Curtea de Apel Ploieşti Decizii Relevante Trimestrul I 2011 Întocmit Grefier Documentarist, Lucia Ana Maria Cuprins Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 356 din 17 februarie 2011.
Reclamantul C. M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Finanţelor Publice R., obligarea acesteia la emiterea procesului-verbal de distribuire a sumei de 124.435 lei, rezultată din executarea silită, înscrierea sa în tabloul creditorilor cu suma de 63.572 lei şi obligarea pârâtei la plata sumei de 63.572 lei reprezentând drepturi salariale.

În motivarea acţiunii a învederat că prin sentinţa civilă nr.1424/2009 pronunţată de Judecătoria R. în dosarul nr.1280/2009, definitivă şi irevocabilă, a fost anulat procesul verbal de eliberare şi distribuire a sumelor rezultate din executarea silită nr. 5108/28.05.2009 şi s-a dispus emiterea unui nou proces verbal privind distribuirea sumei de 124.435 lei, rezultată din executarea silită. Totodată s-a dispus înscrierea creanţei sale de 63.572 lei pe tabloul creditorilor, în procesul verbal de distribuire a sumei de 124.435 lei, datorată în baza titlului executoriu - sentinţa civilă nr.1070 din 21.11.2007.

Deşi hotărârea judecătorească este irevocabilă, pârâta refuză să o pună în aplicare, notificarea adresată pârâtei a rămas fără răspuns.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1073 şi următoarele Cod civil.

Pârâta a formulat întâmpinare, invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât reclamantul nu solicită anularea unui act administrativ şi introducerea acţiunii în contencios administrativ este rezervată acelei persoane care printr-un act administrativ se consideră vătămata într-un drept al său ori într-un interes legitim, public sau privat.

Prin sentinţa nr. 1416/9.11.2010 Tribunalul B. a respins excepţia inadmisibilităţii formulată de pârâtă. A admis acţiunea şi a obligat pârâta la distribuirea creanţei reclamantului potrivit procesului verbal de distribuire nr.798/21.06.2010.

Instanţa a respins excepţia invocată de către pârâta, având în vedere acţiunea reclamantului, care este fundamentată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, art.1, astfel cum s-a precizat în cererea completatoare şi la dezbaterea pe fond a cauzei; interesul este justificat de faptul că pârâta refuză nejustificat să rezolve o cerere a reclamantului referitoare la un drept, respectiv punerea în executare a titlului executoriu - sentinţa civilă nr.1424/2009 privind înscrierea în tabloul de distribuire, pentru drepturi salariale.

Pe fond tribunalul a reţinut că acţiunea este întemeiată.

Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond a formulat recurs pârâta Administraţia Finanţelor Publice R.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 304 ind. 1Cod procedură civilă.

Curtea a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1424/9.11.2009 pronunţată de Judecătoria R. în dosarul nr. 1280/287/2009 a fost admisă contestaţia la executare formulată de contestatorul C. M. şi a fost anulat procesul-verbal de eliberare şi distribuire a sumelor rezultate din executarea silită nr. 5108/28.05.2009 şi s-a dispus emiterea unui nou proces-verbal privind distribuirea sumei rezultate din executarea silită şi înscrierea în tabloul creditorilor a contestatorului; sentinţa a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâtă.

Or, cât timp intimatul-reclamant deţinea un titlu executoriu, constituit de sentinţa civilă menţionată, învestită cu formula executorie, cererea sa întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi art.1073 şi următoarele Cod civil nu este admisibilă, dispoziţiile art. 580² - 580 ind. 5 Cod procedură civilă reglementând procedura pusă la îndemâna creditorului pentru a constrânge debitorul unei obligaţii de a face cuprinsă într-un titlu executoriu de a se conforma titlului respectiv, cu sesizarea instanţei de executare.

Sub acest aspect, potrivit dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Refuzul, considerat nejustificat, de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti civile, nu intră în sfera de reglementare a Legii contenciosului administrativ, întrucât din interpretarea sistematică a prevederilor acesteia rezultă că refuzul rezolvării unei cereri ce poate face obiect al unei acţiuni în contencios administrativ priveşte numai cererile de emitere a unui act administrativ, ori de eliberare a unui certificat, adeverinţă sau alt înscris.

Potrivit dispoziţiile art. 371¹ din codul de procedură civilă, în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu, aceasta se aduce la îndeplinire pe calea executării silite, prin procedura reglementată de Cartea V din Codul de procedură civilă.

În consecinţă, Curtea constatând că recursul este fondat, în baza dispoziţiilor art.312 alin. 1-3 şi 304 pct. 9 Cod procedură civilă l-a admis, modificând în tot sentinţa, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.

[36] Obligaţia Instituţiei Prefectului de a înmatricula autovehicule fără plata taxei de poluare.
Refuzul pârâtei Instituţia Prefectului - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere – în a cărei competenţă este înmatricularea autovehiculelor , de înmatriculare a autovehiculului reclamantului fără plata taxei pe poluare, reprezintă un act administrativ nelegal, emis cu încălcarea dreptului reclamantului de a-i fi înmatriculat autoturismul independent de taxa pe poluare, drept rezultat din prevederile art. 110 (ex. articolul 90 par.1) din Tratatul de Instituire a Uniunii Europene.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 167 din 27 ianuarie 2011.
Reclamantul D. E. a solicitat, în contradictoriu cu Instituţia Prefectului judeţului B. – Serviciul Public Comunitar - Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor, obligarea acesteia la înmatricularea autoturismului marca HYUNDAI, fără plata taxei de mediu.

În motivarea acţiunii a învederat că a devenit proprietarul autoturismului, pentru înmatricularea căruia i se solicită dovada plăţii taxei de mediu, potrivit OUG nr.50/2008.

A apreciat reclamantul că dispoziţiile acestui act normativ, care stabilesc aplicarea taxei de mediu, sunt în contradicţie cu prevederile constituţionale, precum şi cu cele ale art.90 din Tratatul CE, care consacră unul din temeiurile de bază ale liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor în cadrul ţărilor membre comunitare, instituind regula conform căreia toate aceste state sunt obligate să înlăture orice măsură de natură administrativ fiscală sau vamală care ar putea afecta libera circulaţie a bunurilor în cadrul UE.

Cum în situaţia de faţă sunt încălcate o serie de principii, respectiv principiul priorităţii dreptului comunitar faţă de cel naţional, principiul aplicării directe a dreptului comunitar şi principiul nediscriminării, s-a solicitat admiterea acţiunii, invocându-se art. 11, 148 alin. 2 şi 4 din Constituţie, art. 90 din Tratatul CE, art. 1076 cod civil.

Pârâta, în conformitate cu dispoziţiile art.115 Cod procedură civilă, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, întrucât actul normativ ce instituie obligaţia achitării taxei pe poluare, respectiv OUG nr.50/2008 nu contravine normelor comunitare, având ca efect imediat diminuarea introducerii în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru.

Pârâta a arătat că pentru a proceda la înmatricularea unui autoturism, Serviciul Public Comunitar – Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Autovehiculelor, pretinde îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 11 din OUG 195/2002, respectiv art. 7 din Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 1501/2006, printre care figurează şi cerinţa existenţei dovezii pentru plata taxei de înmatriculare stabilită potrivit legii.

Or, după abrogarea articolului 2141-2143 din Legea 271/2003 privind Codul fiscal, în această materie sunt incidente dispoziţiile OUG 50/2008 privind instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, astfel că nu poate proceda la înmatriculare, pârâta fiind ţinută să respecte legislaţia internă, chiar şi în situaţia în care ulterior legiuitorul o va modifica, pentru a asigura compatibilitatea legii interne cu dreptul comunitar.

Prin sentinţa nr. 1375/28.10.2010 Tribunalul a admis acţiunea şi a obligat pârâta să înmatriculeze reclamantului autovehiculul fără plata taxei pe poluare.

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunal a formulat recurs pârâta Instituţia Prefectului - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere, care invocă faptul că dispoziţiile art. 2141 şi următoarele din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu contravin prevederilor art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană; în lipsa unei armonizări la nivelul Uniunii Europene în domeniul impozitării autovehiculelor, statele membre sunt libere să aplice astfel de taxe şi să stabilească nivelurile acestora.

În speţa recurenta solicită ca instanţa să reţină că taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule (taxa de primă înmatriculare) nu se aplică exclusiv autoturismelor second-hand provenind din alte state membre ale U.E., ci ea se aplică tuturor autoturismelor noi sau second-hand înmatriculate pentru prima data în România, indiferent de provenienţa lor geografică sau naţională, respectiv se aplică şi autoturismelor noi provenite din alte state membre ale U.E., autoturismelor noi şi second-hand provenite din alte state care nu sunt membre ale U.E. (Asia, America, etc.), precum şi autoturismelor noi din producţia naţională a României. Astfel, este binecunoscut că această taxă a fost achitată inclusiv pentru autoturismele şi autovehiculele noi din producţia naţională a României, respectiv pentru mărcile Dacia, Daewoo, Aro, precum şi pentru orice alte mărci de autoturisme şi autovehicule comerciale cu masă totală maximă autorizată de până la 3,5 tone inclusiv, supuse înmatriculării şi fabricate în România, criteriul unic fiind ca aceste autoturisme şi autovehicule să se afle la prima înmatriculare în România.

Ca urmare, instituirea criteriului primei înmatriculări în România conferă taxei speciale un caracter de maximă generalitate , care nu depinde în nici un fel de provenienţa geografică sau naţională a acestor autoturisme şi autovehicule, situaţie în care nu se poate vorbi de încălcarea art. 90 din tratatul C.E., nefiind vorba despre o măsură protecţionistă sau de discriminare negativă a autovehiculelor provenite din alte state membre, aflate la prima înmatriculare în România, în comparaţie cu autovehiculele provenite din România, aflate în aceeaşi situaţie de primă înmatriculare în România.

Aşadar, se vrea ca taxa pe poluare, al cărei scop este, în principiu, corect „poluatorul plăteşte”, să aibă ca efect imediat diminuarea introducerii în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru.

Se solicită admiterea recursului şi respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală.

Curtea a reţinut că acţiunea este admisibilă în temeiul art. 1 alin. 1 şi alin. 2 şi art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 republicată, privind contenciosul administrativ.

Articolul 148 alin.2 din Constituţia României instituie principiul priorităţii dreptului comunitar în faţa celui naţional. Potrivit practicii C.J.U.E., un sistem de impozitare poate fi considerat compatibil cu art. 110 T.C.E. doar dacă este stabilit astfel încât să excludă, în toate cazurile, posibilitatea ca  produsele importate să fie mai aspru taxate decât produsele naţionale şi să nu producă în niciun caz efecte discriminatorii. în materia importurilor autovehiculelor de ocazie, art. 110 T.C.E. urmăreşte să garanteze perfecta neutralitate a impozitelor interne în ceea ce priveşte concurenţa dintre produsele importate şi cele ce se află deja pe piaţa naţională.

Prin intermediul jurisprudenţei sale, Curtea de Justiţie a stabilit obligaţia administraţiilor şi a instanţelor naţionale de a aplica integral dreptul comunitar în cadrul sferei lor de competenţă şi de a proteja drepturile conferite de acesta cetăţenilor (aplicarea directă a dreptului comunitar), lăsând inaplicabilă orice dispoziţie contrară din dreptul intern, anterioară sau ulterioară normei comunitare (supremaţia dreptului comunitar asupra dreptului naţional).

Scopul general al art. 110 (ex. articolul 90 par.1) din Tratatul Comunităţii Europene este acela de a asigura libera circulaţie a mărfurilor. Acest articol se referă la impozitele şi taxele interne care impun o sarcină fiscală mai consistentă produselor provenite din alte state membre, în comparaţie cu produsele interne.

Sistemul de taxare nu trebuie să fie discriminatoriu, pentru autovehiculele second-hand de pe teritoriul României înmatriculate deja nepercepându-se această taxă, ca pentru autovehiculele second-hand înmatriculate pe teritoriul altui stat comunitar membru al U.E.

Fiind adoptată cu ignorarea dispoziţiilor Tratatului C.E., această taxă specială reprezintă o plată nedatorată, dispoziţiile care o reglementează fiind contrare legislaţiei comunitare, legislaţie pe care judecătorul naţional trebuie să o aplice fără a solicita sau aştepta eliminarea prealabilă a acestora pe calea legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional.

Obligaţia de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România fără ca textul să facă distincţia nici între autoturismele produse în România şi cele în afara acesteia, nici între autoturismele noi şi cele second-hand. Deoarece  O.U.G. nr. 50/2008 a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2008 (art. 14 alin 1), rezultă că taxa pe poluare este datorată numai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare în România, nu şi pentru cele aflate deja în circulaţie, înmatriculate în ţară.

Analizând dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2008 cu modificările ulterioare, rezultă că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre U.E. nu se percepe la o nouă înmatriculare taxa pe poluare dacă a fost anterior înmatriculat tot în România, dar se percepe această taxă pe poluare la autoturismul produs în ţară sau în alt stat membru U.E., dacă este înmatriculat pentru prima dată în România. 

Reglementată în acest mod, taxa pe poluare diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru, cumpărătorii fiind orientaţi din punct de vedere fiscal să achiziţioneze autovehicule second-hand deja înmatriculate în România. 

Art. 110 (ex. articolul 90 par.1) din Tratat produce efecte directe şi, ca atare, creează drepturi individuale pe care jurisdicţiile statelor membre ale uniunii le pot proteja.

Judecătorul naţional, ca prim judecător comunitar, are competenţa, atunci când dă efect direct dispoziţiilor art. 110 (ex. articolul 90 par.1) din Tratat, să aplice procedurile naţionale de aşa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie deplin şi efectiv protejate.

Prin urmare, refuzul pârâtei – în a cărei competenţă este înmatricularea autovehiculelor, de înmatriculare a autovehiculului reclamantului fără plata taxei pe poluare, reprezintă un act administrativ nelegal, emis cu încălcarea dreptului reclamantului de a-i fi înmatriculat autoturismul independent de taxa pe poluare, drept rezultat din prevederile art. 110 (ex. articolul 90 par.1) din Tratatul de Instituire a Uniunii Europene.

Curtea a constatat că obiectul cauzei priveşte numai obligaţia de înmatriculare fără plata taxei pe poluare, iar nu şi celelalte cerinţe de natură juridică sau tehnică privitoare la autoturism.

În consecinţă, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul.

[37] Acordarea sporului lunar de dificultate de 50% din salariul sau indemnizaţia corespunzătoare funcţiei pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică, alese sau numite, din administraţia publică centrală şi locală, prevăzut de art. 1 din O.U.G. nr. 136/ 2006 pentru completarea Legii nr. 263/ 2006 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 209/ 2005 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul proprietăţii.

Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice a modificat sau abrogat (expres sau implicit) toate actele normative anterioare ce conţin dispoziţii contrare, astfel că pentru anul 2010 ( pentru când s-a acordat sporul lunar de dificultate prin dispoziţia contestată) nu se pot acorda decât sporurile şi indemnizaţiile menţionate expres în cadrul Secţiunii II a Legii nr.330/2009, articolele nr.18-23.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art.23 al.2 din Legea nr.330/2009, „suma sporurilor şi indemnizaţiilor individuale nu va depăşi 30% din salariul de bază, solda funcţiei de bază sau indemnizaţia lunară de încadrare”. Ca urmare, sporul de dificultate acordat într-un cuantum ce depăşeşte, singur sau adunat cu alte sporuri şi indemnizaţii, limita precizată este nelegal.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 478 din 3 martie 2011.
Reclamanta Instituția Prefectului Judeţului D. a chemat în judecată pe calea contenciosului administrativ pe pârâtul Primarul com. V., solicitând anularea parţială a dispoziției nr.59/29.01.2010 privind acordarea sporului de dificultate pentru membrii Comisiei locale de aplicare a legilor fondului funciar şi a Legii nr. 10/2001, dispoziţie adoptată de pârât, prin care s-a acordat un spor de dificultate de 50 % din indemnizaţia funcţiei primarului şi viceprimarului comunei V.

Prin sentinţa nr. 1344 din 18 noiembrie 2010 Tribunalul D. a admis cererea formulată de Instituţia Prefectului Judeţului D., a anulat parţial dispoziţia nr. 59/29.01.2010 privind sporul de dificultate de 50% pentru aplicarea Legii 18/1991.

Tribunalul a reţinut că, potrivit expunerii de motive pentru adoptarea Ordonanţei de urgenţă nr. 136/2006 din 22/12/2006, privind completarea Legii nr. 263/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 209/2005 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul proprietăţii, în vederea susţinerii obiectivului de întărire a capacităţii instituţionale din administraţia publică locală şi centrală este necesară asigurarea unui cadru legal prin care să se elimine inechităţile create prin neacordarea unor drepturi de natură salarială persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică, alese sau numite, din administraţia publică locală şi centrală, implicate în mod direct în organizarea executării în concret a actelor normative din domeniul restituirii proprietăţilor, în special la nivelul primăriilor, în condiţiile în care salariaţii din subordinea acestora pot beneficia de spor lunar de dificultate.

Potrivit art. I alin.1 din aceeaşi lege , prin derogare de la prevederile Legii nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică, alese sau numite, din administraţia publică centrală şi locală beneficiază lunar de un spor de dificultate de până la 50% din indemnizaţia corespunzătoare funcţiei respective sau din salariul de încadrare, în cazul în care sunt implicate în aplicarea legii fondului funciar.

În această situaţie, tribunalul a apreciat că acest spor nu era un spor regular şi el putea fi acordat în mod real doar atunci când existau fonduri în bugetul local.

Tribunalul a constatat însă, că, potrivit art.1 din Legea cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, aceasta are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, stabilindu-se în mod imperativ că, începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului plătit din fondurile publice sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege. Or, de la adoptarea acestei legi, prevederile privind sporul de dificultate pentru membrii Comisiei locale de aplicare a legilor fondului funciar şi a Legii nr. 10/2001 nu se mai pot aplica, acestea fiind abrogate implicit.

Astfel, sistemul de salarizare reglementat prin lege are la bază, printre alte principii, conform art.3 alin.1 lit.b din lege şi principiul supremaţiei legii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc numai prin norme juridice de forţa legii.

Tribunalul a apreciat că, în cauză, prin raportare la normele legii privind salarizarea unitară, s-au stabilit drepturi de natură salarială fără respectarea acestui principiu al supremaţiei legii, printr-o simplă dispoziţie a Primarului Comunei V., care nu reprezintă o normă juridică de forţa legii.

Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâtul Primarul Comunei V., criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, întemeiat pe dispoziţiile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 şi de art. 3041 Cod procedură civilă.

Curtea a reţinut că motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă este neîntemeiat, din considerentele sentinţei recurate reieşind că hotărârea instanţei de fond cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, fără a exista contradicţie între considerente sau între considerente şi dispozitiv.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind interpretarea şi aplicarea greşită a legii, Curtea a considerat că este neîntemeiat.

Astfel, Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice a modificat sau abrogat (expres sau implicit) toate actele normative anterioare ce conţin dispoziţii contrare, astfel că pentru anul 2010 (pentru când s-a acordat sporul lunar de dificultate prin dispoziţia contestată) nu se pot acorda decât sporurile şi indemnizaţiile menţionate expres în cadrul Secţiunii II a Legii nr.330/2009, articolele nr.18-23.

Dispoziţiile art.22 al.1 din Anexa III a Legii nr.330/2009, conform cărora „funcţionarii publici au următoarele drepturi prevăzute de alte acte normative, al căror cuantum se suportă de la bugetul de stat, bugetul local sau, după caz, de la bugetul asigurărilor sociale de stat: indemnizaţiile stabilite pentru activităţi suplimentare la care sunt desemnaţi să participe în cadrul unor comisii organizate în condiţiile legii” sunt incidente doar în privinţa funcţionarilor publici, întrucât anexa III a Legii nr.330/2009 conţine reglementări specifice acestora. Ca urmare, acestea nu pot fi aplicate în cazul aleşilor locali sau personalului contractual – anexa nr.I a Legii nr.330/2009 neconţinând dispoziţii similare celor citate anterior, astfel că dispoziţia contestată este nelegală, întrucât prin aceasta s-a acordat sporul lunar de dificultate unor persoane care nu au calitatea de funcţionar public (primarul şi viceprimarul comunei).

Potrivit dispoziţiilor art.23 al.2 din Legea nr.330/2009, „suma sporurilor şi indemnizaţiilor individuale nu va depăşi 30% din salariul de bază, solda funcţiei de bază sau indemnizaţia lunară de încadrare”. Ca urmare, sporul de dificultate acordat într-un cuantum ce depăşeşte, singur sau adunat cu alte sporuri şi indemnizaţii, limita precizată este nelegal.

Prin dispoziţia contestată s-a dispus acordarea unui spor lunar de dificultate de 50% din salariul sau indemnizaţia corespunzătoare funcţiei, deci cu depăşirea limitei legale menţionate anterior, astfel că şi sub acest aspect dispoziţia este nelegală.

În consecinţă, faţă de dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9, art.304 ind.1 şi art.312 al.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

[38] Revizuirea întemeiată pe art. 322 pct.5 Cod procedură civilă