Curtea de Apel Ploieşti Decizii Relevante Trimestrul I 2011 Întocmit Grefier Documentarist, Lucia Ana Maria Cuprins Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

Legea nr. 272/2004, art. 64-65
Plasamentul în regim de urgenţă reglementat de art. 64-65 din Legea nr. 272/2004 constituie o măsură cu caracter temporar ce se instituie în cazul copilului abuzat sau neglijat în scopul scoaterii acestuia dintr-un mediu care i-ar putea primejdui creşterea şi educarea.

În litera şi spiritul acestui act normativ interesul superior al copilului – ridicat la rangul de principiu, conform art. 2 – este cel căruia trebuie să i se subordoneze toate demersurile luate cu privire la minor, iar la aprecierea acestuia trebuie să se ţină seama de vârsta copilului, posibilitatea părinţilor de a-i asigura o bună dezvoltare fizică, intelectuală şi morală, ataşamentul lor faţă de copil, dar şi al minorilor faţă de părinţi, grija manifestată de aceştia pe timpul convieţuirii, dar şi opţiunea copilului exprimată cu ocazia audierii sale în instanţă.

În speţa dedusă judecăţii la instituirea măsurii plasamentului Tribunalul Dâmboviţa a avut în vedere, raportat la împrejurările obiective ale cauzei, caracterul urgent al acesteia, faptul că ea are un caracter vremelnic (în sensul că ea nu rezolvă litigiul în fond, deci nu se pronunţă în mod definitiv asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor), precum şi împrejurarea că nu prejudecă fondul dreptului, câtă vreme instanţa nu a avut de cercetat fondul dreptului, ci numai să facă o examinare sumară asupra aparenţei acestuia.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia nr. 148 din 23 februarie 2011.

Prin decizia civilă nr. 148/23.02.2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul formulat de pârâtul D.M.S. împotriva sentinţei civile nr. 66 pronunţată la 7 ianuarie 2011 de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu reclamanta D.G.A.S.P.C., pârâta L.M. şi cu intervenienta I.M. ca nefondat pentru următoarele considerente:

Prin calea de atac promovată recurentul a criticat soluţia instanţei de fond pe considerentul că aceasta are la bază o situaţie nereală determinată de influenţa negativă pe care numita M.M. a avut-o asupra fiicelor sale, nu s-a ţinut cont de situaţia dovedită de el din care rezulta că este în interesul celor două minore să rămână pentru a fi crescute şi educate de tată, întrucât prezintă garanţiile necesare redării în familie a copiilor, dispune de condiţii morale şi materiale corespunzătoare în acest sens, precizând totodată, că datorită vârstei şi stării de sănătate a intervenientei aceasta nu este potrivită pentru stabilirea unei atare măsuri în sarcina sa.

Plasamentul în regim de urgenţă reglementat de art.64-65 din Legea nr.272/2004 constituie o măsură cu caracter temporar ce se instituie în cazul copilului abuzat sau neglijat în scopul scoaterii acestuia dintr-un mediu care i-ar putea primejdui creşterea şi educarea.

În litera şi spiritul acestui act normativ interesul superior al copilului – ridicat la rangul de principiu, conform art.2 – este cel căruia trebuie să i se subordoneze toate demersurile luate cu privire la minor, iar la aprecierea acestuia trebuie să se ţină seama de vârsta copilului, posibilitatea părinţilor de a-i asigura o bună dezvoltare fizică, intelectuală şi morală, ataşamentul lor faţă de copil, dar şi al minorilor faţă de părinţi, grija manifestată de aceştia pe timpul convieţuirii, dar şi opţiunea copilului exprimată cu ocazia audierii sale în instanţă.

Toate aceste criterii se impun a fi evaluate de instanţă în ansamblul lor, prin analizarea fiecăruia, în contextul celorlalte, ţinând cont totodată de dispoziţiile legale incidente şi de împrejurările specifice ale speţei.

În prezenta cauză, din probele administrate rezultă fără putinţă de tăgadă că, după divorţul reclamantului de intimata L.M. (intervenit după plecarea acesteia din urmă la muncă în străinătate) lui i-au fost încredinţate spre creştere şi educare cele două minore rezultate din convieţuirea părţilor, minore care până la despărţirea în fapt a soţilor crescuseră în domiciliul comun alături de ambii părinţi şi cu care mama a ţinut permanent legătura după despărţirea de pârât.

Este de necontestat faptul că recurentul dispune de condiţii materiale pentru a asigura copiilor săi un trai decent, lipsit de griji, precum şi împrejurarea că pe perioada cât au locuit împreună, el s-a preocupat de situaţia lor şcolară, iar acest lucru rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Urmează a se reţine însă că în cadrul procesului de reîncredinţare promovat de mama minorelor, fiica cea mare a părţilor, G.I. în vârstă de 14 ani, cu ocazia audierii în Camera de Consiliu, a învederat că doreşte să rămână la mamă, atât ea cât şi sora ei şi a solicitat sprijinul instanţei pentru a nu se mai întoarce acasă, motivând că reclamantul le bate şi le ameninţă, astfel încât preferă să meargă la o casă de copii decât la tatăl său.

Totodată, din cuprinsul sentinţei civile nr.5985/2.12.2010 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, prin care cele două minore au fost reîncredinţate mamei, a rezultat că audiată în prezenţa unui psiholog şi a unui reprezentant al Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi minora A.E. a precizat că doreşte să rămână cu mama sa.

Se impune a se face precizarea că în ceea ce o priveşte pe fiica mai mare a reclamantului, prin sentinţa civilă nr. 2425/15.12.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa s-a dispus măsura plasamentului acesteia la străbunica maternă (intervenienta I.M. din prezenta cauză) pe considerentul că minora a fost supusă unor abuzuri fizice şi emoţionale repetate din partea tatălui său, astfel încât ea a refuzat să se mai întoarcă la acesta ameninţând cu sinuciderea.

Din fişa de semnalare obligatorie şi evaluare a situaţiilor A/N/E întocmită la 11.11.2010 de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului – Consiliul Judeţean Dâmboviţa, după deplasarea reprezentanţilor acestei instituţii la domiciliul pârâtului,a reieşit că minora A.E. şi-a exprimat dorinţa de a fi împreună cu sora sa de care este foarte ataşată (“eu vreau să merg unde este sora mea, nu contează unde”), precizând că aceasta era cea cu care îşi făcea temele, se ocupa de menaj în casă şi pregătea mâncarea .

S-a stabilit în acest context de către reprezentanţii reclamantei că minora părea foarte afectată de atitudinea greşită a tatălui său, repetând în mai multe rânduri că preferă să nu mai rămână cu acesta şi totodată le-a relatat câteva episoade în care pârâtul a lovit-o pe sora ei mai mare, până când aceasta i-a leşinat în braţe sau i-a “curs sânge din nas”.

Prin urmare, chiar dacă recurentul s-a preocupat de situaţia şcolară a fiicelor sale şi are o situaţie materială bună pentru a le asigura creşterea, în condiţiile în care, a rezultat că minora A.E. a asistat la scene în care tatăl său a exercitat violenţe fizice asupra surorii sale, dată fiind starea de teamă a acesteia s-a concluzionat că, la acest moment, ea este victima unui abuz emoţional din partea tatălui său , situaţie care justifică instituirea, în favoarea sa a plasamentului în regim de urgenţă ca măsură de protecţie specială, cu caracter temporar.

Faptul că străbunica maternă a minorelor are vârsta de 74 de ani s-a apreciat că nu constituie un impediment pentru a se dispune plasamentul copilului A.E. în regim de urgenţă la aceasta, iar susţinerile tatălui vizând starea de sănătate precară a intervenientei au fost contrazise de actele medicale aflate la dosar care nu au confirmat această situaţie.

În condiţiile în care I.M. este un membru al familiei extinse, care şi-a exprimat acordul de a-i fi dată minora în plasament, aceasta are în plasament şi pe cealaltă fiică a recurentului (asigurând astfel menţinerea surorilor împreună), dispune de condiţii materiale bune pentru creşterea şi educarea copiilor în imobilul P + 1, compus din cinci camere, baie ,bucătărie şi hol, pe care îl deţine, a rezultat că sunt îndeplinite prevederile art.60 alin 3 din Legea 272/2004 vizând stabilirea măsurii de plasament, cu atât mai mult cu cât în această modalitate se poate exercita de către părinţi dreptul de a vizita copii şi de a ţine legătura cu aceştia.

Totodată, s-a reţinut că din 16.12.2010 minora A.E. nu se mai află în domiciliul său, iar înscrisurile depuse în faţa instanţei de recurs fac dovada că de la data de 6 ianuarie 2011, aceasta alături de sora sa a început cursurile şcolii cu clasele 1-VIII din comuna Râncaciov, unde locuieşte străbunica, este sănătoasă şi a fost înscrisă pe lista medicului de familie C.C.

Nemulţumirea recurentului în sensul că întreaga motivare a cererii formulate de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa are la bază o situaţie nereală determinată de declaraţiile mincinoase ale martorei M.M. şi influenţa negativă pe care aceasta a avut-o asupra fiicelor sale G.I. şi A.E., nu a fost primită de instanţă, deoarece în prezenta cauză, demersul judiciar demarat de D.G.A.S.P.C. Dâmboviţa a avut la bază situaţia exprimată de fiicele recurentului cu ocazia audierii lor în prezenţa unui psiholog, în cadrul procesului declanşat de mama acestora având ca obiect reîncredinţarea, precum şi situaţia constatată cu prilejul deplasării la domiciliul tatălui a reprezentanţilor acestei instituţii şi a discuţiilor purtate de ei cu minora A.E.

Aşa cum reiese din motivarea hotărârii instanţei de fond, motivare care respectă prevederile art.261 alin.5 Cod pr. civilă, instituirea acestei măsuri cu privire la minoră s-a realizat având în vedere situaţia concretă din speţă, raportat la dispoziţiile legale incidente fără a se face trimitere la situaţia relatată de martora M.M.audiată în cadrul procesului de reîncredinţare a minorelor.

Prin urmare, din moment ce declaraţia acestei martore (despre care se pretinde de către recurent că nu ar corespunde adevărului şi în contracararea căreia se invocă declaraţiile notariale date de L.I., M.G. şi A.A) nu a stat la baza măsurii dispusă în cauza de faţă cu privire la minora A.E., susţinerea recurentului cu privire la eventualul caracter mincinos al acesteia şi a influenţei pe care ar fi exercitat-o asupra minorelor, nu poate fi analizată în actualul cadru procesual, ea putând fi valorificată în dosarul de reîncredinţare copii unde această persoană a fost audiată.

Cert este că la instituirea măsurii plasamentului Tribunalul Dâmboviţa a avut în vedere, raportat la împrejurările obiective ale cauzei, caracterul urgent al acesteia, faptul că ea are un caracter vremelnic (în sensul că ea nu rezolvă litigiul în fond, deci nu se pronunţă în mod definitiv asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor), precum şi împrejurarea că nu prejudecă fondul dreptului, câtă vreme instanţa nu a avut de cercetat fondul dreptului, ci numai să facă o examinare sumară asupra aparenţei acestuia.

Pe cale de consecinţă, ţinând cont de interesul minorei, care reprezintă criteriul principal analizat cu ocazia soluţionării acţiunii de faţă, dar şi de caracterul temporar al acestei măsuri speciale de protecţie , raportat la actele şi lucrările cauzei, Curtea a apreciat că nemulţumirile formulate de recurent sunt nefondate şi se impun a fi respinse, urmând a se menţine ca legală hotărârea atacată, motiv pentru care, în baza art.312 alin.1 Cod pr. civilă, recursul formulat fost respins ca nefondat.

(Judecător Veronica Grozescu)

[28] Art. 584 cod civil. Actiune în grăniţuire. Diferenţiere faţă de acţiunea în revendicare.
Cod civil, art. 584
Acţiunea în grăniţuire, astfel cum este succint definită de art. 584 c.civ., este o acţiune reală-imobiliară, petitorie şi imprescriptibilă având ca scop delimitarea proprietăţilor învecinate, ea neimpunând reclamantului sa-şi dovedească dreptul său de proprietate cu privire la porţiunile de teren asupra cărora cere a se stabili hotarul.

Cu alte cuvinte, cel ce solicită grăniţuirea trebuie să-şi justifice proprietatea numai prin prezumţia legală de posesiune, iar în aceste condiţii, grăniţuirea, respectiv determinarea prin semne exterioare a limitelor dintre doua proprietăţi vecine, chiar stabilită prin hotărâre judecătorească, nu constituie lucru judecat pentru porţiunile de teren cu privire la care s-a constatat o împrejmuire şi o contestaţie.

Dacă însă, cu ocazia grăniţuirii reclamantul pretinde o parte determinată din terenul limitrof, susţinând că vecinul ar deţine-o fără drept, grăniţuirea implică o revendicare, iar reclamantul trebuie să-şi dovedească dreptul său
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia civilă nr. 96 din 9 februarie 2011.

Prin decizia civilă nr. 96/09.02.2011, Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul formulat de pârâţi împotriva deciziei civile nr. 443 pronunţată la 17 noiembrie 2010 de Tribunalul Dâmboviţa, ca nefondat.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut printre altele că în ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C.pr.civilă, în sensul că hotărârea atacată ar cuprinde motive contradictorii, câtă vreme, pe de o parte, se susţine că acţiunea în grăniţuire nu a avut caracter de revendicare, iar pe de altă parte, se analizează întinderea drepturilor de proprietate ale părţilor, s-a constatat că instanţa de fond a menţionat, în mod expres, că a analizat conturul terenurilor părţilor în latura comună litigioasă, şi nu proprietăţile în sine, în acelaşi fel răspunzând şi Tribunalul Dâmboviţa cu ocazia analizării cererii de apel a pârâţilor-reclamanţi.

Sub acest aspect, Curtea de Apel a reţinut că acţiunea în grăniţuire, astfel cum este succint definită de art. 584 c.civ., este o acţiune reală-imobiliară, petitorie şi imprescriptibilă având ca scop delimitarea proprietăţilor învecinate, ea neimpunând reclamantului sa-şi dovedească dreptul său de proprietate cu privire la porţiunile de teren asupra cărora cere a se stabili hotarul.

Cu alte cuvinte, cel ce solicită grăniţuirea trebuie să-şi justifice proprietatea numai prin prezumţia legală de posesiune, iar în aceste condiţii, grăniţuirea, respectiv determinarea prin semne exterioare a limitelor dintre doua proprietăţi vecine, chiar stabilită prin hotărâre judecătorească, nu constituie lucru judecat pentru porţiunile de teren cu privire la care s-a constatat o împrejmuire şi o contestaţie.

Dacă însă, cu ocazia grăniţuirii reclamantul pretinde o parte determinată din terenul limitrof, susţinând că vecinul ar deţine-o fără drept, grăniţuirea implică o revendicare, iar reclamantul trebuie să-şi dovedească dreptul său.

Or, în speţa de faţă, reclamanţii nu au pretins decât stabilirea liniei de hotar, conform aliniamentului gardului ce a existat anterior, şi nicidecum nu au pretins stabilirea liniei de hotar pe un alt aliniament, către proprietatea pârâţilor.

Raportat la cele de mai sus, în mod corect Tribunalul Dâmboviţa a constatat că instanţa de fond a procedat la stabilirea hotarului real şi trasarea acestuia în funcţie de semnele de hotar stabilite prin aflarea celor mai vechi semne de hotar, după examinarea titlurilor de proprietate, ascultarea părţilor, administrarea probei cu martori şi a celei cu expertiză în specialitatea topografie.

De altfel, prin acţiunea în grăniţuire se urmăreşte reconstituirea hotarului real dintre două fonduri, fiecare parte având rolul de reclamant şi pârât, ceea ce le pune pe acelaşi plan în ceea ce priveşte sarcina probei, astfel încât, se constată că nu au fost ignorate dispoziţiile art. 1169 Cod civil, potrivit cărora cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.

Instanţele anterioare au avut în vedere şi actele de proprietate prezentate de pârâţii recurenţi, inclusiv Planul de situaţie şi amplasament aferent autorizaţiei de construcţie, dar au stabilit că acesta evidenţiază doar că imobilul proprietatea fam. M. trebuia amplasat la 0,50 m de hotar, fără a se putea şti dacă această distanţă a şi fost respectată cu ocazia ridicării construcţiei, astfel că, nu au fost aplicate în mod eronat dispoziţiile art. 1169 Cod civil, motiv pentru care, nu sunt incidente în cauză nici dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civilă.

Analizarea hotărârii de partaj a reclamanţilor şi raportului de expertiză întocmit de expert A, ce face parte integrantă din decizia civilă nr. 2063/16.11.2000 a Tribunalului Dâmboviţa, precum şi a suprafeţelor înscrise în titlurile de proprietate ale părţilor şi calculul ( greşit în opinia recurenţilor) celor ce ar fi deţinute în plus, nu s-au făcut din perspectiva comparării titlurilor de proprietate specifice acţiunii în revendicare, ci pentru verificarea aliniamentului liniei de hotar a celor două proprietăţi învecinate, nefiind relevant, deci, dacă înscrisurile de care s-au folosit părţile ar fi avut caracter declarativ sau constitutiv de proprietate.

Ca atare, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 304 pct. 8 C.pr.civilă, câtă vreme instanţele anterioare nu au analizat cererea dedusă judecăţii, de grăniţuire a proprietăţii părţilor, ca fiind o acţiune în revendicare, ci chiar au stabilit, în mod expres, că delimitarea liniei de hotar s-a făcut ţinând cont de posesia exercitată, de existenţa semnelor exterioare care delimitau aliniamentul vechiului gard, iar analiza titlurilor de proprietate ale părţilor în cadrul administrării probei cu înscrisuri, s-a făcut în cadrul acţiunii complexe de interpretare a probatoriilor administrate, şi nicidecum în vederea comparării acestora sub aspectul existenţei titlurilor de proprietate.

Câtă vreme argumentele instanţei nu au vizat întinderea dreptului de proprietate al părţilor, ci au fost expuse tocmai pentru a întări dovada exerciţiului posesiei, caracteristică acţiunii în grăniţuire, nu se poate constata că s-a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii sau că s-a făcut o greşită aplicare a principiului in dubio pro reo.
(Judecător Mioara Iolanda Grecu)
[29] Consimţământul la încheierea unui act autentic .Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
Consimţământul pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat, să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ( Decizia nr. 112/14.02.2011 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia nr. 112 din 14 februarie 2011.

Prin decizia nr. 112/14 februarie 2011 s-a respins ca nefondat recursul formulat de reclamanta M.M., împotriva deciziei civile nr. 465/22.09.2010 pronunţată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu pârâţii Z.GHE., Z.A., P.D.C., moştenitor al defunctului P. A..

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că critica recurentei, în sensul că, în ceea ce o priveşte pe defuncta Z.M., lipsa semnăturii acesteia din contractul de vânzare-cumpărare echivalează cu lipsa consimţământului la încheierea contractului este nefondată,întrucât consimţământul pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat, să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

Referitor la prima condiţie, în cauză nu s-a invocat lipsa discernământului defunctei Z.M.; cu privire la condiţia ca acesta să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, Curtea va reţine că recurenta s-a prezentat la notarul public, astfel cum rezultă din încheierea de autentificare nr.1939/1985 a Notarului Public B. O., pentru încheierea actului autentic, respectiv contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită.

Aceeaşi intenţie, de a produce efecte juridice reiese şi din planul de situaţie ce face parte integrantă din contractul de vânzare-cumpărare susmenţionat, întrucât acesta a fost semnat şi de defuncta Z. M.,precum şi din declaraţia autentificată sub nr.1938/18 martie 1985 de notarul de stat B. O. ce a fost dată şi semnată de ambii vânzători pentru a servi la înstrăinarea locuinţei.

Este îndeplinită şi condiţia, în sensul că a fost exteriorizat consimţământul, prin semnarea planului de situaţie, parte integrantă din contractul de vânzare-cumpărare în discuţie, prin menţiunile notarului public din încheierea de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare potrivit cărora, la încheierea acestuia a fost prezentă şi Z.M. precum şi din declaraţia autentificată sub nr.1938/18 martie 1985 de notarul de stat B. O. ce a fost dată şi semnată de ambii vânzători pentru a servi la înstrăinarea locuinţei.

Cu privire la ultima condiţie ce trebuia să fie îndeplinită, Curtea va reţine că nu s-a susţinut de către recurentă că ar fi fost alterat consimţământul defunctei pentru viciu de consimţământ la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Ca atare, contractul de vânzare-cumpărare susmenţionat este valabil, defuncta Z.M. exprimându-şi consimţământul liber la încheierea acestuia.

Nu se poate reţine că ambele instanţe au preluat în mod eronat apărarea formulată de intimaţii-pârâţi, care au încercat să creeze o falsă aparenţă de drept, în sensul că nu are importanţă faptul că defuncta Z.M. nu a semnat contractul de vânzare-cumpărare, întrucât, aşa cum s-a mai arătat, consimţământul defunctei Z.M. a fost valabil exprimat şi îndeplineşte condiţiile de valabilitate, astfel cum s-a motivat în precedent.

În ceea ce priveşte critica ce vizează motivarea instanţei de apel, potrivit căreia, menţiunile prinse în contractul de vânzare-cumpărare fac dovada până la înscrierea în fals în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului constatator, Curtea va reţine că este corectă motivarea instanţei sub acest aspect, întrucât disp.art.1173 Cod civil prevăd că actul autentic are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată.

De asemenea, trebuie văzute şi disp.art.1174 Cod civil, potrivit cărora, actul cel autentic sau cel sub semnătură privată are tot efectul între părţi despre drepturile şi obligaţiile ce constată, precum şi despre aceea ce este menţionat în act, peste obiectul principal al convenţiei, cînd menţionarea are un raport oarecare cu acest obiect.

Critica referitoare la faptul că instanţa nu avea voie să recurgă la prezumţia că lipsa semnăturii defunctei de pe contractul de vânzare-cumpărare s-a datorat unei erori materiale, mai ales că semnătura nu se regăseşte în niciunul din exemplarele întocmite este nefondată, întrucât, aşa cum s-a mai arătat, contractul de vânzare-cumpărare în litigiu nu este afectat de vreo cauză de nulitate, având în vedere faptul că defuncta Z.M. şi-a exprimat consimţământul în mod valabil, astfel cum s-a arătat mai sus.

Susţinerea recurentei că au fost încălcate dispoziţiile art. 29 din Hotărârea de Guvern nr. 1518/14.09.1960, urmează a fi respinsă, întrucât din încheierea de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1939/1985, reiese că defuncta Z. M. a fost prezentă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar pe planul de situaţie ce face parte integrantă din acest contract, se află semnătura defunctei, ceea ce echivalează cu exprimarea consimţământului ei la încheierea contractului.

Ultima critică ce vizează analiza probelor administrate urmează a fi respinsă ca nefondată întrucât se întemeiază pe art.304 pct.11 Cod pr.civilă, care se referă la faptul că hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând din aprecierea eronată a probelor administrate,text de lege ce a fost abrogat prin OUG 138/2000 aprobată prin Legea 219/2005.

(Judecător Elena Staicu)
[30] Proces de divorţ. Îndeplinirea procedurii de citare cu pârâta prin afişare la domiciliul ales. Mod de apreciere. Pârâtă cu reşedinţa într-un stat membru al uniunii europene. Dispoziţii incidente în materia citării acesteia la reşedinţa din străinătate.
Potrivit art. 88 al. 1 pct. 4 Cod pr. civ. citaţia va cuprinde numele, domiciliul şi calitatea celui citat, iar în lumina alineatului 2 al aceluiaşi text de lege această menţiune este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Pe de altă parte, faţă de petitul principal al cererii de chemare în judecată devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 616¹ Cod pr. civ. şi care impun obligaţii suplimentare în verificarea îndeplinirii procedurii de citare cu soţul pârât.

De asemenea în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că apelanta pârâtă a fost citată pentru fiecare termen în condiţii de regularitate procesuală şi la adresa sa din Spania.

După cum se reţine din actele şi lucrările dosarului acţiunea a fost introdusă pe rolul Judecătoriei Ploieşti la data de 03.09.2009, deci ulterior momentului în care România a devenit stat membru al Uniunii Europene.

Pe de altă parte procedura de citare urma a se efectua în Spania, deci în alt stat membru.

Într-o atare situaţie, în lumina efectului direct al dreptului comunicat şi aplicării prioritare a normelor comunitare procedura de citare trebuie efectuată în baza Regulamentului (CE) Nr. 1393 din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială ("notificarea sau comunicarea actelor") şi abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului.