Din limba romani s-au împrumutat chiar şi pronume: mandea „eu”, la origine mánde, locativul pronumelui de persoana I singular (transformat prin analogie cu antroponimele terminate în -ea) şi canci (< ), pronumele negativ „nimic”.
Unele cuvinte şi expresii ţigăneşti s-au transformat în exclamaţii familiar-argotice, neanalizabile: mucles „taci” (din muk les „las-o”), ciuciu (din ćuć „mamelă”, apoi „organul sexual masculin”) etc.
5.1.2. Împrumuturi din turcă
5.1.2. Împrumuturi din turcă
Problema componentei turceşti a argoului românesc este destul de complicată, pentru că presupune o distincţie, în practică greu de făcut, între două situaţii.
În argou se pot identifica unele cuvinte de origine turcă îndepărtată, care au fost de fapt preluate din româna standard ori din variantele ei învechite, populare sau regionale şi au fost integrate între argotisme prin schimbare de sens. Există însă şi cuvinte preluate de argou direct din turcă, în perioadele de bilingvism, de intense legături şi schimburi balcanice. Doar în cazul din urmă se poate vorbi, în mod corect, de o influenţă turcească asupra lexicului argotic.
Diferenţierea celor două situaţii se poate face prin datarea fiecărui termen în parte (un argotism recent nu este, în mod normal, un împrumut direct din turcă), dar, din păcate, vechimea în limbă a termenilor argotici e, în absenţa atestărilor scrise, cu totul incertă. Un argument pentru plasarea în categoria influenţei turceşti este şi natura sursei: dacă termenul provine nu din turca literară, ci din argoul turcesc (ca zulă < tc. zula), şansele să fi fost preluat direct, pe cale orală, cresc considerabil. Cel mai probabil, argoul românesc a absorbit turcisme şi grecisme în faza lui veche, de început, din secolul al XVIII-lea, despre care nu ştim aproape nimic.
Au aparţinut probabil argoului, înainte de a intra în registrul familiar, cuvinte de origine turcă precum sanchi,puşti, chiul, cacealma. În listele care se dau de obicei ca exemple pentru influenţa turcească în argou apar termeni cu statut discutabil (fie împrumuturi, fie evoluţii interne), precum ogeac (hogeac), „ascunzătoare”, bidiviu/bididiu „ins, tânăr”, ramazan „stomac”, bairam „petrecere”, mangări „bani”. Suntînsă cu siguranţă utilizări recente şi inovaţii în interiorul limbii române chindie cu sensul de „petrecere”, pluralul parai (în loc de vechiul parale), cu sensul „dolari” sau belea, cu sensul „foarte bun, extraordinar”. Evoluţia lui martalog sau acaret s-a petrecut tot pe teren românesc, ca şi cea a derivatului a cafti (< a căftăni < caftan), poate şi a lui ciumeg (< tc. čomak sau čumak).
Au aparţinut probabil argoului, înainte de a intra în registrul familiar, cuvinte de origine turcă precum sanchi,puşti, chiul, cacealma. În listele care se dau de obicei ca exemple pentru influenţa turcească în argou apar termeni cu statut discutabil (fie împrumuturi, fie evoluţii interne), precum ogeac (hogeac), „ascunzătoare”, bidiviu/bididiu „ins, tânăr”, ramazan „stomac”, bairam „petrecere”, mangări „bani”. Suntînsă cu siguranţă utilizări recente şi inovaţii în interiorul limbii române chindie cu sensul de „petrecere”, pluralul parai (în loc de vechiul parale), cu sensul „dolari” sau belea, cu sensul „foarte bun, extraordinar”. Evoluţia lui martalog sau acaret s-a petrecut tot pe teren românesc, ca şi cea a derivatului a cafti (< a căftăni < caftan), poate şi a lui ciumeg (< tc. čomak sau čumak).
Presupunem o origine turcească, fără a o putea plasa în timp, pentru baştan (< tc. başkan). Multe turcisme au rămas în registrul popular şi familiar, de unde au putut trece foarte uşor în argou: dintre numeroşii termeni insultători de origine turcească (ciufut, haimana, lichea etc.), unii sunt foarte frecvenţi în argou – de exemplu geanabet.
Interesantă e şi influenţa turcească în terminologia jocurilor de noroc, care constituie o sursă potenţială pentru sensuri argotice: barbut, cacealma, giol „arşic”, coinac (kainak „os, zar”) etc.
Sufixul -(n)giu, de origine turcească, e foarte folosit pentru conotaţiile sale ironic-peiorative (v. infra). De fapt, multe cuvinte de origine turcească pot intra cu uşurinţă în argou, oricât de târziu, tocmai pentru că ele au, în limbajul popular, o utilizare glumeaţă, depreciativă, o expresivitate care poate fi uşor exploatată.
Grecismele ridică în genere aceleaşi probleme ca turcismele: majoritatea termenilor de origine greacă nu au fost împrumutaţi direct de argou, ci au pătruns mai demult în limbajul familiar şi popular, de unde argoul i-a preluat, cu schimbări de sens pe care le putem considera ca petrecute în interiorul limbii române: matracucă, marafeţi etc. Conotaţiile ironice şi depreciative caracteristice multor termeni populari şi familiari de origine grecească stimulează, ca şi în cazul turcismelor, preluarea lor de către argou.
Grecismele ridică în genere aceleaşi probleme ca turcismele: majoritatea termenilor de origine greacă nu au fost împrumutaţi direct de argou, ci au pătruns mai demult în limbajul familiar şi popular, de unde argoul i-a preluat, cu schimbări de sens pe care le putem considera ca petrecute în interiorul limbii române: matracucă, marafeţi etc. Conotaţiile ironice şi depreciative caracteristice multor termeni populari şi familiari de origine grecească stimulează, ca şi în cazul turcismelor, preluarea lor de către argou.
