Starea de distrugere în care se află templul nu a permis recunoaşterea cu precizie a locurilor. Se ştie doar ca exista, ca în majoritatea templelor greceşti, un vestibul şi o sală mare, în fundul căreia se deschidea lăcaşul oracular, acesta nela-sînd nici un fel de urmă în teren. El era situat la un nivel inferior, deoarece textele ne spun că se cobora. Era vorba de o subterană propriu-zisă ori se coborau doar cîteva trepte? Nici un fel de indiciu nu ne îngăduie să precizam. Consultanţii se pare că nu ajungeau pînă la partea cea mai retrasa, adevăratul adyton, locul în care intrarea era interzisă şi unde se afla Pitia. Rolul acestei profeţesc, instrument al zeului, nu este în întregime lămurit. Aleasă dintre delfiene, ea trăia castă şi retrasă din momentul cînd era desemnată pentru atare funcţie, în timpul consultaţiilor, ea se aşeza pe un trepied, în adyton, lingă o piatră sacră în formă de cupolă, numită „buric" (omfalos) şi despre care se credea că marchează centrul pămîntului. în adyton se afla o crăpătură în stîncă, din care, după unii autori, ar fi ieşit o emanaţie capabilă să suscite delirul profetic. Ca să fim drepţi, chiar realitatea acestei emanaţii este foarte îndoielnică: probabil că ea n-a existat decît în imaginaţia celor prezenţi, care o asociau cu prezenţa divină. Şezînd pe trepied, Pitia mesteca frunze de laur şi bea din apa unui izvor sacru, Casotis, care ţîşnea de undeva, puţin mai sus de templu, şi care, după Pausania, reapărea în adyton după ce străbătea un traiect subteran. Apoi profetesa intra într-un fel de transa şi bolborosea cuvinte confuze. Deoarece majoritatea oracolelor delfice păstrate sînt în ver-Sun> trebuie să admitem că vaticinaţiile Pitici
„.^nosoun^ H 3p „«p ^„„/ao,,,:
dv
ra,s
;nu,qo m ;D o ou.
™
lon i5 .ii
te£m^^^&^& :S
1. Taurul Corcirei
2. Baza arcadiemloi o,.
3* Statuia
.n
5. Oiranda lui -Maraton.
6. Baza de la g ftllor, in
156
157
13. Tezaurul tebanilor
14. Tezaurul zis al Potideei
15. Tezaurul atenienilor l G. Buleuterion
17. Tezaurul cnidienilor
18. Tezaur „eolic anonim"
19. Stînca Sibilei
20. Sfinxul naxienilor
21. Porticul atenicnilor
22. Tezaurul corintienilor
23. Tezaurul Cirenci
24. Prytaneu
23. Trepiedul plateenilor
26*. Carul rodienilor
27. Marele altar al lui
Apolo, ofrandă a Ciiio-
sului
28. Trepiedele lui Gelon, Hleron, Polyzalos şl Trasibul, fiii lui Dei-nomenes
29. Palmierul de la Eury-medon
30. Templul lui Apolo
31. Locul unde a fost descoperit Auriga
32*. Vînâtoarea lui Alexandru, ofranda Craterului
33. Scena teatrului
34. Orchestra şi cavea tea-
trului
35. Ofranda tesalianului Daohos
36. Temeriosul lui Neopto-
lem
37*. Porticul lui Atalos I 38. Leslie a cnidienilor
Sanctuarul este în esenţa o bucata de teren (temenos) consacrată zeului şi delimitată fie prin simple pietre de hotar, fie printr-o incinta. La Delfi, Apolo dispune de un patrulater de 130 X1 190 m., închis cu un zid (peribol) solid şi bine ţesut şi, străbătut de mai multe porţi. Terenul, care se întinde pîna la imediata vecinătate a falezei Fedriadelor, este în pantă accentuata. Mai multe ziduri mari de susţinere au permis amenajarea unor terase legate între ele de drumul principal numit „Calea Sacră". Ea traversează sanctuarul de la marea poarta de jos, dinspre est, pînă la esplanada templului, descriind două bucle succesive. De o parte şi de alta a acestei căi se aliniază „tezaurele" construite de oraşele greceşti Siciona, Sifnos, Teba, Atena, Siracuza, Cnidos, Corint, Cirene şi altele încă, la care se adaugă construcţiile similare ale celor două oraşe etrusce, Cere şi Spina. în afară de monumentele amintite, interesul pelerinilor era atras de sculpturile mulţimii de ofrande. Le-am evocat deja pe cele ce se sfidau reciproc în apropierea intrării sanctuarului.
Templul domina panta de pe înălţimea terasei sale cu două etaje, fiecare din ele susţinut de cîte un zid. Zidul de jos, numit poligonal din pricina modalităţii de finisare a paramentului exterior, datează din a doua jumătate a secolului VI, El este acoperit de inscripţii, în cea mai mare 258
parte acte de eliberare a sclavilor, datînd din epoca tîrzie. Pe latura Iui sudică se sprijinea Porticul atenienilor, ce adăpostea prăzile războinice si navale din veacul V. în faţa acestui portic. Calea Sacră se lărgeşte, formînd o mică piaţă aproape rotundă, numită Arie: acolo se juca, din opt în opt ani, drama sacră Stepterion. Prin porţiunea terminală a Căii Sacre, ce trecea pe lîngă trepiedul comemorînd bătălia de la Plateea, se ajungea pe esplanada templului, mărginită de eţ-voto-uri: cele patru trepiede de aur închinate prin 480—470 de către Gelon şi Hieron, tiranii Siracuzei, şi de către fraţii lor (au fost transformate în monede de aur de focidieni în cursul celui de al treilea război sacru), palmierul de bronz, dedicat de atenieni după victoria de la Eurymedon, Apolo colosal, numit Sitalcas, statuie de bronz înaltă de peste 15 m. şi zeci de alte ofrande, printre care statuia aurita a curtezanei Fryne, lucrată de iubitul ei Praxitele. în faţa intrării templului, la care se ajungea pe o rampa, se înălţa altarul oferit de oraşul Chios. Templul însuşi, de tip curent în Grecia, era înconjurat cu o colonadă dorică avînd şase coloane pe laturile mici şi 15 pe cele lungi, totul formînd un patrulater de 24x60 m. Fiecare coloană avea aproape 11 m. înălţime. Exceptînd amenajările prevăzute în fundul cellei, pentru consultarea oracolului, şi despre care ştim prea puţin, planul interior e conform tipului obişnuit: o anticamera sau pronaos, în care se accede printr-un portic cu două coloane între zidurile laterale, apoi o sală mare, numita^ cella, în care se află statuia de cult. Această încăpere constituie elementul esenţial al edificiului deoarece rostul templului este să adăpostească statuia zeului, în fine, în partea din spate, opistodomul, un fel de portic simetric pro-naosului, ce nu comunică însă cu cella. Peste tot lr> templu se află ofrande, dintre care unele îşi aveau povestea lor, ca de pildă tronul de fier in care se aşeza Pindar, ori statuia de bronz a 59 *K -^omer' avînd înscris pe soclu oracolul obscur 0 ţmut de poetul dornic să afle numele patriei
' 'l
sale. în afara de acestea, şi în mod cu totul excepţional, în cella se mai aflau două altare, unul închinat lui Poseidon (Cutremurătorul p amintit l ui y după cum îl numeau grecii, era cinstit la Delfi, unde cutremurele erau frecvente) şi altul lui
Apolo însuşi.
Deasupra templului se întindea o regiune toarte afectată de catastrofa din 373: alunecările de teren şi prăvălirile stîncilor care au distrus templul Alcmeonizilor au devastat în acelaşi timp toata zona nordică a sanctuarului. Acolo, în spatele zidului de susţinere, construit după catastrofa spre a proteja noul templu, au fost găsite fragmentele grupului statuar din care făcea parte celebrul Auri ga, el însuşi rămas aproape intact printr-un rar capriciu al soartei. Ceva mai sus, colţul nord-vestic al sanctuarului a fost ocupat la începutul epocii elenistice de teatrul pe care-1 vedem astăzi sub forma căpătată în urma unei restaurări efectuate în perioada romană. Alături, către est, un mic temenos şi un minuscul lăcaş erau închinate lui Poseidon, în mijlocul blocurilor de piatra pe care mîniile sale le-au desprins din Fedriade, iar mai departe, într-alt temenos cuprins şi el în cel al lui Apolo, era venerat mormmtul lui Neoptolem, fiul lui Ahile, mort la Delfi sub loviturile delfienilor, după cum ni se spune în Andromaca lui Euripide (versul 1C85 şi următoarele), în fine, în partea cea mai înalta a sanctuarului, lingă zidul de nord, se află pavilionul, sau leshe, a cnidienilor, ce adăpostea celebrele picturi ale lui Polignot, descrise în amănunţime de Pausania.
Aşa arata un mare sanctuar grec clasic unde, în iurul divinităţii principale, îşi aflau de obicei adăpost multe alte culte. Numeroase construcţii se ridicau în jurul templului sau templelor: altare, tezaure, adăposturi pentru pelerini, construite în decursul vremurilor într-o dezordine ce trăda absenţa oricărui plan de ansamblu. Fiecare monument era conceput pentru el însuşi şi nu ca o parte a totului. Erau luate în consideraţie doar convenienţele religioase şi necesităţile de ordin
practic. Grija pentru frumos răspundea mai întîi Dorinţei de a-1 cinsti pe zeu, apoi celei de a uimi pe spectator şi de a eclipsa monumentele învecinate, fără nici un fel de preocupare pentru armonizarea cu acestea. Abia în epoca elenistica, la început sub influenţa arhitecţilor Pergamului, au prins contur principiile urbanismului monumental: pe Acropola Atenei, pătrunzînd în sanctuar după ieşirea din Propilee, din Partenou nu se vedea decît partea de sus a faţadei posterioare, restul fiind ascuns de construcţii secundare, astăzi dispărute. Chiar faimoasa friză, pe care o admiram de aproape în muzeele noastre, era abia vizibila şi foarte prost luminată, la extremitatea superioară a zidului exterior al cellei, m umbra colonadei peristilului: ele acest lucru ne putem da seama privind partea vestică a trizei, aflata încă la locul ei, deasupra intrării opistodomului. N-a fost, din acest motiv, sculptată cu mal puţină grijă: era vorba de a-i fi pe plac zeiţei! Aceeaşi remarcă pentru ofrandele ce se îngrămădeau în toate spaţiile disponibile, fără nici un fel de preocupare de dipunere sistematică. Abia ne putem imagina mulţimea acestor ex-voto} majoritatea de bronz, ce se numărau cu sutele: toate au fost jefuite de barbari sau distruse de creştini, iar supravieţuirea unei statui ca Aur i ga este cu totul excepţionala (şi totuşi caii şi carul au dispărut aproape în întregime). Dar enumerările foarte detaliate ale lui Pausania, cu toate că nu constituie decît o selecţie a monumentelor ce le-a avut sub ochi, ne permit să ne imaginăm într-o oarecare măsură extraordinara dezordine a unui sanctuar supraîncărcat de ofrande, unde privirea era _ solicitată din toate părţile, fie de strălucirea • a.une a bronzurilor, pe care o curăţire sistematica, bine cunocută din inscripţii, le ferea de orice patina, fie de sculpturile în marmură, pictate în culori vii, care animau frontoanele, metopele sau înzele principalelor edificii. Să adăugăm acestora mulţimea pelerinilor, coşurile negustorilor 261 r^1. ^' măgarii şi catîrii, animalele de sacri-lciu, numeroasele păsări ce-şi aveau cuiburile îa
acoperişurile templelor şi pe care tînărul Ion, }a începutul piesei lui Euripide, le vîna cu săgeţile. Sa adăugăm, în fine, ghirlandele de flori, parfumul de tămîie, mirosul carnurilor fripte, chemările şi strigătele şi vom reconstitui aspectul acestor incinte sacre, unde poporul grec îşi dădea întîlnire spre a găsi la zeii, cinstiţi cu credinţa lui «aivă, o părere despre ce urma să facă sau o uşurare a suferinţelor sale.
Speranţa în vindecare a fost dintotdeauna una din cauzele cele mai temeinice ale credinţei religioase, în caz de boala, grecii se adresau în mod firesc zeilor lor. Zeul local, oricare ar fi fost el, constituia o primă instanţă. Dar mai ales Apolo trecea drept vindecător, multe din epitetele sale cultuale facînd aluzie la această calitate: Pean, Epi-kttrios, Alexikakos, Akesios. Unii eroi îndeplineau şi ei atare rol: în Attica exista în secolul IV un Erou Medic ce nu era cunoscut decît sub acest nume. Cu începere de la sfîrşitul veacului V faima acestor vindecători a fost eclipsată de o divinitate specializată în asemenea treburi: Askle-pios. Izbînda noului zeu reiese limpede din cazul lui Sofocle: acesta fusese preot al unui erou tămăduitor, foarte puţin cunoscut de noi, numit Alkon, ori poate Amynos, apoi a devenit şi un adept al cultului lui Asklepios, a compus un pean în cinstea zeului şi a găzduit la el statuia sa, cînd atenienii au adus-o în 421 de la Epidaur, înainte de a fi aşezată în sanctuarul amenajat în apropierea teatrului lui Dionysos, pe coasta sudică a Acropolei. Aşadar, încă din acea vreme Asklepios se afla înaintat în rîndul zeilor, în timp ce Pindar, în 474, pe cînd compunea Py-tica a IlI-a, vorbea despre el ca despre un erou, fiu al lui Apolo, crescut în cunoaşterea medicinii de către centaurul Chiron şi în cele din urma trăznit de Zeus pentru a fi călcat legea naturii, înviind un mort. Referitor la el formula poetul teban admirabila maximă: „Nu năzui, suflet al meu, către nemurire, ci istoveşte cîmpul posibilului!" 262
Venerat la Epidaur, în Argoiida, într-un sanctuar al lui Apolo, Asklepios a trecut curînd pe primul loc.' Ren urnele său crescu graţie unor vindecării spectaculoase. Tot atunci, în ultimii treizeci de ani ai veacului V, s-a constituit, graţie lui Hipocrate din Cos, medicina clinică. De la Epidaur, noul cult s-a răspîndit în lumea greaca Cu o surprinzătoare rapiditate: la Atena şi ia Pireu (loc în care Aristofan, în Plutos, jucat în 388, plasează vindecarea lui Plutos cel orb), la Delfi, la Pergam, la Cirene (unde Asklepionui de la Balagrai a fost întemeiat încă din secolul IV), la Cos, patria lui Hipocrate, loc în care se dezvoltă o importantă şcoala medicală. Sanctuarul de origine de la Epidaur a rămas cel mai celebru şi cel mai frecventat: un templu frumos, o rotonda misterioasă datorată arhitectului Policlct cel Tînăr, un teatru construit de acelaşi, precum şi numeroase edificii cultuale stau mărturie a prosperităţii acestuia în veacul IV. Credinţa pelerinilor şi speranţele lor deveneau şi mai puternice la citirea vindecărilor miraculoase savîrşite de zeu, pomenite de inscripţiile din secolul IV, văzute de Pausania şi regăsite în parte: ne sînt astfel relatate în detaliu 66 de miracole ale lui Asklepios, de la vindecarea unei copile mute, la slobozirea unei lehuze ce-şi purta de cinci ani sarcina, ori la eliminarea unui calcul sau a unui limbric. Constatăm că zeul îşi extinde bunăvoinţa pînă la miraculoasa reparare a unui vas spart prin cădere! Puţine texte sînt mai elocvente asupra naivei pietăţi greceşti ca aceste istorioare încurajatoare redactate ele vreun funcţionar necunoscut, inspirat din arhivele sanctuarului sau glo-smd pe marginea unor ofrande vechi, al căror sens nu-1 pricepe întotdeauna.
Sumara trecere în revistă a principalelor fapte de cult ne-a arătat în ce măsură se simţea poporul 8rftc> în epocile arhaica şi clasică, apropiat de 2en săi. Aceştia, în mulţimea lor aproape infinită, i se vădeau peste tot, în forţele naturii, ca şi ln viaţa sociala. Fiecare divinitate a unui loc
ori a unui grup răspundea cu o remarcabilă supleţe nevoilor fundamentale ale omului şi se dovedea binevoitoare faţă de variatele lui doleanţe. Atare polivalenţă a divinului constituie una din trăsăturile politeismului elenic pe care mitologia raţionalistă ni 1-a estompat cel mai muk, orga-nizînd un Olimp ierarhizat şi specializînd sistematic atribuţiile devine. Ea apare totuşi limpede în cazul marilor zeităţi civice sau, cum se spune, poliade, care ocupă locul de frunte în oraşe. La Atena era Palas; la Argos şi la Samos, Hera; la Sparta, Milet şi Cirene, Apolo; la Efes, Arte-mis; la Tasos, Herakles; la Lampsacos, Priap etc, întîietatea locală este consecinţa unor specificităţi istorice, dar se constată că dincolo de varietatea legendelor şi tradiţiilor cultuale, divinitatea majoră, oricare ar fi fost ea, asumă aproape peste tot aceleaşi funcţiuni esenţiale de protectoare a grupului social. Faptul se va traduce în l epoca elenistică prin participarea personală a zeu- > lui la administrarea cetăţii, atunci cînd, în lipsa oricărui cetăţean capabil să facă faţă cheltuielilor magistraturii supreme, zeul însuşi (împreună cu tezaurul sau sacru) prelua magistratura eponima şi cu acest titlu figura timp de un an în fruntea documentelor oficiale.
Dar astfel de întîietate nu este mereu întîlnită şi chiar acolo unde e limpede, ea nu dăunează proliferării cultelor, însuşi calendarul care orîn-duieşte viaţa statelor şi care diferă de la unul la altul este în fond un calendar al sărbătorilor religioase, a căror celebrare regulată marchează ciclul anotimpurilor. Aşa cum oraşul şi mediul rural sînt presărate cu sanctuare, cursul lunilor este în acelaşi chip jalonat de ceremonii sacre, ce sînt tot atîtea repere ale măsurării scurgeni timpului. Cînd din întîmplare, drept urmare a calculelor astronomice eronate, se produce un decalaj mult prea evident între calendarul oficial şi mersul soarelui are loc o încurcătură apreciabilă, ca cea de la Atena, de prin 430, cînd astronomul şi geometrul Meton a reformat calendarul. „Voi, atenieni, spune Aristofan în Norii, 2i
nu «înteţi în stare ^sa respectaţi curgerea firească a zilelor, ci o daţi peste cap!" (versurile 615— 616). Aşa stînd lucrurile, Tucidide, spirit riguros, n_a vrut să situeze în timp, după un calendar nesigur, faptele relatate, ci le-a raportat numai la începutul anotimpurilor.
Aşadar, pentru grec universul material, ca şi cel mental, sînt în întregime pătrunse de sacru. Diversitatea manifestărilor divine permite fiecăruia să reţină ceea ce se potriveşte firii şi obiceiurilor sale, precum şi împrejurărilor. Alături de marile divinităţi panelenice, ale căror nume se impun tuturor, dar ale căror epitete indică particularismul unor însuşiri speciale, există o multitudine de zei minori, legaţi de un colţ de pă-mînt şi a căror faimă e departe de a depăşi hotarele locului. Printre ei, eroii formează o categorie numeroasă şi originală. Multă vreme s-au purtat discuţii spre a se şti dacă e vorba de vechi divinităţi ce şi-au pierdut statutul divin sau de muritori ce au atins condiţia Nemuritorilor. Şi una şi cealaltă explicaţie sînt valabile, după caz; totuşi, în epoca istorică, fenomenul eroizării unui muritor este bine atestat de nenumărate exemple, întemeietorii oraşelor-colonii au primit deseori onorurile eroizării, acestea fiindu-k aduse la mormînt, de multe ori situat în centrul cetăţii, în agora. Cazul Amfipolisului este tipic: cînd trupele lui Brasidas au smuls atenie-nilor oraşul şi Brasidas a căzut apărîndu-1 triumfător împotriva unei expediţii comandate de Cleon, amfipolitanii 1-au înmormîntat în piaţa mare, „au delimitat un sanctuar în jurul mormîntului, i-au acordat onorurile eroice, cu jocuri şi sacrificii anuale", considerîndu-1 apoi ca un adevărat întemeietor al cetăţii lor (Tucidide, V, 11). Cu timpul atare onoruri au fost oferite şi celor în viaţă. Este ceea ce au vrut să facă tasienii pentru Agesilau, primind, după cum ne spune Plu-tarh, un răspuns ironic din partea regelui: „Ta-sienii, cărora Agesilau le-a făcut mari servicii, i-au ridicat un templu şi 1-au aşezat în rîndul 54 *5 zeilor, apoi i-au trimis o ambasadă să-i aducă
O credinţă religioasă atît de deschisă noilor forme ale divinului nu se putea vădi ostilă divinităţilor străine, în măsura în care introducerea acestora nu punea în primejdie fundamentele înseşi ale statului. De fapt, grecii, de-a lungul întinsei lor istorii, n-au încetat niciodată să primească noi zei, de la începuturi pînă la întronarea creştinismului, în epocile arhaică şi clasică însă, atare adopţiuni presupuneau şi o asimilare la formele tradiţionale ale gîndirii religioase elenice. Caracteristica deosebit de importantă a acestei gîndiri era extraordinara ei aptitudine de a regăsi cunoscutul sub necunoscut, de a recunoaşte familiarul sub haina exoticului. Nimeni altul decît istoricul Herodot nu dă o mai limpede expresie respectivei tendinţe, atunci cînd se a-pleacă cu o curiozitate plină de simpatie asupra obiceiurilor religioase ale barbarilor. Nu i-a trecut prin gînd că aceste popoare puteau adora alţi zei decît cei ai panteonului grecesc: îi era de ajuns descoperirea echivalării profunde ce nu-i scăpa, în ciuda deosebirii de nume şi a particularităţii riturilor. Motiv pentru care, de pildă, credea că depistase cultul Atenei la populaţiile din Libia (IV, 180 şi 189). Şi mai mult încă: tot din această pricină, în cartea a Il-a a Istoriilor, ne înfăţişează un tablou atît de bizar al religiei egiptene, asimilînd imediat, fără nici un fel de ezitare, pe fiecare divinitate locală unui zeu grec: pentru Herodot Neit este Atena; Bas-tit e Artemis; Isis e Demetra; Ra este Helios; Uto este Leto; Set este Ares; Osiris este Dionysos; Honsu este Herakles; Hator este Afrodita; Amon este^ Zeus. Din această cauză grecii au adoptat fără dificultate cultul lui Zeus Amon, cu începere din veacul V, drept urmare a asimilării între zeui^suprem al egiptenilor aşa cum era el adorat *n sanctuarul său oracular din oaza Siwah, şi zeul suprem al egiptenilor, aşa cum era el adorat Qin Cirene în aşezarea lor din Libia. Un proces similar a avut loc şi în cazul zeiţei tracice Ben-267 • asimi^at^ de Herodot cu Artemis (IV, 33), S1 care avea imediat după aceea, de prin 429—
2
deopotrivă loc în rîndul credinţelor lor la ceea ce numeau ei demoni. Nu există termen religios mai puţin precis decît acesta. Cuvîntul demon poate fi foarte bine aplicat unui zeu şi uneori apare, la scriitorii tîrzii, dar deopotrivă şi la Homer, ca simplu echivalent al lui te os, „zeu", mai ales cînd e vorba să se desemneze divinul printr-o noţiune generală ori colectivă. El se foloseşte însă, în special, pentru a denumi fiinţe supranaturale puţin diferite şi de rang inferior prin raport cu marii zei tradiţionali: la Hesiod, cînd e vorba de oamenii vîrstei de aur, sau în alte părţi, de cutare ori cutare mort divinizat, sau chiar de Agatos Daimon, demon binefăcător al căminului familial, reprezentat de preferinţă sub forma unui şarpe. Se deschide astfel un cîmp larg imaginaţiei creatoare în materie de credinţă religioasă. Alături şi sub învelişul cultelor tradiţionale, cu solide fundamente rituale, universul sacrului tolera tot felul de credinţe individuale, cu singura condiţie de a nu încerca zdruncinarea temeliilor corpului social. Atare varietate, atare im" precizie, atare incertitudini au contribuit desigur nu puţin la vitalitatea religiei greceşti, ce-şi putea uşor reîmprospăta ori îmbogăţi conţinutul ei spiritual, beneficiind totodată de permanenţa riturilor: aşezată pe soclul tradiţiilor, ea nu ştia ce sînt dogmele.
Este lesne de înţeles că în aceste condiţii marile inovaţii ale gîndirii în materie de religie s-au putut manifesta de timpuriu fără să provoace mult scandal, în măsura în care ele se limitau la domeniul speculativ, într-o religie fără dogme, fără casta sacerdotală, fără cărţi sfinte, aprecierea individuală se bucura de o mare libertate. Grecii n-au abuzat, profitînd de ea. Am semnalat deja, *P ce-i priveşte pe poeţi, marea independenţă faţă de miturile tradiţionale, pe care le modificau fără ezitare după bunul plac al fanteziei sau al preferinţelor lor morale. Am mai văzut cum extrema ^m|liaritate în care poporul grec trăia cu zeii sai îl incita să-i zeflemească fără nici un fel de
dar, prezicătorii de meserie şi în special Diopei-tes 1-au atacat cu înverşunare, după ce au făcut sa fie adoptat de popor un decret ce autoriza traducerea în justiţie a celor ce nu credeau în zei ori pretindeau că răspîndesc adevărul despre natura fenomenelor cereşti. Duşmanii lui Pericle au profitat pentru a încerca să-1 lovească prin unul din apropiaţii săi: speriat, Anaxagora a părăsit oraşul. Şi totuşi mulţi atenieni din acea vreme, începînd cu Alcibiade, nu-şi ascundeau scepticismul religios pe care li-1 inspiraseră lecţiile unui Anaxagora sau ale unui Protagora: n-au fost însă urmăriţi pentru atîta lucru. Spre a stîrni, în materie de religie, mînia statului trebuia, fie un motiv politic, pentru care lipsa de credinţă nu constituia decît un pretext, fie un sacrilegiu real, ca parodierea misterelor de la Eleusis, la care a participat şi Alcibiade, ori mutilarea hermeşilor, faptă ce a dezlănţuit mînia atenienilor în ajunul plecării în expediţia din Siciilia. în atare cazuri justiţia ateniană acţiona cu severitate: ea a urmărit astfel pe Diagoras din Milo, în 415, pentru sacrilegiu faţă de mistere şi a pus preţ pe capul acestuia după ce părăsise Atena. Dintr-un celebru discurs al lui Lisias se ştie că o pedeapsă severă aştepta pe oricine ar fi distrus, fie chiar fără voie, unul din măslinii închinaţi zeiţei Atena: Aristotel ne informează că la început legea prevedea chiar pedeapsa cu moartea. Conştiinţa populară avea sentimentul că profanarea comisă de vinovat, rămasă nepedepsită în chip exemplar, ar stîrni mînia divină, întreaga cetate avînd de suferit. Se intenţiona aşadar sancţionarea mai mult a unui delict împotriva unităţii cetăţeneşti decît a unuia de opinie.
Dostları ilə paylaş: |