Curtea de Apel Ploieşti

3. Servitutea de vedere. Dobândirea dreptului de servitute de vedere, pe calea uzucapiunii de 30 de ani, este o excepţie de fond, care poate fi invocată întotdeauna, direct, în orice etapă procesuală.
Este ştiut că servitutea de vedere este o servitute continuă, întrucât pentru exerciţiul său nu este necesar faptul actual al omului. Servitutea de vedere este aparentă, întrucât este evidenţiată prin semne exterioare, respectiv, prin ferestre.

Excepţia dobândirii dreptului de servitute de vedere, pe calea uzucapiunii de 30 de ani, este o excepţie de fond, care poate fi invocată întotdeauna, direct, în orice etapă procesuală.
În fapt prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari la data de 14 martie 2008, sub nr. 1102/284/2008, reclamanţii B. N.şi B. F. au chemat în judecată pe pârâţii D.M. şi D.G., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să îi oblige pe pârâţi să le lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 200 mp teren pe care o ocupă fără drept, să se dispună grăniţuirea terenurilor lor limitrofe, să fie obligaţi pârâţii să mute haznaua aflată pe linia de hotar, să efectueze modificări la casa lor astfel încât apele pluviale să nu se scurgă pe proprietatea reclamanţilor şi să obtureze cele patru ferestre cu vedere spre proprietatea reclamanţilor.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că pârâţii au ridicat, fără autorizaţie, un gard ce desparte proprietatea lor de cea a reclamanţilor şi au ocupat o parte din terenul acestora. De asemenea, au arătat reclamanţii că apa pluvială de pe casa pârâţilor se scurge pe terenul lor, iar ferestrele de la casa acestora sunt la distanţă de câţiva centimetri faţă de proprietatea lor. De asemenea, au precizat reclamanţii că haznaua pârâţilor este aşezată pe hotarul dintre cele două proprietăţi, contravenind normelor de igienă.

Prin întâmpinare, pârâţii au solicitat admiterea în parte a acţiunii formulate de către reclamanţi, în sensul de a se dispune grăniţuirea celor două proprietăţi. Au mai precizat aceştia că nu ocupă terenul reclamanţilor, limitele celor două proprietăţi fiind neschimbate de 40 de ani.

De asemenea, pârâţii au arătat că nici haznaua şi nici acoperişul locuinţei lor nu afectează fondul proprietăţii învecinate, iar în ceea ce priveşte ferestrele, fostul proprietar al imobilului deţinut în prezent de reclamanţi a fost de acord cu orientarea acestora către curtea sa.

Judecătoria Răcari, prin sentinţa civilă nr. 2008 pronunţată la 3 iunie 2009, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, în sensul că s-a respins capătul de cerere privind revendicarea şi s-a dispus grăniţuirea suprafeţelor de teren învecinate, conform raportului de expertiză întocmit de expert G. V., pârâţii fiind obligaţi să desfiinţeze ferestrele cu vedere spre proprietatea reclamanţilor; să mute haznaua de lângă hotarul cu proprietatea reclamanţilor, să monteze pe acoperişul casei opritori pentru zăpadă; să execute o rigolă de beton pentru colectarea apei .

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii D. M. şi D. G. care au arătat că proprietatea lor se învecinează, parţial, pe latura de nord, cu imobilul aflat în posesia reclamanţilor-intimaţi, iar imobilele deţinute de părţi nu şi-au schimbat amplasamentul şi structura timp de 40 de ani .

Tribunalul Dâmboviţa, prin decizia civilă nr.29 din 19.01.2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii D. M. şi D. G., menţinând sentinţa instanţei de fond.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii D. M. şi D. G., invocând nelegalităţile prevăzute de art. 304 pct. 9 C.pr.civilă.

Au arătat recurenţii că la instanţa de apel au invocat excepţia uzucapiunii dreptului real dedus judecăţii, însă tribunalul a apreciat solicitarea lor ca fiind „cerere nouă formulată în apel” şi, pe cale de consecinţă, a îndepărtat argumentele în discuţie.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenţii au arătat că uzucapiunea poate fi invocată atât pe calea acţiunii, cât şi pe calea excepţiei, iar pe calea apelului nu au solicitat să constate ca au dobândit prin uzucapiune dreptul dedus judecăţii, ci, în apărare, au înţeles să invoce această excepţie în vederea respingerii acţiunii reclamanţilor.

De asemenea, s-a susţinut că, din întreg materialul probator administrat în cauză, a rezultat că la edificarea construcţiei, respectiv la practicarea ferestrelor în litigiu, au avut acordul proprietarului fondului învecinat, respectiv acordul numiţilor B., cu care au derulat permanent raporturi de bună vecinătate, neexistând nicio opoziţie a acestora la niciun act sau fapt material având ca obiect imobilul dedus judecăţii.

Recurenţii au mai arătat că servitutea de vedere are caracterul unei servituţi continue şi aparente manifestate prin semne exterioare vizibile, au dobândit-o prin posesia mai mare de 30 ani, motiv pentru care, în prezent, posesorii fondului aservit nu pot scădea sau face incomodă exercitarea acesteia de către titularii acestui drept.

Se mai arată de recurenţi că au procedat la edificarea locuinţei în urmă cu 40 de ani, astfel că, termenul prescripţiei achizitive a servituţii în discuţie a fost împlinit cu mult înainte de dobândirea imobilului de către numiţii B.

Al doilea motiv de recurs vizează obligarea recurenţilor la montarea pe acoperişul casei lor a unor opritori pentru zăpadă.

Se arată că, din expertiza construcţii întocmită de expert M. T. rezultă că acoperişul locuinţei recurenţilor are montat un ansamblu de jgheaburi şi burlane care preiau apele pluviale, astfel că, acestea nu se scurg pe terenul intimaţilor, între limita acoperişului şi limita proprietăţii învecinate fiind o distanţă de 65 cm.

Au mai arătat recurenţii că gardul pe care l-au edificat are o fundaţie de beton supraînălţată cu cca 40 cm, astfel încât, în lipsa sau în prezenţa unei rigole, de orice fel, scurgerea apelor pluviale pe terenul numiţilor Bloţ este imposibilă în condiţii normale de umiditate, orice acumulare peste înălţimea de 40 cm putând fi asociată forţei majore, situaţie de fapt care, oricum, ar fi în măsură să îi exonereze pe recurenţi de răspundere în faţa vecinilor, afectaţi şi ei de un eventual diluviu.

Cel de-al treilea motiv de recurs se referă la faptul că amplasamentul haznalei deduse judecăţii se identifică în interiorul proprietăţii recurenţilor, aceasta fiind edificată odată cu locuinţa şi cu acordul numitului B. I. autorul numiţilor B. şi, mai mult, se află la o distanţă considerabilă de locuinţa intimaţilor sau de orice sursă de apă potabilă.

Curtea a respins motivarea instanţei de apel, potrivit căreia dobândirea servituţii de vedere, prin invocarea uzucapiunii de 30 ani, constituie o cerere nouă, ceea ce ar încălca dispoziţiile art.294 alin. 1 C.pr.civilă, întrucât dobândirea dreptului de servitute de vedere, prin uzucapiunea de 30 ani, poate fi invocată şi pe cale de excepţie, conform art. 623 Cod civil.

Este ştiut că servitutea de vedere este o servitute continuă, întrucât pentru exerciţiul său nu este necesar faptul actual al omului. Servitutea de vedere este aparentă, întrucât este evidenţiată prin semne exterioare, respectiv, prin ferestre.

Excepţia dobândirii dreptului de servitute de vedere, pe calea uzucapiunii de 30 de ani, este o excepţie de fond, care poate fi invocată întotdeauna, direct, în orice etapă procesuală.

Deşi alineatul 1 teza a II-a a art. 294 C.pr.civilă, se referă numai la excepţiile de procedură, însă, trebuie admis că şi excepţiile de fond pot fi invocate, direct, în apel. Explicaţia este că, spre deosebire de excepţiile de procedură, excepţiile de fond pot fi invocate întotdeauna, fără nicio distincţie, direct, în orice etapă procesuală.

Faptul că recurenţii au edificat imobilul cu ferestrele actuale, în urmă cu mai mult de 30 de ani, rezultă din chiar răspunsul la interogatoriu al reclamantei B. N., care a răspuns, la întrebarea nr. 4, că locuinţa recurenţilor-pârâţi are aceeaşi configuraţie şi acelaşi amplasament cu cel pe care l-a văzut în timpul vieţii autorilor săi.

Mai mult, şi martora V. R., audiată la instanţa de fond, a arătat că locuinţa pârâţilor nu s-a schimbat de la data edificării acesteia.

Trebuie menţionate şi dispoziţiile art. 576-577 Cod civil, care definesc servituţile.

Prin aceste două articole se arată că servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil, pentru uzul şi utilitatea unui imobil având alt stăpân, iar art. 577 Cod civil vorbeşte de modul cum se nasc servituţile.

Chiar dacă art. 612 sau art. 613 Cod civil impun o anumită distanţă legală pentru practicarea ferestrelor de vedere, trebuie, însă, verificat, conform art. 576 Cod

civil, dacă fondul vecin, respectiv al intimaţilor-reclamanţi, este ameninţat cu o aservire, în sensul că proprietarul vecin să fie nevoit a respecta dreptul de a primi lumină, dobândit de proprietarul deschiderii, ceea ce s-ar traduce printr-o servitute non altius tollendi sau non aedificandi.

În cauza de faţă, ferestrele de vedere au fost dobândite de recurenţi cu mai mult de 30 de ani în urmă, iar aceasta nu impune intimaţilor-reclamanţi nicio obligaţie.

Pentru aceste motive, se va respinge cererea reclamanţilor-intimaţi de obligare a recurenţilor-pârâţi să-şi obtureze cele patru ferestre de la casă, fereastra de la magazie şi fereastra de la baie.

Faţă de aceste considerente, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 3 coroborat cu art. 304 pct., 9 C.pr.civilă, va admite recursul, va modifica în tot decizia şi în parte sentinţa, în sensul că va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâţilor să desfiinţeze ferestrele cu vedere spre proprietatea reclamanţilor şi să procedeze la transformarea lor în deschideri pentru aer şi lumină.

Urmează a fi menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Se va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

4. Cale de atac. Aplicarea principiului accesorium sequitur principale. Respingerea capătului pricipal de cerere ca rămas fără obiect. Consecinţe.
În aplicarea principiului accesorium sequitur principale calea de atac pentru întreaga hotărâre este cea prevăzută pentru capătul de cerere principal.

De vreme ce hotărârea pronunţată în evacuare este supusă dublului grad de control judiciar – apel şi recurs, faţă de caracterul neevaluabil în bani a acesteia, în mod corect a menţionat prima instanţă în cuprinsul dispozitivului sentinţei că aceasta este supusă apelului.

Pe de altă parte, împrejurarea că petitul referitor la evacuare a fost respins ca rămas fără obiect nu este de natură a conduce la o altă concluzie, instanţa fiind şi rămânând investită cu soluţionarea acestuia şi asupra căruia s-a pronunţat în modul arătat.( Decizia nr. 311 din 1 aprilie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).
Prin Decizia nr. 311 din 1 aprilie 2010 Curtea de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimatul-reclamant, a admis recursul formulat de pârâţii N.A. şi N.V împotriva Deciziei civile nr. 1863 din 17 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Prahova – Secţia civilă, în contradictoriu cu reclamantul N.G.S.B., a casat decizia menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Prahova – Secţia civilă pentru soluţionarea apelurilor declarate de reclamant şi pârâţi.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că, reclamantul N.G.S.B. a investit iniţial Judecătoria Ploieşti cu o cerere având ca obiect evacuarea pârâţilor N.A., N.V. şi N. A. din spaţiul situat în Ploieşti, str. Buna Vestire, nr. 43, jud. Prahova.

Prin cerere separată acelaşi reclamant a solicitat evacuarea pârâtei D.A. din acelaşi spaţiu.

La data de 12.02.2007 judecătoria a dispus conexarea celor două cauze.

Ulterior reclamantul şi-a completat cererea de chemare în judecată cu încă un petit solicitând obligarea pârâţilor în solidar la plata lipsei de folosinţă pentru imobilul în litigiu pe toată perioada de la încetarea raporturilor locative şi până la data eliberării şi predării în fapt a locuinţei.

Pe cale de cerere reconvenţională pârâţii din acţiunea iniţială au solicitat obligarea reclamantului la plata contravalorii lucrărilor efectuate la imobil în perioada 1977 – 1989 lucrări efectuate împreună cu cealaltă colocatară, respectiv D.A., cerând totodată şi acordarea unui drept de retenţie.

O cerere reconvenţională cu aceleaşi solicitări a formulat şi pârâta din cererea conexă.

Aşadar, prima instanţă a fost investită cu petite având ca obiect evacuare şi pretenţii.

Dintre acestea capătul principal de cerere este cel privitor la evacuare de vreme ce atât lipsa de folosinţă – solicitată până la predarea efectivă a bunului, cât şi cererea incidentală privind restituirea contravalorii lucrărilor efectuate la imobil depindeau de modul de soluţionare a acestuia.

Într-o atare situaţie, în aplicarea principiului accesorium sequitur principale calea de atac pentru întreaga hotărâre este cea prevăzută pentru capătul de cerere principal.

De vreme ce hotărârea pronunţată în evacuare este supusă dublului grad de control judiciar – apel şi recurs, faţă de caracterul neevaluabil în bani a acesteia, în mod corect a menţionat prima instanţă în cuprinsul dispozitivului sentinţei că aceasta este supusă apelului.

Pe de altă parte, împrejurarea că petitul referitor la evacuare a fost respins ca rămas fără obiect nu este de natură a conduce la o altă concluzie, instanţa fiind şi rămânând investită cu soluţionarea acestuia şi asupra căruia s-a pronunţat în modul arătat.

Astfel, în mod nelegal a procedat tribunalul atunci când a calificat calea de atac exercitată în cauză ca fiind recurs, cu raţionamentul că valoarea pretenţiilor rămase în litigiu este sub un miliard lei.

Faptul că, în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor conexe având ca obiect evacuare în sensul respingerii acestora ca rămase fără obiect, nici una din părţi nu a exercitat cale de atac nu înseamnă că a avut loc o restrângere a obiectului litigiului numai la petitele privitoare la pretenţii.

Curtea nu a putut avea în vedere susţinerile intimatului din cuprinsul întâmpinării în sensul că cei care au pus în discuţie calea de atac în faţa tribunalului au fost recurenţii N.V. şi N.A. care au susţinut că este vorba de recurs şi faţă de această solicitare instanţa a calificat calea de atac ca fiind recurs şi nici una din părţi nu a obiectat la această calificare.

După cum se ştie, în lumina principiului legalităţii căilor de atac hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac şi termenelor stabilite de lege, iar nu indicate de instanţa de judecată sau solicitate de părţi.

Întrucât aşa cum s-a menţionat în precedentul prezentelor considerente faţă de capătul principal de cerere calea de atac împotriva hotărârii de primă instanţă este apelul , iar nu recursul Curtea a reţinut că tribunalul a procedat la soluţionarea cauzei cu încălcarea competenţei altei instanţe, devenind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 Cod pr. civ.

Pentru toate motivele arătate şi având în vedere textul de lege şi principiile menţionate Curtea a respins excepţia de inadmisibilitate a recursului invocată de intimatul reclamant.

Totodată, Curtea a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Prahova pentru soluţionarea apelurilor declarate de reclamant şi de către pârâţi.
5. Recurs. Nulitate de ordine publică. Încălcarea dreptului părţii la un proces echitabil.
Cod de procedură civilă-art. 129 alin.5 şi 6; art.304 pct.5;

art.312 alin.1,2,3,4 şi 5

Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale- art. 6
Pronunţând soluţia de admitere a apelului şi de „schimbare în tot a sentinţei în sensul respingerii cererii”, în condiţiile în care, prin sentinţa menţionată judecătorul fondului a dispus nu numai asupra acţiunii principale, dar şi asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, şi respectiv asupra a două cereri reconvenţionale, tribunalul a încălcat flagrant dreptul părţii la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din CEDO, drept care implică, printre altele, obligaţia pentru instanţe de a proceda la examinarea efectivă a cererilor deduse judecăţii, pentru a putea pronunţa o hotărâre care să asigure o rezolvare completă şi pertinentă a acestora.

Totodată, instanţa de apel a încălcat şi disp.art. 129 alin.5 şi 6 Cod proc.civilă, pronunţând o soluţie informă, plină de contradicţii, situaţie ce este de natură să atragă incidenţa cazului de nulitate de ordine publică reglementat de art. 304 pct.5 Cod proc.civilă şi să impună, în raport de dispoziţiile imperative ale art. 312 pct.1,2,3,4 şi 5Cod proc.civilă, admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
Curtea de Apel Ploieşti, decizia civilă nr. 390 din data de 3 mai 2010
Curtea de Apel Ploieşti a fost învestită, prin dosarul nr. 3737,1/284/2007, cu soluţionarea recursului declarat de reclamanţii MNI şi MA, în contradictoriu cu intimaţii NM, PG şi CF împotriva deciziei civile nr. 38 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa la data de 21.01.2010, prin care s-a respins excepţia tardivităţii apelului, invocată de MNI şi MA şi s-a admis apelul declarat de PG, schimbându-se în tot sentinţa civilă nr. 1222 din 30.03.2009 a Judecătoriei Răcari, în sensul respingerii cererii.

La termenul de judecată din data de 3.05.2010, Curtea a invocat din oficiu şi a pus în discuţia părţilor, în temeiul disp.art. 129 alin.4 Cod proc.civilă rap.la art. 304 pct.5, 129 alin.6 Cod proc.civilă şi art. 312 alin.5 Cod proc.civilă, un motiv de nulitate de ordine publică ce afectează decizia recurată, constând în faptul că, prin hotărârea pronunţată, Tribunalul Dâmboviţa a dispus doar asupra cererii formulată de

reclamanţi, lăsând nesoluţionate celelalte cereri cu care fusese legal învestit de către părţi.

La data de 3.05.2010, Curtea de Apel Ploieşti a pronunţat decizia nr. 390, prin care a admis recursul declarat de MNI şi MA şi a dispus casarea deciziei nr. 38/21.01.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, cu trimiterea cauze spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, reţinând următoarele :

Prin decizia recurată, tribunalul a dispus, urmare a admiterii apelului declarat de pârâta PG, „schimbarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii cererii”, în condiţiile în care, prin sentinţa menţionată se dispusese respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâte, admiterea cererii principale, ieşirea din indiviziune a părţilor, constatarea vânzării-cumpărării intervenită între reclamanţi şi pârâtă cu privire la terenul de 2100 mp, hotărârea urmând să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, precum şi respingerea cererilor reconvenţionale formulate de către pârâta NM şi respectiv de către pârâtele PG şi CF.

Mai mult decât atât, deşi instanţa de apel dispune, prin dispozitivul deciziei, schimbarea în tot a sentinţei, în sensul „respingerii cererii”, din considerentele deciziei reiese că singura cerere analizată de către tribunal a fost în realitate capătul de cerere prin care reclamanţii solicitaseră constatarea valabilităţii convenţiei de vânzare-cumpărare şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, ceea ce conduce la concluzia că prin sintagma „respinge cererea”, tribunalul s-a referit în realitate doar la capătul doi din acţiunea introductivă, neexistând nicio referire în considerentele deciziei cu privire la soluţia adoptată în privinţa capătului principal de cerere, având ca obiect acţiunea oblică, întemeiată pe disp.art. 974 Cod civil.

De asemenea, reţine Curtea, instanţa de apel nu s-a pronunţat deloc cu privire la cererile reconvenţionale, deşi dispusese schimbarea în tot a sentinţei, în speţă neputându-se discuta despre o simplă eroare materială, în condiţiile în care aceleaşi menţiuni contradictorii există şi în minuta deciziei, aflată la fila 9 dosar apel („schimbarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii cererii”).

Procedând astfel, tribunalul a încălcat în mod flagrant dreptul părţii la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, drept care implică, printre altele,obligaţia pentru instanţe de a proceda la o examinare efectivă a cererilor deduse judecăţii, pentru a putea pronunţa o hotărâre care să asigure o rezolvare completă şi pertinentă a acestora.

În acest sens, CEDO a statuat constant, în jurisprudenţa sa că, întrucât Convenţia nu urmăreşte să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv, decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat reţinute, în sensul de a fi analizate corespunzător de către instanţa sesizată. (Cauza Artico împotriva Italiei, Cauza Dima împotriva României, Cauza Albina împotriva României).

Totodată, Curtea a constatat că o dispoziţie asemănătoare se întâlneşte în legislaţia naţională, Codul de procedură civilă statuând prin normele reglementate de art. 129 alin.5 şi 6, obligaţia instanţei de a hotărî asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Raportat la aceste argumente, Curtea a stabilit că decizia pronunţată de instanţa de apel încalcă dispoziţiile legale menţionate în paragrafele precedente, neasigurând o rezolvare completă cererilor deduse judecăţii, ci una informă, plină de contradicţii, situaţie de natură să atragă incidenţa cazului de nulitate de ordine publică, reglementat de art. 304 pct.5 Cod proc.civilă şi să impună, în raport de dispoziţiile imperative ale art. 312 pct.1,2,3 şi 4 Cod proc.civilă, admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

6.Încredinţare minor. Noţiunea de „interes al copilului minor”
Codul familiei- art. 42
Potrivit dispoziţiilor art. 42 din Codul familiei, criteriul ce trebuie avut în vedere de instanţă pentru a decide cu privire la încredinţarea copiilor minori este exclusiv interesul acestora.

Noţiunea de „interes al copilului minor”, de care trebuie să se ţină seama pentru încredinţarea acestuia, are un caracter complex, fiind în funcţie de o serie de factori, printre care: posibilităţile materiale ale părinţilor, vârsta copiilor, posibilităţile fiecărui părinte de supraveghere şi îngrijire a copiilor, preocuparea manifestată pentru creşterea copiilor până în momentul litigiului, ataşamentul copiilor faţă de fiecare dintre părinţi.

Prin decizia civilă nr. 540/21.06.2010, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta S.M. împotriva deciziei civile nr. 77/25.02.2010 a Tribunalului Dâmboviţa, apreciind-o ca fiind legală.

Potrivit dispoziţiilor art. 42 din Codul familiei, criteriul ce trebuie avut în vedere de instanţă pentru a decide cu privire la încredinţarea copiilor minori este exclusiv interesul acestora.

Noţiunea de „interes al copilului minor”, de care trebuie să se ţină seama pentru încredinţarea acestuia, are un caracter complex, fiind în funcţie de o serie de factori, printre care: posibilităţile materiale ale părinţilor, vârsta copiilor, posibilităţile fiecărui părinte de supraveghere şi îngrijire a copiilor, preocuparea manifestată pentru creşterea copiilor până în momentul litigiului, ataşamentul copiilor faţă de fiecare dintre părinţi.

În acest context, voinţa exprimată de minor trebuie apreciată în raport de interesul său, neavând o influenţă majoră pentru încredinţarea sa.

În cazul în speţă, cum în mod legal au reţinut şi primele două instanţe, este în interesul minorului F.G., născut la data de zz/ll/aaaa, de a fi încredinţat tatălui spre creştere şi educare.

Ţinând seama de vârsta minorului, de faptul că acesta a fost crescut împreună cu sora sa, este cert că îndepărtarea lui din mediul care îi conferă siguranţă şi stabilitate şi plasarea lui într-un mediu social şi cultural total străin, i-ar putea crea dificultăţi de ordin emoţional şi nu s-ar putea circumscrie interesului acestuia.

Faţă de considerentele expuse anterior, Curtea , în baza art. 312 Cod proc.civilă raportat la art. 304 pct.9 Cod proc.civilă, a respins recursul ca nefondat.