Curtea de Apel Ploieşti

8. Dispoziţie de sancţionare. Posibilitatea instanţei de a înlocui sancţiunea disciplinară aplicată cu o sancţiune mai uşoară.
- art. 18 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 80 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public.
Dispoziţiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ se completează cu dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public, care permit modificarea dispoziţiei de sancţionare, respectiv înlocuirea sancţiunii disciplinare aplicate.

Judecătorul poate analiza sub toate aspectele dispoziţia de sancţionare şi în cazul în care apreciază că sancţiunea disciplinară aplicată este prea aspră în raport cu fapta săvârşită, poate proceda la înlocuirea sancţiunii aplicate cu o altă sancţiune mai uşoară.

Instanţa de fond nu s-a substituit persoanei căreia îi revine potrivit dispoziţiilor legale competenţa de a aplica sancţiunea disciplinară, ci a individualizat sancţiunea aplicată cu respectarea dispoziţiilor legale, respectiv art. 80 din Legea nr. 188/1999, potrivit căruia funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată poate solicita anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare.



Decizia nr.1059 din data de 15 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 3245/120/2009, reclamantul RNEV a chemat în judecată pe pârâtul PM, solicitând anularea deciziei de sancţionare nr.Y /38363/10 iulie 2009 emisă de directorul acestei unităţi, pe care a considerat-o nelegală şi netemeinică.

În motivarea cererii, reclamantul a precizat că prin decizia de sancţionare atacată în justiţie s-a dispus sancţionarea sa disciplinară în baza dispoziţiilor art. 62 lit. f din legea nr. 293/2004, respectiv destituirea sa din sistemul administraţiei penitenciare, la acel moment, deţinând funcţia de agent şef adjunct în PM.

S-a mai arătat că în sarcina reclamantului s-a reţinut, de către Comisia de disciplină constituită potrivit Legii nr. 293/2004, faptul că la data de 29.04.2009, în jurul orelor 11.00, s-a prezentat la oficiul poştal I.L. Caragiale pentru a ridica corespondenţa, conform atribuţiilor de serviciu, iar la ora 11.30, revenind în unitate, s-a îndreptat spre sectorul vizită pentru verificarea şi înregistrarea corespondenţei şi înainte de a intra în biroul vizită, acesta a intrat în camera în care se afla aparatul cu raze X şi a ascuns în tabloul electric un plic rupt ce conţinea un telefon mobil Samsung, un card de memorie şi un hands-free, înfăşurate în staniol. După ce a lăsat plicul în camera respectivă, a mers în sectorul vizită pentru a sorta şi înregistra corespondenţa, iar între timp, terminându-se vizita fără dispozitiv de separare, acestea au fost introduse, conform procedurii uzuale, în camera în care se afla aparatul cu raze X, pentru a se efectua percheziţia amănunţită, înainte de a fi introduse în camere, de către alţi agenţi. Din declaraţiile acestora reiese că la un moment dat a fost lovită uşa tabloului electric al aparatului cu raze X, moment în care aceasta a căzut, observându-se un plic, din care a căzut un hands-free.

În aceste împrejurări, cei doi agenţi s-au deplasat la directorul adjunct al penitenciarului unde au raportat evenimentul, predând totodată plicul cu obiectele interzise, la acesta prezentându-se, după cca. 20 de minute, şi reclamantul care a declarat că din neglijenţă a procedat astfel.

În apărarea sa, reclamantul a precizat că din materialele aflate la dosarul comisiei de disciplină nu rezultă faptul că acesta ar fi ridicat coletele de la poştă şi nici plicul cu materialele interzise, cu atât mai mult cu cât s-a constatat că acest plic era deteriorat încă de la ridicarea sa de la oficiul poştal.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea cererii formulate de reclamant, întrucât acesta se face vinovat de fapta reţinută în sarcina sa, faptă ce atrage aplicarea celei mai grave sancţiuni disciplinare prevăzută de Legea nr. 293/2004, respectiv destituirea din sistemul administraţiei penitenciare a reclamantului. S-a invocat în acest sens, însăşi declaraţia contestatorului, dată cu ocazia audierii în cadrul comisiei de disciplină, potrivit căreia, recunoaşte că la data de 29.04.2009 a ridicat corespondenţa de la Oficiul Poştal, iar printre alte plicuri i-a fost înmânat şi un plic, ce avea menţionat pe el numele C V, rupt parţial şi care nu prezenta ştampilele oficiului poştal şi nici adresa destinatarului, plic ce a fost adus în penitenciar şi introdus în aparatul cu raze X, fără a raporta şefului de tură sau altor superiori acest fapt.

Conţinutul plicului a fost examinat de către contestator, cu aparatul cu raze X, constatând astfel existenţa obiectelor interzise, plicul fiind lăsat în continuare în locul unde fusese depozitat iniţial, cu precizarea că nu a depozitat acest plic în fişet, deoarece urma ca în timp de 10 minute, să facă menţiunea în registrul de retururi şi să-l prezinte spre avizare directorului adjunct al penitenciarului.

Întrucât, în acest interval de timp, plicul cu obiecte interzise a fost descoperit de către alţi agenţi, care l-au şi predat directorului adjunct al penitenciarului, contestatorul a procedat la anunţarea conducătorului acestei unităţi, în perioada imediat următoare descoperirii faptei.

Prin sentinţa nr. 337 din data de 12 martie 2010 Tribunalul Dâmboviţa a admis contestaţia formulată de reclamant în contradictoriu cu PM şi a înlocuit sancţiunea disciplinară aplicată reclamantului în baza art.62 lit.f din Legea nr. 293/2004, constând în destituirea din sistemul administraţiei penitenciarelor, cu sancţiunea disciplinară prevăzută de art.62 lit. d din aceeaşi lege, constând în trecerea reclamantului într-o funcţie inferioară celei deţinute, respectiv în funcţia de ,,agent’’.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, din examinarea tuturor înscrisurilor ce au stat la baza adoptării deciziei de sancţionare, că în cercetarea disciplinară a faptei au fost respectate normele impuse de Legea nr. 293/2004, astfel că din punct de vedere procedural sancţiunea aplicată contestatorului - reclamant apare ca fiind legală.

La dosarul cauzei reclamantul a depus rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror faţă de acesta, în dosarul penal nr. 175/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, reclamantul fiind cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 264 Cod penal, art. 246 şi art. 248 Cod penal. Din această rezoluţie, a rezultat că reclamantul face parte din corpul agenţilor de penitenciar, că are gradul profesional de agent şef adjunct şi a fost desemnat conform fişei postului, să ridice corespondenţa deţinuţilor, să identifice persoanele private de libertate care au calitatea de destinatar, să verifice în mod vizual această corespondenţă conform unei proceduri stabilite prin Regulamentul de ordine interioară în prezenţa destinatarului şi, în cazul descoperirii unor obiecte interzise, să dispună măsura reţinerii alăturat informării conducerii unităţii.

Instanţa de fond a reţinut că reclamantul a recunoscut că ştia de existenţa plicului deteriorat şi a conţinutului său, încercând explicaţii către colegii săi, în sensul că tocmai se pregătea să sesizeze conducerea penitenciarului cu privire la descoperirea obiectelor corespunzător sarcinilor sale de serviciu, neechivoc fiind faptul că acesta a luat plicul şi s-a prezentat la conducere, după ce colegii săi au sesizat existenţa acestuia şi a obiectelor conţinute, în spaţiul de detenţie. Este relevant şi faptul că în cursul cercetărilor penale efectuate în cauză, prin constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică efectuată asupra telefonului mobil, s-au descoperit în fişierele acestuia imagini şi fotografii de familie privitoare la deţinutul C V, căruia îi era destinat telefonul mobil.

În baza tuturor probelor administrate în cauză, instanţa a constatat că reclamantul se face vinovat de fapta reţinută în sarcina sa de către comisia de disciplină, apreciind că sancţiunea aplicată acestuia, constând în destituirea din sistemul administraţiei penitenciare, este sancţiunea disciplinară cea mai gravă prevăzută de dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 293/2004.

Potrivit dispoziţiilor art. 63 din aceeaşi lege, la individualizarea sancţiunii disciplinare ce urmează a fi aplicată, se va ţine seama de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare, de împrejurările în care a fost săvârşită, de gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii, de comportarea generală în serviciu a autorului abaterii, precum şi de existenţa altor sancţiuni disciplinare. Potrivit caracterizării emise de PM şi înregistrată sub nr. Y/20646/9.02.2010, a rezultat că reclamantul a fost angajatul acestei unităţi începând cu 15.08.2000 până la 1.12.2009, când au încetat raporturile de serviciu, prin destituirea din funcţie. În perioada 2007 - 2009 a fost apreciat cu calificativul „foarte bun”, iar pe parcursul activităţii profesionale a fost sancţionat cu „avertisment” în anul 2003, pentru superficialitate în îndeplinirea atribuţiunilor de serviciu. În legătură cu această sancţiune, aplicată în anul 2003, potrivit art. 69 din aceeaşi lege, s-a reţinut faptul că aceasta a fost radiată de drept, în termen de 6 luni de la aplicare.

În funcţie de criteriile de individualizare a sancţiunii disciplinare, prevăzute de art. 63 din legea nr. 293/2004 şi în concordanţă cu comportarea generală în serviciu a autorului abaterii, astfel cum rezultă din caracterizarea analizată, de împrejurările în care a fost săvârşită fapta şi de consecinţele abaterii, tribunalul a apreciat că sancţiunea disciplinară aplicată contestatorului este prea aspră în raport cu fapta comisă.

Drept urmare, instanţa a apreciat că, în raport de criteriile enunţate anterior, se impune aplicarea sancţiunii prevăzută de dispoziţiile art. 62 lit. d din legea nr. 293/2004, respectiv trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradul profesional deţinut anterior.

Întrucât, la data aplicării sancţiunii contestatorul deţinea funcţia de agent şef adjunct, potrivit art. 72 din aceeaşi lege, funcţiile inferioare celei deţinută de acesta sunt : de agent principal şi de agent, motiv pentru care instanţa de fond a apreciat că se impune trecerea acestuia în funcţia inferioară situată la nivelul de bază al gradului profesional deţinut, respectiv funcţia de agent, măsură ce s-a luat prin admiterea contestaţiei formulată în cauză şi înlocuirea sancţiunii disciplinare aplicate reclamantului în baza art. 62 lit. f din Legea nr. 293/2004.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul PM apreciind că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în drept invocând prevederile art.304 punctele 4, 6 şi 9 din Cod procedură civilă.

S-a susţinut că instanţa de judecata, deşi a constatat faptul că actul administrativ este legal, fiind emis în conformitate cu prevederile legale şi cu respectarea procedurii legale de aplicare a unei sancţiuni disciplinare, este temeinic, întrucât se confirmă şi se reţine săvârşirea unei abateri disciplinare a contestatorului, a înlocuit sancţiunea disciplinară, pe motive subiective, opinând că sancţiunea aplicată ar fi prea severă faţă de fapta săvârşită.

De altfel, procedura derulării cercetării disciplinare efectuate nu a fost contestată de către reclamant, nemulţumirea sa vizând doar aspecte de apreciere pur subiective cu privire la gravitatea abaterii disciplinare săvârşite .

In aceste condiţii, întrucât instanţa de judecată nu a reţinut vreun motiv de nelegalitate privind procedura de sancţionare şi implicit decizia de sancţionare, aceasta nu se putea substitui persoanei căreia îi revine, potrivit dispoziţiilor legale, competenţa de a realiza aplicarea unei sancţiuni disciplinare, situaţie în care instanţa era obligată să respingă acţiunea ca nefondată, nefiind îndeplinite condiţiile impuse de art.18 din Legea nr. 554/2004.

Recurentul a considerat că sentinţa recurată este nelegală şi netemeinică, întrucât instanţa de judecată nu are posibilitatea de a se substitui angajatorului, întrucât, potrivit legii ( art. 70 şi 72 din Legea nr. 293/2004, art.18 şi 33 din OMJ 2856/2004 şi art.263 alin.1 din Legea nr.53/2003 Codul muncii), angajatorul, respectiv directorul penitenciarului, este singura persoană investită în mod expres cu prerogativa disciplinară, iar judecătorul are doar atributul de a constata legalitatea sau nelegalitatea măsurii luate.

S-a mai susţinut că instanţa de judecată nu putea aprecia gravitatea unei abateri disciplinare şi înlocuirea acesteia cu una mai uşoară şi, în mod incorect, a stabilit că, în raport de materialul probator administrat în cauză, sancţiunea aplicată acestuia este prea severă. Instanţa de judecată nu poate modifica o sancţiune în temeiul aprecierii sale, ci trebuie să motiveze şi să arate ce a determinat temeinicia hotărârii luate.

Contestatorul a acţionat cu vinovăţie, a recunoscut acest fapt, a încălcat anterior atribuţiile de serviciu ce-i reveneau, iar fapta săvârşită acum este de natura a atrage destituirea din sistemul administraţiei penitenciare, fiind de natura a afecta activitatea unităţii, prestigiul acesteia precum si relaţiile dintre salariaţi, iar instanţa nu a avut în vedere gravitatea problemei reprezentate de telefoanele introduse în penitenciar, întrucât intraţi în posesia unui telefon, deţinuţii pot coordona din închisoare infracţiuni, răzbunări sau afaceri.

Această faptă este foarte gravă, fapt remarcat şi de instituţiile abilitate, care prin modificarea prevederilor Legii nr. 275/2006, aflata în procedura de adoptare la Senatul României, au solicitat modificarea în sensul calificării acestei fapte ca fiind infracţiune ce se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.

O altă critică adusă soluţiei instanţei de fond vizează imposibilitatea executării dispozitivului, respectiv imposibilitatea aplicării sancţiunii astfel stabilite, aceasta nefiind prevăzută ca atare în Legea nr. 293/2004.

Se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei, iar pe fond respingerea contestaţiei reclamantului împotriva deciziei de sancţionare ca fiind neîntemeiată.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind legală şi temeinică.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, precum şi sub toate aspectele potrivit art.304¹ Cod procedură civilă, Curtea a reţinut că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează :

Instanţa de fond a apreciat corect că în cauză nu se impunea aplicarea celei mai grave sancţiuni disciplinare, respectiv destituirea din sistemul administraţiei penitenciare, pe care a înlocuit-o cu o sancţiune disciplinară mai uşoară.

Intimatul-reclamant se face vinovat de fapta reţinută în sarcina sa, însă instanţa de fond a reţinut corect că sancţiunea disciplinară aplicată este prea severă faţă de fapta reţinută în sarcina contestatorului, împrejurările în care a fost săvârşită fapta şi de consecinţele abaterii.

Instanţa de fond nu s-a substituit persoanei căreia îi revine potrivit dispoziţiilor legale competenţa de a aplica sancţiunea disciplinară, ci a individualizat sancţiunea aplicată cu respectarea dispoziţiilor legale, respectiv art. 80 din Legea nr. 188/1999, potrivit căruia funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată poate solicita anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare.

Prin urmare, judecătorul poate analiza sub toate aspectele dispoziţia de sancţionare şi în cazul în care apreciază că sancţiunea disciplinară aplicată este prea aspră în raport cu fapta săvârşită, poate proceda la înlocuirea sancţiunii aplicate cu o altă sancţiune mai uşoară.

Faptul că în prezent fapta respectivă este considerată infracţiune nu poate conduce la netemeinicia modificării sancţiunii aplicate intimatului, întrucât legea nu se aplică retroactiv, iar individualizarea făcută de instanţa de fond are în vedere dispoziţiile legale in vigoare la data aplicării sancţiunii şi probatoriile administrate în cauză.

Legalitatea dispoziţiei şi sancţiunea aplicată se apreciază prin raportare la situaţia de fapt şi de drept existentă la momentul emiterii sale iar nu în funcţie de evenimente ori împrejurări ulterioare şi imprevizibile.

Astfel, judecătorul fondului a avut în vedere cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care a fost săvârşită, gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii, comportarea generală în serviciu a autorului abaterii, precum şi existenţa altor sancţiuni disciplinare.

Sancţiunea disciplinară aplicată, prevăzută de art. 62 lit. f din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în vigoare la data emiterii dispoziţiei de sancţionare a fost înlocuită cu sancţiunea prevăzută de art. 62 lit. d din lege, respectiv trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut.

Dispoziţiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ se completează cu dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public, care permit modificarea dispoziţiei de sancţionare, respectiv înlocuirea sancţiunii disciplinare aplicate.

Prin urmare, înlocuirea sancţiunii nu s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale, neputându-se susţine depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti de către instanţa de fond.

În acest sens s-a pronunţat şi instanţa supremă în mai multe decizii de speţă, aceasta fiind şi practica instanţei de recurs, atât în litigiile de muncă, cât şi în cele de contencios administrativ.

Referirea făcută de judecătorul fondului la sancţiunea contravenţională este o eroare materială, acesta având în vedere sancţiunea disciplinară aşa cum menţionează în considerentele anterioare.

Anularea sancţiunii nu se putea dispune în cauză, întrucât intimatul-reclamant a săvârşit fapta reţinută în sarcina sa, însă individualizarea s-a făcut greşit, prin aplicarea celei mai grave sancţiuni, impunându-se numai aplicarea unei sancţiuni mai uşoare raportat la probele administrate şi aspectele ce trebuia să fie reţinute la individualizarea sancţiunii disciplinare prevăzute de art. 63 alin.1 din Legea nr. 293/2004.

Astfel, s-a reţinut că în ultimii trei ani, reclamantul-intimat a fost apreciat cu calificativul „foarte bun”, iar sancţiunea aplicată în anul 2003 a fost radiată de drept în termen de 6 luni de la aplicare şi nu mai poate constitui un argument în motivarea aplicării celei mai grave sancţiuni.

În ceea ce priveşte imposibilitatea aplicării sancţiunii menţionate în dispozitivul sentinţei, se reţine că această sancţiune este prevăzută de art. 62 lit. d din Legea nr. 293/2004, în vigoare la data respectivă şi urmează a fi aplicată aşa cum este prevăzută în lege, prin aducerea la nivelul de bază al gradului profesional deţinut.

Reţinând că sentinţa recurată este temeinică şi legală sub aspectul tuturor criticilor formulate, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă a respins ca nefondat recursul, în cauză nefiind incident niciunul din motivele prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.

9. Actul administrativ fiscal, în sensul dispoziţiilor art. 41 din Codul de procedură fiscală, este un act emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale


Un proces verbal, ce cuprinde constatările ce au condus la stabilirea şi sancţionarea contravenţiei, nu este un act administrativ fiscal, în sensul legii, deoarece prin acest act nu se stabileşte, nu se modifică sau nu se sting drepturi şi obligaţii fiscale.
Decizia nr.1133 din data de 23 iunie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti–Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal
Prin sentinţa nr. 139 din 16 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă şi a respins acţiunea formulată de reclamanta SC T.C. SA, în contradictoriu cu pârâta AFP, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă este întemeiată deoarece procesul verbal înregistrat sub nr.A1921 din 17.03.2008 nu este act administrativ, în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. c din legea 554/2004, întrucât nu dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, iar în conţinutul acestui proces verbal se regăsesc constatările care au condus la stabilirea şi sancţionarea contravenţiei şi prin urmare acest proces verbal nu este act administrativ fiscal, în sensul disp. art. 205 alin. 4 din OG nr. 92/2003.

Acest proces verbal a fost întocmit în conformitate cu disp. art. 57 din OG nr. 92/2003 , urmare cercetării efectuate la faţa locului, tribunalul respingând acţiunea, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC T.C. SA Ploieşti, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând în primul rând că în mod greşit prima instanţă a considerat că procesul verbal nr. AI 921/17.03.2008, nu este un act administrativ în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. c din Legea nr. 554/2004, pe motiv că nu dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, deşi acest act emis de organul fiscal este un act unilateral cu caracter individual emanat de o autoritate publică şi vizează în exclusivitate executarea legii, astfel că în mod greşit instanţa de fond a considerat că acest act nu poate fi supus cenzurii de temeinicie şi legalitate ca nefiind prevăzut de lege în categoria actelor care pot fi atacate în contencios administrativ.

În al doilea rând arată reclamantul, motivarea din sentinţă că procesul verbal nu este un act administrativ în sensul art. 205 alin. 4 din OG nr. 92/2003, nu este fondată deoarece aceste dispoziţii nu reglementează decât posibilitatea de contestare a actului pe linie administrativă, acest lucru însă nu exclude acţiunea pe calea dreptului comun şi totodată motivarea din sentinţă că în procesul verbal nr. AI 921/2008, se regăsesc constatările care au condus la stabilirea şi sancţionarea contravenţiei şi prin urmare că acest proces verbal nu este un act administrativ fiscal în sensul dispoziţiilor art. 205 alin. 4, este întemeiată în parte, dar nu pe temeiul dispoziţiilor art. 205 alin. 4 din OG nr. 92/2003, ci pe dispoziţiile OG nr. 2/2001, privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor şi a Ordinului MFP nr. 654/2006.

În al treilea rând, arată recurenta, admiterea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii pe motiv că procesul verbal contestat nu este un act administrativ fiscal, că a fost întocmit potrivit dispoziţiilor art. 57 din OG nr. 92/2003, urmare cercetării la faţa locului, nu este fondată, în realitate actul emis este un proces verbal propriu zis de control şi îndeplineşte toate elementele prevăzute pentru a fi considerat act administrativ, conform art. 43 din OG nr. 92/2003.

Se solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

Recursul este nefondat.

Criticile recurentei că în mod greşit a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a fost respinsă acţiunea ca inadmisibilă pe motiv că procesul verbal încheiat la 14.03.2008 şi înregistrat sub nr. AI 921//17.03.2008, nu este un act administrativ fiscal, sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Potrivit dispoziţiilor art. 41 din Codul de procedură fiscală, se prevede că actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale.

Art. 205 alin. 4 din OG nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, prevede că pot fi contestate în condiţiile aliniatului 3 şi deciziile de impunere prin care nu sunt stabilite impozite, taxe, contribuţii sau alte sume ale bugetului general consolidat.

Prin urmare, potrivit acestor dispoziţii legale, rezultă că actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent prin care se stabileşte, se modifică sau stinge drepturi şi obligaţii fiscale.

Procesul verbal încheiat la 14.03.2009 şi înregistrat sub nr. AI 921//17.03.2008, cuprinde constatările ce au condus la stabilirea şi sancţionarea contravenţiei, fiind un act de constatare, prin acest act nu se stabileşte, nu se modifică sau nu se sting drepturi şi obligaţii fiscale, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 41 din Codul de procedură fiscală şi art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, astfel încât acest act nu reprezintă un act administrativ fiscal în sensul legii, care să poată fi contestat potrivit dispoziţiilor art. 205 alin. 4 din codul de procedură fiscală.

Pentru aceste considerente, corect şi legal prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea formulată de recurenta reclamantă ca inadmisibilă.

Acestea au fost considerentele pentru care Curtea a respins ca nefondat recursul SC T.C. SA Ploieşti, împotriva sentinţei nr. 139 din 16 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Prahova – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, în contradictoriu cu A.F.P. Ploieşti.