Curtea de Apel Ploieşti

2. Înlocuirea administratorului judiciar se dispune pentru motive temeinice
- art.19 alin.2¹, art.22 alin.2 din Legea nr.85/2005, modificată prin O.U.G. nr.173/2008 aprobată prin Legea nr.277/2009
Potrivit art.22 alin.3 din Legea insolvenţei administratorul judiciar poate fi înlocuit pentru motive temeinice în orice stadiu al procedurii, instituţia desemnării administratorului sau lichidatorului judiciar fiind diferită de cea a înlocuirii,

Art.19 alin.2¹ din Legea nr.85/2006 reglementează situaţia desemnării administratorului sau lichidatorului judiciar în locul administratorului sau lichidatorului provizoriu, creditorul ce deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor putând decide fără consultarea celorlalţi creditori, însă acest text de lege nu are aplicabilitate în ceea ce priveşte un administrator sau lichidator confirmat de Adunarea creditorilor, schimbarea acestuia neputându-se realiza decât prin înlocuire pentru motive temeinice, conform art.22 alin.3 din Legea insolvenţei.
Decizia nr.296 din data de 22 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti– Secţia Comercială şi de Contencios administrativ şi Fiscal

Prin cererea formulată de către DGFP Prahova, la data de 29.06.2009 la Tribunalul Prahova, s-a solicitat înlocuirea administratorului judiciar desemnat de instanţă cu RVA I. S. SPRL, fără a se motiva această solicitare.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 2 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Prahova, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice de înlocuire a lichidatorului judiciar P. SPRL desemnat de instanţă pentru debitoarea SC A. G. SA, încheiere ce a fost îndreptată la 20.11.2009, în sensul că P. SPRL este administrator judiciar şi nu lichidator judiciar cum din eroare s-a menţionat în considerentele, minuta şi dispozitivul primei încheieri.

Pentru a pronunţa această încheiere judecătorul-sindic a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art.22 alin.3 din Legea nr.85/2006, în orice stadiu al procedurii, judecătorul-sindic, din oficiu sau la cererea comitetului creditorilor, îl poate înlocui pe administratorul judiciar prin încheiere motivată, pentru motive

temeinice, că potrivit dispoziţiilor art.24 alin.1 din Legea nr.85/2006, în cazul în care

dispune trecerea la faliment, judecătorul-sindic va desemna un lichidator, aplicându-se, în mod corespunzător, dispoziţiile art.19, 21, 22, 23 şi ale art.102 alin.5.

S-a mai reţinut că solicitarea de înlocuire nu este motivată şi în plus, în şedinţa din camera de consiliu din data de 02.10.2009, la solicitarea judecătorului-sindic, reprezentantul creditoarei D.G.F.P. P. nu a putut prezenta oral, nici la acest termen, motivele de înlocuire a lichidatorului judiciar P. SPRL, lichidatorul P. SPRL a dat dovadă de profesionalism în îndeplinirea atribuţiilor în cadrul procedurii insolvenţei privind pe debitoarea SC A. G. SA, atribuţii pe care le-a îndeplinit la termenele prevăzute de lege sau stabilite de judecătorul-sindic.

Împotriva acestei încheierii a declarat recurs creditoarea DGFP P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitându-se admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii, iar pe fond înlocuirea administratorului judiciar P. SPRL cu RVA I. S. SPRL cu un onorariu de 3% din sumele distribuite către pârâtă.

În motivarea recursului s-a arătat că potrivit art. 2 alin. 2 din OPANAF nr. 1009 pentru contribuabilii care au creanţe fiscale mai mari sau egale cu 10.000.000 lei, organele fiscale care au calitatea de creditori fiscali vor propune judecătorului sindic desemnarea practicianului selectat de comisia constituită la nivelul ANAF, iar prin adresa din 09.01.2009, s-a făcut cunoscut DGFP P., că urmare selecţiei organizate la 18.12.2008, în dosarul 1186/105/2004 aflat pe rolul Tribunalului Prahova, a fost desemnat în calitate de administrator judiciar RVA I. S. SPRL, privind pe debitoarea SC A. G. SA, în acest sens s-a formulat cerere de înlocuire a administratorului judiciar la 29.06.2009, cererea având anexată adresa 823482/29.12.2008, din care rezultă că schimbarea se solicită urmare modificărilor aduse Legii 85/2006, prin OUG 173/2008, respectiv a art. 19 pct. 2¹ conform căruia creditorul ce deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor poate să decidă fără consultarea adunării creditorilor desemnarea unui nou administrator sau lichidator judiciar şi renumeraţia acestuia.

S-a mai susţinut de recurentă că singura condiţie impusă de legiuitor pentru a promova o cerere de înlocuire este aceea de a deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor, iar DGFP P. este singurul creditor al SC A. G. SA, cererea de înlocuire nu a fost făcută în conformitate cu art. 22 alin. 2 din Legea 85/2006, ci având în vedere selecţia organizată de ANAF în temeiul art. 13 din OPANAF 1009/2007 şi art. 19 alin. 2¹ din legea insolvenţei, instanţa de fond nereţinând că recurenta şi-a precizat acest temei de drept, nu s-a făcut referire la art. 22 alin. 3 din Legea 85/2006, întrucât acest text de lege nu a suferit nicio modificare prin OUG 173/2008.

De asemenea, s-a învederat instanţei de recurentă că judecătorul sindic

s-a aflat în confuzie la momentul pronunţării încheierii recurate, creditoarea a solicitat înlocuirea administratorului judiciar al SC A. G. SA şi a dispus respingerea cererii de înlocuire a lichidatorului judiciar al debitoarei, deşi, procedura se află în faza de reorganizare judiciară, ce este coordonată de un administrator judiciar.

La data de 17.02.2010, intimatul administrator judiciar a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, întrucât cererea formulată de recurentă la 20 iunie 2009, a fost o cerere de înlocuire a administratorului judiciar, care nu putea avea ca temei de drept decât art. 22 alin. 2 din Legea 85/2006, în mod corect judecătorul sindic constatând că nu este nici un motiv pentru înlocuirea administratorului.

Prin întâmpinarea din 17.02.2010 intimata debitoare a solicitat respingerea recursului, întrucât schimbarea administratorului judiciar în baza art. 19 alin. 2¹ din legea insolvenţei este inadmisibilă, acest text de lege referindu-se la momentul aprobării de către Adunarea Creditorilor sau în ipoteza în care creditorul deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor, putându-se desemna un administrator judiciar sau lichidator în locul administratorului sau lichidatorului provizoriu, ori, administratorul judiciar P. SPRL nu este un administrator provizoriu, ci confirmat de Adunarea Creditorilor.

După analizarea criticilor formulate Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia nr.296 din 22 februarie 2010 a respins ca nefondat recursul.

Pentru a decide astfel s-a reţinut că pe rolul Tribunalului Prahova, se află în curs de derulare procedura insolvenţei în ceea ce priveşte SC A. G. SA, procedură deschisă la 2.09.2004, judecătorul sindic numind administrator judiciar provizoriu pe intimata SC P. SPRL, care de la data desemnării a îndeplinit toate atribuţiile ce îi revin conform art. 20 din legea insolvenţei, întocmind rapoarte de activitate din septembrie 2004 la zi, acest administrator judiciar fiind confirmat de Adunarea Creditorilor conform procesului verbal din 7.04.2006.

La data de 29 iunie 2009, recurenta creditoare a formulat cerere de înlocuire a administratorului judiciar P. SPRL desemnat de instanţă, prin sentinţa de deschidere a procedurii din 2.09.2004 şi confirmat de Adunarea Creditorilor la 7.04.2006 cu RVA I. S. SPRL, cererea nefiind motivată în fapt şi în drept, iar în şedinţa publică din 2 octombrie 2009, reprezentatul DGFP P., a precizat că nu i-au fost comunicate motivele pentru care ANAF a solicitat înlocuirea administratorului judiciar, astfel că, cererea de înlocuire nu a fost motivată nici oral în faţa instanţei.

În mod corect, Tribunalul Prahova, a constat că administratorul judiciar poate fi înlocuit pentru motive temeinicie în orice stadiu al procedurii în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. 3 din Legea 85/2006, însă, solicitarea de înlocuire a recurentei creditoare nu este motivată, astfel că nu este întemeiată, respingând cererea ca atare.

În ceea ce priveşte, motivul de recurs potrivit căruia în urma selecţiei din 18.12.2008, Comisia constituită la nivelul ANAF a desemnat în calitate de administrator judiciar în dosarul nr. 1186/105/2004 pe RVA I. S. SPRL, iar cererea de înlocuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 19 pct. 2¹ din legea insolvenţei, creditorul ce deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor putând să decidă fără consultarea Adunării Creditorilor desemnarea unui administrator judiciar sau lichidator, DGFP P. fiind singurul creditor al SC A. G. SA, Curtea constată că nu este fondat, întrucât prin OPANAF 1009/2007, este reglementată procedura de selecţie a practicienilor în insolvenţă agreaţi de ANAF, această instituţie prin comisia constituită la nivel central fiind abilitată să desemneze lichidatori sau administratori judiciari în dosarele în care organele fiscale au calitatea de creditori, însă dispoziţiile legale din ordinul precizat mai sus se aplică în concordanţă cu dispoziţiile Legii 85/2006, astfel că o cerere de înlocuire a administratorului judiciar nu se poate dispune decât în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. 2 din lege, instituţia desemnării administratorului sau lichidatorului judiciar fiind diferită de cea a înlocuirii, aceasta din urmă putându-se dispune numai pentru motive temeinice.

Referitor la motivul de recurs potrivit căreia cererea creditoarei are ca temei de drept dispoziţiile art. 19 alin. 2¹ din legea insolvenţei, text de lege introdus prin OUG 173/2008, neavând aplicabilitate art. 22 alin. 2 din Legea 85/2006, iar singura condiţie impusă de legiuitor pentru a se solicita înlocuirea este ca respectivul creditor să deţină o creanţă de cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor se constată că nu este întemeiat, întrucât prevederile legale precizate de DGFP Prahova, sunt aplicabile la desemnarea unui administrator judiciar sau lichidator în locul administratorului judiciar sau lichidatorului provizoriu, când creditorul ce deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor poate decide fără consultarea creditorilor în acest sens, ori în cauza de faţă intimata SC P. SPRL, nu este administrator judiciar provizoriu ci confirmat de Adunarea Creditorilor, încă din 7.04.2006, schimbarea acestui administrator judiciar neputându-se dispune decât prin înlocuire, în mod corect judecătorul sindic făcând trimitere la textele de lege ce reglementează înlocuirea administratorului sau lichidatorului judiciar.

În ceea ce priveşte motivul de recurs potrivit căruia judecătorul sindic a confundat cererea cu care a fost sesizat, în condiţiile în care creditoarea a solicitat înlocuirea administratorului judiciar şi s-a dispus respingerea cererii de înlocuire a lichidatorului judiciar, nu este întemeiat, întrucât prin încheierea recurată s-a dispus în acest sens , însă prin încheierea din 20.11.2009, a fost îndreptată eroarea materială din minută, considerentele şi dispozitivul hotărârii din 2 octombrie 2009, în sensul că SC P. SPRL este administrator judiciar şi nu lichidator.

Faţă de aceste considerente Curtea a constatat că în mod corect judecătorul sindic a respins cererea de înlocuire a administratorului judiciar în condiţiile în care creditoarea recurentă nu a învederat motivele temeinice care să justifice cererea de înlocuire, motive care să fie analizate de instanţa de fond prin prisma îndeplinirii atribuţiilor administratorului judiciar în cadrul procedurii de insolvenţă, privind pe debitoarea SC A. G. SA, o cerere de înlocuire nu se poate dispune decât în condiţiile prevăzute de art. 22 alin.2 din Legea 85/2006 cu modificările la zi, încheierea recurată nu este afectată de nelegalitate sau netemeinicie, recursul nu este fondat, respingându-l conform art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă.

3. Deschiderea procedurii insolvenţei şi efectele pe care le produce hotărârea de deschidere a procedurii. Imposibilitatea trecerii la procedura falimentului în cazul casării sentinţei de deschidere a procedurii.



- art. 33 şi urm. şi art. 107 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi art. 311 Cod procedură civilă.
Casarea sentinţei de deschidere a procedurii a avut ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară deschiderii procedurii, astfel că măsurile dispuse fără a exista o hotărâre de deschidere a procedurii nu pot produce efecte juridice, cererile părţilor urmând a fi reanalizate.

Fiind casată hotărârea prin care s-a deschis procedura insolvenţei faţă de debitoarea recurentă nu se mai putea trece la o altă fază a procedurii insolvenţei, fără a se hotărî dacă se impune sau nu redeschiderea procedurii.
Decizia nr. 851 din data de 17 mai 2010 pronunţată de

Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de

Contencios Administrativ şi Fiscal
În cadrul procedurii insolvenţei deschisă împotriva debitoarei SC DC SRL prin sentinţa nr.277/2.02.2009, a fost întocmit raportul administratorului judiciar prin care s-a propus, intrarea debitoarei în faliment, potrivit art.54 alin 3 din Legea privind procedura insolvenţei.

Prin sentinţa nr.1024 din 22 mai 2009, judecătorul-sindic a admis cererea formulată de administratorul judiciar şi în temeiul art. 107 lit. D din legea privind procedura insolvenţei, a aprobat raportul administratorului judiciar, a dispus intrarea în procedura simplificată şi începerea procedurii falimentului debitoarei.

Totodată s-a dispus dizolvarea societăţii debitoare şi ridicarea dreptului de administrare al debitorului, fixându-se termenul maxim de predare a gestiunii către lichidator împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a constat că sunt îndeplinite condiţiile deschiderii procedurii falimentului, potrivit: art. 107 lit. D din Legea nr. 85/2006.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs debitoarea criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie invocând dispoziţiile art.304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În motivarea căii de atac, recurenta debitoare a arătat că prin sentinţa nr.277 din 2.02.2009, pronunţată de Tribunalul Prahova s-a dispus deschidere procedurii generale a insolvenţei privind pe debitoarea, SC DC SRL, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, iar prin decizia nr. 992 din 22.06.2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat de debitoare, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare în condiţii de legală citare.

Mai arată recurenta, că la data de 22.05.2009, anterior soluţionării recursului declarat împotriva hotărârii de deschidere a procedurii generale a insolvenţei, în dosarul de fond s-a pronunţat sentinţa nr. 1024 prin care s-a dispus intrarea în procedura simplificată, începerea procedurii falimentului debitoarei, hotărârea de intrare în faliment în procedură simplificată fiind profund nelegală şi netemeinică, întrucât hotărârea de deschidere a procedurii generale, conform art. 311 Cod procedură civilă, nu are nicio putere, părţile aflându-se începând cu data de 22.06.2009 în situaţia anterioară pronunţării hotărârii, ceea ce înseamnă că faţă de debitoare nu s-a deschis procedura generală a insolvenţei.

În opinia recurentei, instanţa de fond în mod greşit a admis propunerea administratorului judiciar şi s-a dispus începerea falimentului în procedura simplificată, nefiind îndeplinite la acel moment condiţiile pentru a se lua această măsură, mai mult debitoarea nu a fost citată, iar instanţa de fond nu a respectat condiţiile prevăzute de art. 54 alin. 3 din Legea nr. 85/2006.

Mai arată că, odată deschisă procedura generală, trecerea la faliment în procedură simplificată se poate face numai după ce hotărârea de deschidere a procedurii generale a rămas irevocabilă, or, în cauza de faţă, această condiţie nu era îndeplinită, respectiv hotărârea nu era irevocabilă, mai mult a fost casată în totalitate pentru nelegală citare, iar potrivit art. 106 Cod procedură civilă, anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor următoare.

Astfel, hotărârea de deschidere a procedurii generale este nulă, la fel şi celelalte acte de procedură care sunt ulterioare acesteia.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Prin întâmpinarea formulată la data de 24.03.2010, lichidatorul judiciar, a solicitat în esenţă respingerea recursului ca nefondat, cu precizarea că sentinţa fiind casată, hotărârea de intrare în faliment este nulă, recursul fiind lipsit de interes.

Curtea, examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, a normelor legale incidente în cauză, a art. 304 şi 304¹ Cod procedură civilă, a constatat că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează:

Prin sentinţa nr. 277 din 2.02.2009, pronunţată de Tribunalul Prahova s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă privind pe debitoarea, SC DC SRL, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs debitoarea iar prin decizia nr. 992 din 22.06.2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare în condiţii de legală citare.

La data de 22.05.2009, anterior soluţionării recursului declarat împotriva hotărârii de deschidere a procedurii generale a insolvenţei, în dosarul de fond s-a pronunţat sentinţa nr. 1024 prin care s-a dispus intrarea în procedura simplificată şi începerea procedurii falimentului debitoarei.

Fiind casată hotărârea prin care s-a deschis procedura insolvenţei faţă de debitoarea recurentă SC DC SRL, nu se mai putea trece la o altă fază a procedurii insolvenţei, fără a se hotărî dacă se impune sau nu redeschiderea procedurii.

Hotărârea privind deschiderea procedurii nu a fost suspendată, astfel că procedura şi-a urmat cursul, însă după casarea sentinţei de deschidere a procedurii toate măsurile ulterioare dispuse în baza acesteia sunt nule.

Casarea sentinţei de deschidere a procedurii a avut ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară deschiderii procedurii, astfel că măsurile dispuse fără a exista o hotărâre de deschidere a procedurii nu pot produce efecte juridice, cererile părţilor urmând a fi reanalizate.

Sentinţa recurată fiind executorie recurenta justifică un interes născut legitim şi actual în promovarea căii de atac pentru a anula efectele unei măsuri dispuse fără a fi parcursă faza iniţială de deschidere a procedurii insolvenţei.

Faţă de cele precizate, Curtea a apreciat că se impune casarea sentinţei prin care s-a admis cererea formulată de administratorul judiciar, s-a aprobat raportul întocmit de acesta dispunându-se intrarea în procedură simplificată, începerea procedurii falimentului debitoarei şi dizolvarea societăţii debitoare, întrucât la data care a fost luată măsura respectivă nu mai era deschisă procedura insolvenţei, sentinţa de deschidere fiind casată, nemaiavând nicio putere (art.311 Cod procedură civilă).

4. Caracter cert, lichid şi exigibil al creanţei, în vederea înscrierii în tabelul creditorilor.

• 
  art. 67 (1) din Legea nr.85/2006 R
  

privind procedura insolvenţei.
Potrivit art. 67(1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, administratorul judiciar va verifica documentele depuse de creditori odată cu cererea pentru înscrierea în tabelul creanţelor şi va efectua o verificare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe.
Decizia nr. 1000 din data de 7 iunie 2010,

pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia

Comercială şi de Contencios Administrativ şi

Fiscal
Prin decizia nr.1000 din 7 iunie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de creditoarea SC U. L. C. IFN S.A., împotriva sentinţei nr.331 din data de 23.02.2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata SC S. L. SRL, prin administrator judiciar.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Prin sentinţa nr.331/23.02.2010, Tribunalul Prahova a respins contestaţia la tabelul preliminar al debitoarei SC S. L.SRL, întocmit de administratorul judiciar P. SPRL, înlocuit ulterior cu C. H., formulată de creditoarea SC U. L. C. IFN SA, ca neîntemeiată.

Astfel, creditoarea a solicitat înscrierea în tabel cu suma de 98373,19 lei, înscriindu-se de administratorul judiciar numai suma de 25.982,84 lei, iar diferenţa de 72.390,35 lei reprezentând ratele de leasing până la finalizarea contractului de leasing, nu a fost admisă pe motiv că, în contract a fost prevăzută o clauză penală abuzivă.

La pronunţarea sentinţei, instanţa de fond a avut în vedere şi disp. art. 5 din Codul civil, acestea prevăzând că, nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare, de la legile care interesează ordinea publică sau bunele moravuri.

În cauza de faţă, s-a motivat că, plata ratelor viitoare de leasing după reziliere şi predarea autovehiculului, reprezintă în fapt o sarcină excesivă impusă utilizatorului, ajungându-se la situaţia în care, este mai profitabil pentru utilizator să nu fie executat contractul decât să fie executat, deoarece s-ar obţine pe lângă bunurile contractante şi plata tuturor ratelor de leasing.

Această motivare, coroborată cu împrejurarea că debitoarea nu a negociat în mod direct cu finanţatorul condiţiile generale de leasing, conduc la concluzia că respectiva creanţă nu este certă, lichidă şi exigibilă pentru a fi înscrisă în tabelul preliminar de creanţe.

Potrivit art. 67(1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, administratorul judiciar va verifica documentele depuse de creditori odată cu cererea pentru înscrierea în tabelul creanţelor şi va efectua o verificare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe.

Ca atare, el are obligaţia de a verifica dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, la fel ca şi în cazul deschiderii procedurii, iar în cazul de faţă atât administratorul judiciar cât şi judecătorul sindic, interpretând actele depuse de creditoare şi dispoziţiile legale în vigoare, au procedat corect, reţinând drept creanţă certă, lichidă şi exigibilă numai suma de 25.982,84 lei.

Astfel, diferenţa solicitată de 72.390,35 lei nu are caracter cert, lichid şi exigibil, aceasta reprezentând rate viitoare rămase de achitat, după rezilierea contractului de leasing, fără posibilitatea efectuării unei negocieri directe şi reale a condiţiilor generale şi implicit fără cunoaşterea exactă a eventualului prejudiciu suferit de creditoare.

Aşa fiind, faţă de situaţia de fapt şi de drept dedusă judecăţii, Curtea constată că motivele de recurs sunt nefondate, interpretarea dată de recurentă, dispoziţiilor din Codul civil, care reglementează clauza penală nu se pot aplica în cazul de faţă, pentru motivele sus arătate.

1. Contencios administrativ. Comunicare informaţii de interes public. Daune morale.
- art. 7 şi 22 din Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public.

- art. 998-999 Cod civil.

Dauna morală constă în atingerea valorilor care definesc personalitatea umană, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional, precum şi consecinţele negative suferite de reclamant pe plan psihic, instanţa putând aprecia în raport de acestea importanţa valorilor morale lezate şi intensitatea cu care au fost receptate consecinţele vătămării în plan social de către reclamant. Daunele morale sunt acordate pentru a repara atingerea adusă personalităţii umane, demnităţii, onoarei sau altor valori asemănătoare.

Pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existenţa unor elemente probatorii adecvate, de natură să permită instanţei găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficientă libera exprimare a instanţei, bazată pe gradul de percepere de către aceasta a universului psihic al fiecărei persoane.
Decizia nr. 683 din data de 21 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal

Prin sentinţa nr.118 din 29.01.2010, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia comercială şi de Contencios Administrativ, s-a admis plângerea formulată de reclamanta SC AI SRL şi s-a obligat pârâta să comunice reclamantei informaţiile solicitate la punctele 1,2,4,7, şi 8 din cererea nr. 895/1.06.2009 şi să-i plătească daune morale în suma de 500 lei şi s-au respins capetele de cerere pentru obligarea la plata daunelor patrimoniale şi a daunelor cominatorii. A fost obligată pârâta la 1250 lei cheltuieli de judecată către reclamantă reprezentând onorariul avocaţial.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta SC AI SRL şi pârâta PV, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recursul declarat de reclamanta SC AI SRL .

Arată recurenta că instanţa de fond a admis capătul 2 de cerere al acţiunii introductive acordând daune morale în cuantum de 500 lei. Consideră că această suma este prea mică în raport de atitudinea consecventă a pârâtei de a nu răspunde la nicio solicitare de informaţie de interes public formulată de reclamantă în baza Legii nr. 544/2001.

Atitudinea pârâtei de desconsiderare a dreptului reclamantei de a-i comunica informaţiile solicitate în raport de obligaţia prevăzută de art. 7 din Legea nr. 544/2001 reprezintă manifestarea lipsei de respect la adresa cetăţeanului şi desconsiderarea acestuia. Daunele morale, ca o măsură reparatorie corectă pentru faptul că reclamantei i-a fost pricinuit un prejudiciu de imagine, consideră că poate fi stabilită într-un cuantum mai mare de 500 lei, sumă ce ar determina astfel intimata să nu mai ignore pe viitor aceste solicitări de comunicare de informaţii de interes public.

Prin comportamentul său abuziv şi ilegal, ca urmare a necomunicării informaţiilor de interes public solicitate, intimata i-a vătămat un drept fundamental, cauzându-i prejudicii de ordin moral prin afectarea imaginii şi credibilităţii.

Se mai critică sentinţa şi cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de fond trebuia să aibă în vedere ca acestea să aibă efecte compensatorii faţă de atitudinea intimatei care în mod sistematic şi repetat nu răspunde solicitărilor reclamantei în baza Legii 544/2001.

Acordarea de daune mici determină intimata pe viitor să nu răspundă solicitărilor reclamantei şi să-şi menţină atitudinea pe care a avut-o până în prezent, aceea de a nu se conforma legii.

Recursul declarat de pârâta PV.

Recurenta critică soluţia primei instanţe cu privire la modul defectuos de soluţionare a capătului de cerere privitor la daunele morale, în acordarea acestora instanţa neţinând cont de elementele ce se impuneau a fi analizate, aceasta rezumându-se doar la determinarea lor.

Ceea ce trebuia cu precădere analizat era prejudiciul moral pretins a fi suferit de către reclamantă, ceea ce presupunea aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului, precum şi a implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale ale acesteia.

În aceste condiţii, analiza trebuia să vizeze pierderile efectiv suportate de către reclamantă pe plan social, profesional, simplele susţineri ale acesteia în sensul afectării imaginii şi credibilităţii, nefiind suficiente pentru probarea prejudiciului.

Astfel, în absenţa dovedirii valorilor morale pretins lezate, a unor elemente care să constate în ce măsură au fost acestea, nedovedind nici gravitatea, nici importanţa prejudiciului, apreciază că acţiunea reclamantei trebuia respinsă.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a actelor normative ce au incidenţă în cauză, precum şi sub toate aspectele conform art. 304¹ Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să răspundă în scris la solicitarea informaţiilor de interes public în termen de 10 zile sau, după caz, în cel mult 30 de zile de la înregistrarea solicitării, în funcţie de dificultatea, complexitatea volumului lucrărilor documentare şi de urgenţa solicitării. În cazul în care durata necesară pentru identificarea şi difuzarea informaţiei solicitate depăşeşte 10 zile, răspunsul va fi comunicat solicitantului în maxim 30 de zile, cu condiţia înştiinţării acestuia în scris despre acest fapt în termen de 10 zile.

Pe de altă parte, Legea 544/2001 a prevăzut în art.22 alin.1 că persoana care se consideră vătămată în drepturile sale, prevăzute de prezenta lege, poate face plângere la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază teritorială domiciliază sau în a cărei rază teritorială se află sediul autorităţii ori al instituţiei publice, în termen de 30 de zile de la data expirării termenului prevăzut de art. 7 (10 zile).

Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că instanţa poate obliga autoritatea sau instituţia publică să furnizeze informaţiile de interes public solicitate şi să plătească daune morale şi /sau patrimoniale.

Ambele recurente au formulat critici cu privire la soluţia dată capătului de cerere privind acordarea daunelor morale, motiv pentru care acest aspect va fi analizat în acelaşi timp pentru ambele recursuri.

Potrivit jurisprudenţei, dauna morală constă în atingerea valorilor care definesc personalitatea umană, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional, precum şi consecinţele negative suferite de reclamant pe plan psihic, instanţa putând aprecia în raport de acestea importanţa valorilor morale lezate şi intensitatea cu care au fost receptate consecinţele vătămării în plan social de către reclamant.

Daunele morale sunt acordate pentru a repara atingerea adusă personalităţii umane, demnităţii, onoarei sau altor valori asemănătoare.

Pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existenţa unor elemente probatorii adecvate, de natură să permită instanţei găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficientă libera exprimare a instanţei, bazată pe gradul de percepere de către aceasta a universului psihic al fiecărei persoane. Desigur nu se pot administra probe materiale pentru dovedirea cuantumului daunelor morale, deşi acest lucru nu este exclus.

În speţă, prima instanţă de contencios administrativ a acordat daune morale pentru că autoritatea publică pârâtă a vătămat o persoană într-un drept al său, respectiv dreptul de a avea acces la informaţii de interes public, prin refuzul de a da curs solicitărilor care i-au fost adresate.

Nu poate fi reţinută susţinerea autorităţii publice în sensul că nu este justificată acordarea daunelor morale, întrucât recurenta reclamantă a intrat în posesia informaţiilor de interes public cerute. În opinia Curţii, pârâta autoritate publică şi-a manifestat atitudinea de a refuza accesul la aceste informaţii.

Cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale, Curtea constată că prima instanţă a avut în vedere ca acestea să aibă efecte compensatorii, neputând să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor şi nici venituri nejustificate pentru victimele acestora.

Spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, să aprecieze o sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

Aşa fiind, Curtea apreciază că prima instanţă a acordat în mod corect daunele morale şi într-un cuantum corespunzător faţă de atingerea adusă valorii ocrotite de lege, respectiv dreptul de a avea acces la informaţiile de interes public.

Cu privire la capătul de cerere privind neacordarea despăgubirilor materiale, aspect invocat de SC AI SRL, Curtea reţine că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 998-999 Cod civil referitoare la prejudiciu, faptă ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia celui chemat să răspundă, constând în intenţie, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat, însă reclamanta-recurentă nu a administrat probe pentru a dovedi cuantumul prejudiciului şi existenţa condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale.

Totodată, în cauza de faţă se constată că legea a fost corect aplicată întrucât reclamantul nu a dovedit în concret existenţa unor daune materiale, iar daunele morale au fost date conform dispoziţiilor legale, pârâta nerăspunzând în termenul prevăzut de lege, ştia care sunt sancţiunile ce se pot aplica.

În baza dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursurile ca nefondate.

2. Daune morale. Cuantificare prejudiciu moral.
-art. 998 Cod civil, art. 10, 18 alin. 3 şi art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ.
În absenţa unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite de reclamant, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

Instanţa de contencios administrativ, care a anulat actul şi a acordat celelalte drepturi reclamantului este competentă să soluţioneze şi cererea privind acordarea daunelor morale.
Decizia nr. 676 din data de 20 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti- Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Prahova sub nr.3564/105/2008 si ulterior precizată, reclamantul P I C a chemat în judecată pe pârâţii NJ şi ANPP, solicitând obligarea acestora la plata de daune morale în cuantum de 90.000 euro.

In motivarea cererii, reclamantul a arătat ca lucrează în cadrul PRIP, ca în luna februarie 2005 a avut loc o evadare, în urma căreia reclamantul a fost destituit din funcţie, precum şi că prin sentinţa nr. 37/13.02.2007 pronunţata de către Tribunalul Prahova a fost înlocuita această sancţiune cu cea a reducerii salariului cu 20% pe o perioada de 3 luni – pârâtul fiind obligat sa îl reîncadreze pe reclamant, sentinţa rămânând irevocabilă prin decizia Curţii de Apel Ploiesti nr.627/2007.

S-a mai arătat ca paratul a refuzat sa îi plătească drepturile salariale restante, pana la data sesizării instanţei cu prezenta acţiune, că pe perioada cât a fost destituit reclamantul nu a găsit de lucru, astfel ca a fost nevoit sa meargă in Italia, unde a lucrat fără contract, în condiţii mizere, fiind supus la diverse traume fizice şi psihice, ca a fost pus in imposibilitatea de a-si achita creditele avute la data desfacerii contractului de munca, fiind nominalizat ca o persoana cu risc ridicat pentru obţinerea de noi credite, precum şi că, din cauza măsurii luate de către parat, reclamantul s-a îmbolnăvit de hepatită, care s-a agravat pe fondul presiunilor psihice, reclamantul neputând beneficia de servicii si asistenta medicala gratuita ( si nici familia sa).

Reclamantul a mai arătat că desfacerea contractului de muncă pentru o evadare de care nu era vinovat i-a produs un prejudiciu de imagine, astfel că nu s-a putut angaja ulterior ca bodyguard sau ca gardian public, precum şi că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a paratului.

Reclamantul a învederat că daunele solicitate se compun din 50.000 euro daune morale pretium doloris şi 40.000 euro daune morale spirituale.

Prin întâmpinare, ANP a invocat excepţia de necompetenta materiala a instanţei, excepţia de netimbrare, precum şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

PRIP a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 28.10.2008, tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă materială, excepţia netimbrării acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.P, pe care le-a respins, ca neîntemeiate, pentru considerentele menţionate detaliat in încheierea de şedinţa de la acea data.

Totodată, din oficiu, tribunalul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a MJ, pe care a pus-o în discuţia părţilor şi, ulterior, a admis-o, respingând acţiunea formulată împotriva acestui pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

Prin sentinţa nr.315 pronunţată în data de 12 noiembrie 2009, Tribunalul Prahova a admis în parte, acţiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei al sumei de 4000 euro, la data plăţii, suma reprezentând daune morale, a respins restul pretenţiilor reclamantului, ca neîntemeiate şi a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1039,3 lei către reclamant.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în funcţia de agent sef adjunct, cu atribuţii de paza, iar, urmare evadării unui deţinut în noaptea de 11/12.01.2005, reclamantul a fost destituit din funcţie prin decizia nr.29/13.06.2005 a directorului pârâtului.

Reclamantul a contestat aceasta decizie si, prin sentinţa nr.37/13.02.2007 pronunţata de către Tribunalul Prahova – Secţia Comerciala si de Contencios Administrativ a fost înlocuita sancţiunea destituirii din funcţie cu cea a diminuării salariului cu 20% pe o perioada de 3 luni, paratul fiind obligat sa îl reîncadreze pe reclamant şi să îi plătească drepturile salariale restante, începând cu data încetării raporturilor de serviciu şi până la reintegrarea în funcţia şi postul deţinut anterior; Sentinţă ce a rămas irevocabilă prin decizia Curţii de Apel Ploiesti nr.627/6.06.2007, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de către Penitenciarul cu Regim Închis Ploieşti.

Tribunalul a reţinut că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamantul a săvârşit abaterea disciplinară pentru care a fost sancţionat, precum şi că sancţiunea aplicată de pârât, respectiv cea prevăzută de art.62 lit.f din Legea nr. 293/2004, a fost greşit individualizată, instanţele de contencios administrativ aplicând sancţiunea mai uşoara, prevăzuta de art.62 lit.b din acelaşi act normativ.

Chiar daca este vorba despre o activitate de apreciere a gradului de pericol social al faptei reclamantului, care implica inerent o anumita doza de subiectivism, totuşi tribunalul a reţinut că paratul i-a aplicat reclamantului cea mai aspră sancţiune , pe care instanţele judecătoreşti au înlocuit-o cu o a doua sancţiune ca gravitate, între cele doua existând o marja de apreciere considerabila.

Practic, tribunalul a reţinut că este dovedită culpa paratului în ce priveşte individualizarea greşită a sancţiunii, respectiv fata de destituirea reclamantului, întrucât instanţele de contencios administrativ au considerat irevocabil că, pentru fapta reclamantului, se impunea o sancţiune mult mai uşoara decât cea stabilita de reprezentantul paratului.

Tribunalul a mai reţinut ca fiind dovedite susţinerile reclamantului privind existenţa unui prejudiciu moral, creat ca urmare a greşitei sale sancţionări de către pârât.

Fără a reţine clasificarea prejudiciului făcută de reclamant, care are doar o sorginte doctrinara, tribunalul a reţinut că actul pârâtului (decizia de destituire din funcţie) i-a cauzat reclamantului un prejudiciu moral, dedus dintr-un complex de situaţii şi împrejurări.

In acest sens, tribunalul a constatat că, urmare a încetării raportului de serviciu, reclamantul a fost pus în imposibilitate parţială de a-şi întreţine familia, de a-şi găsi un loc de muncă, de a-şi plăti creditele avute la acel moment, precum şi de beneficia de prestaţia asigurărilor sociale, în legătura cu boala sa şi nevoile familiei sale. A reţinut şi că reclamantul a fost nevoit să plece într-o alta ţară, să presteze o altă activitate decât cea pentru care era specializat, suferinţele şi eforturile invocate de acesta fiind, în parte, prezumabile şi inerente.

Totodată, se poate prezuma existenţa unei lezări a personalităţii şi imaginii petentului prin măsura destituirii din funcţie şi prin acordarea calificativului de „persoana cu risc ridicat pentru obţinerea de credite „ – situaţie de natura a-l împiedica pe acesta de a angaja credite bancare pentru nevoile sale şi ale familiei sale.

De asemenea, tribunalul a mai reţinut, din cuprinsul raportului medico-legal, că măsura luată de pârât de destituire din funcţie, cu urmările psihice ale acesteia, erau de natură a agrava afecţiunile medicale (hepatita) ale reclamantului.

Faţă de toate aceste considerente, tribunalul a considerat că reclamantul a făcut dovada existentei unui prejudiciu moral, produs prin fapta ilicită a pârâtului, care a aplicat o sancţiune greşită, în raport cu fapta săvârşită de către reclamant.

Referitor la legătura de cauzalitate dintre fapta paratului şi prejudiciul suferit de către reclamant, tribunalul a reţinut că aceasta este evidentă, întrucât toate aspectele menţionate anterior sunt generate de încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului.

In ce priveşte evaluarea/cuantificarea prejudiciului, tribunalul a considerat că cea efectuată de către reclamant (90.000 euro) este greşita.

In acest sens, tribunalul a avut în vedere faptul că la baza tuturor consecinţelor, a stat şi fapta culpabilă a reclamantului, confirmată practic de către instanţele de contencios administrativ, că instanţele au înlocuit sancţiunea disciplinara stabilita de către parat cu alta mai uşoara, dispunând reintegrarea şi plata către reclamant a drepturilor salariale de care a fost lipsit in mod greşit – împrejurare ce constituie o satisfacţie echitabila parţială, precum şi cuantumul mediu al daunelor acordate chiar de către C.E.D.O în cauzele în care constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Raportat la toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, astfel că, faţă de dispoziţiile art. 998 şi urm. Cod civil şi de art. 19 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, a obligat PRIP să îi plătească reclamantului echivalentul în lei al sumei de 4000 euro la data plăţii, sumă apreciată ca reprezentând un echivalent echitabil al prejudiciului suferit şi a respins restul pretenţiilor acestuia, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamantul şi pârâţii, toţi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin motivele de recurs reclamantul a solicitat obligarea paraţilor la plata de daune morale în cuantum de 90.000 euro şi la plata cheltuielilor de judecată, susţinând că hotărârea judecătorească este nelegală, întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere şi nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia pronunţată, în cauză subzistând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 7 Cod procedură civilă.

În aceste sens arată că din conţinutul sentinţei nr.515/2009 rezultă că Tribunalul Prahova nu s-a pronunţat cu privire la obligarea pârâtului la plata de daune morale pretium dolores şi daune morale spirituale, ci asupra daunelor morale fără a indica ce reprezintă acestea, dovada fiind şi lipsa din hotărâre a unei motivaţii, dar şi refuzul instanţei de a analiza obiectul acţiunii în raport de mijloacele de probă administrate în cauză.

Se susţine că, în doar o singură frază şi cu referire la aspecte asupra cărora s-a pronunţat o altă instanţă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, Tribunalul Prahova a acordat decât 4000 euro daune morale, fără să precizeze vreun motiv sau criteriu care a stat la „baza aprecierii cuantumului” daunelor de către magistrat.

Motivaţia promovării acţiunii de către recurentul-reclamant a constituit-o neplata drepturilor salariale, privarea sa şi a familiei sale de drepturi, neexecutarea de către pârât a obligaţiilor dispuse prin hotărâre judecătorească, tergiversarea executării propriilor obligaţii şi împiedicarea reclamantului să aibă o viaţă normală. Nici unul din aceste aspecte nu a fost analizate de către instanţă, magistratul mulţumindu-se să facă referire la pretinsa culpă, ignorând petitul acţiunii, precum şi probatoriul administrat, o dovadă în plus constituind-o şi modul defectuos în care au fost consemnate susţinerile părţilor în cauză. Astfel, în ceea ce priveşte expertiza psihosocială solicitată în cauză şi încuviinţată de instanţă, magistratul consemnează în încheierea din 3 noiembrie 2009 că nu au făcut dovada unui alt loc în care să se poată efectua şi pe cale de consecinţă dispune decădere din probă, deşi la dosar existau acte şi relaţii obţinute chiar de reclamant privind modalitatea de efectuare a unei astfel de expertize.

În cazul concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii şi nu constituie venituri nejustificate acordate reclamantului, întrucât potrivit art. 998 Cod civil: „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.

Recurentul-reclamant susţine că a dovedit cu martori şi acte privaţiunile de la viaţa socială şi alienarea familiei, care a fost obligat o perioadă de timp să stea despărţită, mediul familial fiind privat de beneficiile civilizaţiei şi de o viaţă normală.

În speţă, prin comportamentul său abuziv şi ilegal, prin neachitarea drepturilor băneşti circa 4 ani, pârâtul i-a vătămat grav reclamantului un drept fundamental – dreptul la muncă, cauzându-i şi prejudicii de ordin moral, prin afectarea onoarei, prestigiului şi a demnităţii ocrotite de lege, culpa în producerea acestor prejudicii aparţinându-i în exclusivitate PP.

Recurentul-pârât, a susţinut în motivele de recurs că instanţa de fond a reţinut greşit că prezenta cauză reprezintă un litigiu de contencios administrativ. În acest sens , având în vedere calitatea de pârât a ANP, erau aplicabile dispoziţiile art.10 alin.1 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, potrivit cărora competenţa de soluţionare a litigiilor privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale aparţine secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar competenţa de soluţionare a prezentei cauze aparţinea Curţii de Apel Ploieşti.

Pentru aceste motive, consideră că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei altei instanţe, fiind aplicabil motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.3 Cod procedură civilă, sens în care solicită casarea hotărârii.

Pe fondul cauzei se susţine că Decizia PP nr.29/13.06.2005 prin care intimatul-reclamant a fost destituit din funcţie a fost anulată în parte în sensul înlocuirii sancţiunii disciplinare a destituirii din funcţie cu sancţiunea diminuării drepturilor salariale corespunzătoare funcţiei ocupate pe o perioadă de 3 luni, potrivit art.62 lit.b) din Legea nr.293/2004, prin sentinţa nr.37/13.02.2007 pronunţată de Tribunalul Prahova, Secţia Comercială şi de contencios administrativ în dosarul nr.766/CA/2006, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului formulat de Penitenciarul Ploieşti prin decizia nr.627/06.06.2007. Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus obligarea Penitenciarului Ploieşti la achitarea către intimatul-reclamant a drepturilor salariale de la data încetării raporturilor de serviciu şi până la data reintegrării în funcţia şi postul avut anterior.

Recurenta arată că se poate constata că intimatului-reclamant i s-au acordat daune materiale urmare emiterii deciziei de destituire din funcţie şi în acest context cererea de acordarea şi a unor daune morale apare ca nejustificată.

Daunele morale trebuia cerute, potrivit dispoziţiilor art.18 alin.3 din Legea contenciosului administrativ prin aceeaşi acţiune prin care s-a solicitat anularea actului administrativ. Introducerea unei acţiuni separate de obligare la plata daunelor morale se poate explica nu prin necunoaşterea şi imposibilitatea determinării acestora la momentul promovării primei acţiuni, ci prin nesiguranţa reclamantului în legalitatea primului său demers.

Recurenta-pârâtă arată că, prin cele prezentate în acţiune, intimatul-reclamant nu face dovada existenţei vreunui prejudiciu nepatrimonial, nefiind probată producerea unei suferinţe morale acestuia.

Numai prin anularea deciziei de destituire din funcţie, nu poate face dovada existenţei unui prejudiciu nepatrimonial, care să fi fost suferit de către reclamant şi totodată, nu este de natură a duce la concluzia producerii de vătămări psihice.

A mai susţinut recurentul că drepturile salariale aferente perioadei 2005-2007, stabilite în baza sentinţei nr. 37/13.02.2007, i-au fost achitate reclamantului. Oricum acest motiv nu putea fi primit, în cazul acestor drepturi nefiind aplicabilă instituţia răspunderii civile delictuale, ci regulile privind executarea silită.

Recurenta-pârâtă ANP a criticat sentinţa recurată pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei altei instanţe, fiind aplicabil motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.3 Cod procedură civilă, sens în care se solicită casarea hotărârii.

Recurenta consideră că în mod nelegal instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că raporturile de serviciu în baza cărora se solicită plata unor daune morale sunt stabilite între reclamant şi PP.

Potrivit art.10 alin.3 din HG nr.1849/2004 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile ANP, PP are personalitate juridică şi nu se poate considera că există un raport de prepuşenie care să se întemeieze pe subordonarea faţă de ANP.

Pe fondul cauzei se susţine că Decizia PP nr.29/13.06.2005 prin care intimatul-reclamant a fost destituit din funcţie a fost anulată în parte, în sensul înlocuirii sancţiunii disciplinare a destituirii din funcţie cu sancţiunea diminuării drepturilor salariale corespunzătoare funcţiei ocupate pe o perioadă de 3 luni, potrivit art.62 lit.b) din Legea nr.293/2004. Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus obligarea PP la achitarea către intimatul-reclamant a drepturilor salariale de la data încetării raporturilor de serviciu şi până la data reintegrării în funcţia şi postul avut anterior.

Recurenta arată că se poate constata că intimatului-reclamant i s-au acordat daune materiale urmare emiterii deciziei de destituire din funcţie şi în acest context cererea de acordarea şi a unor daune morale apare ca nejustificată.

Se susţine că reclamantul nu face dovada existenţei vreunui prejudiciu nepatrimonial, nefiind probată producerea unei suferinţe morale acestuia.

Numai prin anularea deciziei de destituire din funcţie, nu poate face dovada existenţei unui prejudiciu nepatrimonial, care să fi fost suferit de către reclamant şi totodată, nu este de natură a duce la concluzia producerii de vătămări psihice.

Recurenta a invocat in susţinerea motivelor de recurs o decizie a instanţei supreme nr. 663/7.02.2005 pe care a anexat-o în copie la fondul cauzei .

Recurenţii au solicitat admiterea recursurilor potrivit celor menţionate în motivele de recurs şi modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii.

Recurentul reclamant a formulat întâmpinare la motivele de recurs formulate de recurenţii-pârâţi, susţinând în esenţă că sentinţa recurată este temeinică şi legală sub aspectul tuturor criticilor formulate.

Prin concluziile scrise recurentul-pârât PP a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant, admiterea recursurilor formulate de pârâţi şi modificarea sentinţei în sensul celor solicitate.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă precum şi sub toate aspectele, potrivit art.304¹ Cod procedură civilă, Curtea a reţinut că recursul declarat de reclamant este nefondat iar recursurile formulate de pârâţii sunt fondate, potrivit considerentelor ce urmează:

Instanţa de fond şi-a apreciat corect competenţa pentru soluţionarea cauzei, având în vedere dispoziţiile art. 10, 18 alin.3 şi art.19 alin. (1) şi (2) din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ care se referă la tribunal ca instanţă competentă să soluţioneze cererile privind anularea actelor administrative şi acordarea de despăgubiri şi la posibilitatea formulării unei cereri separate în acest sens.

Faptul că reclamantul nu a solicitat şi daune morale în acţiunea în care a solicitat anularea actului şi daune materiale, nu poate conduce la concluzia că instanţa care a anulat actul şi a acordat celelalte drepturi reclamantului nu este competentă să soluţioneze şi cererea privind acordarea daunelor morale.

De asemenea, instanţa de fond a respins corect excepţia invocată de ANP privind lipsa calităţii procesuale pasive, având în vedere dispoziţiile art.6 alin.1 lit.m din HG nr.1849/2004 potrivit cărora aceasta elaborează şi fundamentează proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli pentru unităţile subordonate, asigură executarea acestuia în condiţiile legii, îndrumă şi controlează respectarea dispoziţiilor legale pe linie financiar-contabilă.

Introducerea unei acţiuni separate chiar determinată de nesiguranţa reclamantului în legalitatea primului său demers nu poate conduce la respingerea automată a prezentei acţiuni fără a fi analizată solicitarea reclamantului şi îndeplinirea condiţiilor privind răspunderea civilă delictuală.

Instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 998 Cod civil, respectiv existenţa unui prejudiciu moral, produs prin fapta ilicită a pârâtului care i-a aplicat o sancţiune greşită reclamantului în raport cu fapta săvârşită de acesta.

În ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului instanţa de fond a reţinut corect că la baza tuturor consecinţelor generate de încetarea raportului de muncă a stat şi fapta culpabilă a reclamantului confirmată de instanţa care a înlocuit sancţiunea cea mai aspră cu alta mai uşoară, împrejurare care constituie o satisfacţie echitabilă parţială.

Daunele morale se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite de reclamant, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

Criteriul general evocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

În situaţia daunelor morale datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.

Hotărârea prin care reclamantul a fost reintegrat în muncă constituie la rândul său o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral pe care reclamantul pretinde că l-a suferit.

În plus suma solicitată de reclamant cu acest titlu este excesivă, iar răspunderea civilă delictuală este menită să acopere o pagubă nu să asigure un câştig.

Prejudiciul moral, adică reparaţia pentru neliniştea, disconfortul şi incertitudinea cauzate de destituirea din funcţie, a fost în parte acoperit prin înlocuirea sancţiunii primită de reclamant, iar prejudiciul material a fost acoperit integral prin sentinţa prin care s-a anulat decizia respectivă.

Trebuie avut în vedere şi faptul că reclamantul a săvârşit o faptă pentru care a fost sancţionat, culpa pârâtului constând în aceea că i-a aplicat sancţiunea cea mai aspră producând reclamantului prejudiciul moral, a cărei existenţă s-a dovedit, însă instanţa de recurs apreciază că a fost greşit cuantificat, reclamantul primind o despăgubire excesivă în raport cu situaţia de fapt reţinută.

Reclamantul a fost repus în situaţia anterioară prin anularea actului, a fost despăgubit pentru pagubele materiale, durerea sufletească fiind incompatibilă cu un echivalent bănesc, aşa cum susţine şi reclamantul.

Critica recurentului-reclamant constând în aceea că instanţa de fond nu a analizat probele administrate în raport de obiectul acţiunii este nefondată, întrucât instanţa de fond a avut în vedere toate aspectele invocate şi probate de reclamant, acordând acestuia daune morale într-un cuantum excesiv.

În absenţa unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale este greu de contestat puterea de apreciere a judecătorului fondului pe acest aspect, însă reţinând culpa concurentă a reclamantului şi acoperirea prejudiciului material instanţa de recurs apreciază că se impune reducerea cuantumului daunelor morale la o sumă modică, pentru a acorda recurentului-reclamant o satisfacţie morală.

Neputând fi susţinut un prejudiciu efectiv, în prezent reclamantul beneficiind de aceleaşi condiţii de viaţă, aceeaşi funcţie publică, acelaşi grad ca cel avute anterior anulării deciziei de destituire din funcţie, Curtea a apreciat ca fondate recursurile pârâţilor pe care le-a admis, a modificat în parte sentinţa, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor la 1000 lei.