Împrumuturile ţigăneşti sunt elementul cel mai caracteristic şi mai consistent al argoului românesc; ele alcătuiesc o zonă de stabilitate, conservându-şi uneori forma şi sensurile de la primele atestări (de la jumătatea secolului al XIX-lea) până azi. Un loc special între aceste împrumuturi îl ocupă verbele, numeroase şi care au produs serii bogate de derivate. Contribuţia limbii romaní la vocabularul secret e un fapt explicabil social (prin sărăcia şi marginalitatea ţiganilor, care alcătuiau o parte însemnată a lumii interlope) şi cu o răspândire considerabilă în Europa. În spaţiul german, o vreme – în secolul al XVIII-lea – nici nu s-a făcut distincţia între argoul interlop (Rotwelsch) şi limba ţiganilor (v. Matras 1999). Termenul spaniol caló desemnează limbajul ţiganilor din Spania, în vreme ce, în portugheză, calão e o denumire a argoului; ambele provin din ţig. calo „negru” (care a dat şi în română substantivul călău). În argoul maghiar, proporţia şi chiar inventarul împrumuturilor din romaní sunt destul de asemănătoare cu cele din română (Szabó 2002).
Fiind netransparente şi în genere izolate în limbă, elementele ţigăneşti şi-au schimbat uneori sensul, ca urmare a unor confuzii şi reinterpretări: de exemplu, târşă e folosit (mai ales în expresia mi-e târşă) cu sensul de „lipsă de chef”, deşi sensul etimonului ţigănesc traś este „frică”. Unele ţigănisme au fost reinterpretate prin etimologie populară, fiind apropiate ca formă de cuvinte româneşti mai vechi; de exemplu, a cordi (< ţig. kuráw, kurdém „a întreţine relaţii sexuale”) a fost apropiat de rom. coardă. O serie de cuvinte înregistrate în dicţionarele recente de argou sunt ţigănisme neadaptate, folosite mai ales de vorbitorii bilingvi: somnacai (somnakáj) „aur”, hamos (xamós) „mâncare”, grast „cal”, foro (fóro) „oraş” etc.
Fiind netransparente şi în genere izolate în limbă, elementele ţigăneşti şi-au schimbat uneori sensul, ca urmare a unor confuzii şi reinterpretări: de exemplu, târşă e folosit (mai ales în expresia mi-e târşă) cu sensul de „lipsă de chef”, deşi sensul etimonului ţigănesc traś este „frică”. Unele ţigănisme au fost reinterpretate prin etimologie populară, fiind apropiate ca formă de cuvinte româneşti mai vechi; de exemplu, a cordi (< ţig. kuráw, kurdém „a întreţine relaţii sexuale”) a fost apropiat de rom. coardă. O serie de cuvinte înregistrate în dicţionarele recente de argou sunt ţigănisme neadaptate, folosite mai ales de vorbitorii bilingvi: somnacai (somnakáj) „aur”, hamos (xamós) „mâncare”, grast „cal”, foro (fóro) „oraş” etc.
Substantivele ţigăneştise adaptează căpătând o finală compatibilă cu sistemul morfologic al limbii române cu desinenţele de plural regulat. Cele terminate în consoană rămân aproape neschimbate la singular – ca masculinul manuş „poliţist” (din manúś „om”) – dar îşi pot şi schimba genul: vast „mână” e masculin în romanì, iar mol „vin” e feminin; ambele devin neutre în română. Finalele vocalice atipice sunt adaptate, ca la gagiu „ins” (din substantivul masculin gadjó „non-ţigan”), sau şuriu „cuţit” şi muie „gură”, substantive de genul neutru, respectiv feminin, provenite din substantivele ţigăneşti ćhurí şi mui, ambele feminine. Unele cuvinte au fost împrumutate în forma de plural: lovele (din pluralul ţigănesc lové).
Alte substantive de origine ţigănească sunt: baftă „noroc” (< ţig. baxt), benga„dracul”(< ţig. benga), devlă „cap” (< ...), dumă „vorbă”( < ţig. duma), biştari „bani” (< bišto „al douăzecilea”) etc.
Alte substantive de origine ţigănească sunt: baftă „noroc” (< ţig. baxt), benga„dracul”(< ţig. benga), devlă „cap” (< ...), dumă „vorbă”( < ţig. duma), biştari „bani” (< bišto „al douăzecilea”) etc.
Multe din substantive au deja familii lexicale bogate, unele derivate fiind mai frecvente decât termenii de bază: bulan, molan, muian (cu sufixul -an), gagică (cu sufixul -ică) etc.
Adjectivele de origine ţigănească nu sunt multe, dar au o frecvenţă foarte mare, desemnând trăsături fundamentale. Cel mai cunoscut – mişto – este invariabil şi e folosit şi ca adverb (provine, de fapt, din adverbul ţigănesc miśto); invariabil este şi mult mai rarul caşto (< kushto). Celelalte sunt adaptate fonetic şi morfologic: diliu (din diló, -í) „nebun”, puriu (phuró, -í) „bătrân”, naşparliu „rău, urât” (din nasvaló „bolnav”); nasol (din nasul) „rău, urât”, şucar (din śukár) „frumos, bun”.
Surprinzător de numeroase sunt verbele de origine ţigănească: acestea au fost, fără excepţie, încadrate în tipul de conjugare productiv în româna populară, cu sufixul -i la infinitiv şi cu sufixul suplimentar -esc la indicativ şi conjunctiv prezent. Multe din verbe s-au format de la tema de perfect şi participiu a verbelor ţigăneşti: a cardi (<karáw/ keráw, kerd-), a ciordi (< ćoráw, ćord-), a cordi, a dili (< daw, dil-), a mangli (< mangaw, mangl-), a mardi (< marow, mard-), a paradi, a pili (pil-). Altele se explică prin indicativul prezent: a gini (< ğanaw/ ğinaw), a hali, a soili, a uşchi (< uštaw).Unele verbe s-au format în interiorul argoului românesc, pornind de la cuvinte împrumutate din ţigăneşte: a (se) matoli, din matol < ţig. mató.
