cursurilor preşcolare” şi de faptul că „se încadrează în cheltuielile de personal, deşi persoana angajată nu face parte din personalul unităţilor de învăţământ, refuzând, astfel, să dispună măsuri de intrare în legalitate, prin revocarea dispoziţiei.

Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză prin sentinţa nr.1485/19.11.2010 Tribunalul Buzău a admis acţiunea şi în consecinţă a anulat Dispoziţia nr.17 din 26 ianuarie 2010, emisă de Primarul comunei C.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, că acţiunea formulată de reclamanta Instituţia Prefectului-judeţul B. este întemeiată, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Prin Dispoziţia nr.17 din 26 ianuarie 2010, Primarul comunei C., judeţul Buzău, a dispus încadrarea, începând cu data de 4 februarie 2010, a doamnei M. L. M., pe durată determinată, până la organizarea concursului în condiţiile legii, în cadrul Centrului de zi „Doamna Neaga”, pentru copii cu vârste între 3-6 ani, în funcţia contractuală de execuţie de pedagog de recuperare, asimilat asistent social, gradaţia 2, conform tranşei de vechime în muncă de 5-10 ani, cu un salariu de bază lunar de 990 lei, din care un spor de vechime de 10 %, aplicat la salariul de bază în cuantum de 490 lei.

Emiterea acestei dispoziţii s-a făcut însă în condiţiile în care, potrivit art.22 alin.(1) şi (2) din OUG nr.34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale,”Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se suspendă ocuparea prin concurs sau examen a posturilor vacante din autorităţile şi instituţiile publice prevăzute la art.21....Prin excepţie de la prevederile alin.(1),ordonatorii principali de credite,în cazuri temeinic justificate,pot aproba ocuparea unui procent de maxim 15 % din totalul posturilor ce se vor vacanta după data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă,numai în condiţiile încadrării în cheltuielile de personal aprobate prin buget...”,iar în conformitate cu prevederile art.7 alin.(1) din Secţiunea a 3-a a Legii-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice,”...ocuparea unui post vacant sau temporar vacant,existent în statul de funcţii,în cazul personalului contractual,se face prin concurs sau examen, pe baza criteriilor de selecţie stabilite prin regulament de către ordonatorul principal de credite,în raport cu cerinţele postului...”.

Nici una dintre aceste dispoziţii legale nu a fost respectată de către Primarul comunei C., atunci când acesta a dispus încadrarea numitei M. L.M. în cadrul Centrului de zi „Doamna Neaga” în funcţia contractuală de execuţie de pedagog de recuperare, în vederea acestei încadrări nefiind organizat concurs sau examen, în condiţiile legii, astfel că acţiunea formulată de reclamanta Instituţia Prefectului-Judeţul B. a fost admisă în sensul celor mai sus-arătate.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat recurs pârâtul Primarul comunei C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocându-se disp.art. 304 pct. 7, 8, 9 şi art. 3041 Cod procedură civilă.

Analizând sentinţa recurată, Curtea a reţinut următoarele:

Prin Decizia nr. 1485/19.10.2010 Tribunalul Buzău a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de Instituţia Prefectului Judeţului B. în contradictoriu cu Primarul Comunei C. şi a dispus anularea Dispoziţiei nr. 17/26.01.2010 emisă de Primarul Comunei C.

Prin această dispoziţie numita M. L. M. a fost încadrată în funcţia contractuală de execuţie de pedagog de recuperare, pe durată determinată, în cadrul centrului de zi “Doamna Neaga” pentru copii cu vârste între 3-6 ani, începând cu data de 4.02.2010.

Deşi, dispoziţia respectivă s-au invocat prevederile Codului muncii şi a Legii nr. 215/2001, iar prin sentinţa recurată s-a dispus anularea dispoziţiei de încadrare a numitei M. L. M. aceasta nu a fost citată în cauză, pentru a avea cunoştinţă de situaţia funcţiei sale şi pentru a-şi formula eventuale apărări.

Cum în recurs nu se poate schimba cadrul procesual, respectiv obiectul, părţile şi cauza dedusă judecăţii, se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă pentru a pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a numitei Macovei Luminiţa Mariana şi citării acesteia.

[42] Cazuri în care depunerea cauţiunii este obligatorie pentru suspendarea executării actului administrativ.