Date comuna draganesti judetul bihor
Şcoala cu clasele I-VIII Mizieş
Yüklə 0,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Şcoala cu clasele I-IV Ţigăneştii de Beiuş
- Şcoala cu clasele I-IV Păntăşeşti
- Grădiniţă nu există în sat.
Şcoala cu clasele I-VIII MizieşLa şcoala cu clasele V-VIII Mizieş sunt numai 12 elevi şi existau 3 profesori titulari şi 2 suplinitori necalificaţi. La şcoala cu clasele I-IV Mizieş sunt înscrişi 12 elevi, care au o învăţătoare. Grădiniţa este frecventată de 16 preşcolari, care se află în ingrijirea unei educatoare. Pentru că numărul elevilor şi al preşcolarilor este foarte redus, se pune problema desfiinţării şcolii din Mizieş, în acest caz copiii fiind nevoiţi să naveteze între Mizieş şi Beiuş.
La şcoala cu clasele I-IV Grădinari (în limba română) sunt înscrişi 4 elevi, cu un cadru didactic. La şcoala cu clasele I-IV din sat (limba maghiară) sunt înscrişi 7 elevi, de asemenea cu un cadru didactic. Gradiniţa este frecventată de doar 8 preşcolari, aflaţi în grija unei educatoare. Şcoala cu clasele I-IV Sebiş La şcoala cu clasele I-IV din Sebiş sunt înscrişi 5 elevi care au un cadru didactic în detaşare. Grădiniţa este frecventată de 16 preşcolari, având o educatoare. Şcoala cu clasele I-IV TalpeLa şcoala cu clasele I-IV Talpe sunt înscrişi 10 elevi, care sunt îndrumaţi în ale învăţăturii de un cadru didactic. Grădiniţa, unde lucrează o educatoare, are un număr de 9 preşcolari.
Gradiniţa este frecventată de 19 preşcolari, cu o educatoare detaşată. Şcoala cu clasele I-IV Ţigăneştii de BeiuşLa şcoala cu clasele I-IV Ţigăneştii de Beiuş sunt înscrişi 9 elevi, având o învaţătoare. Grădiniţa de aici este frecventată de 17 preşcolari, care se află în grija unei educatoare. La şcoala cu clasele I-IV Ţigăneşti-cătun sunt înscrişi 6 elevi, îndrumaţi de un cadru didactic. Şcoala cu clasele I-IV PăntăşeştiGrupul de firme European Drinks a construit la Păntăşeşti, în perioada 1998-2001, un modern local de şcoală şi de cămin cultural. Construcţia este una dintre cele mai frumoase şi mai impunătoare construcţii socio- culturale din comună. La şcoala cu clasele I-IV Păntăşeşti sunt înscrişi 10 elevi, care învaţă sub îndrumarea unei învăţătoare.Grădiniţă nu există în sat.T.Roşu - Beiuşul centru politic şi de cultură românească 1993 R.Mihai - Elemente de modernizare în învîţîmântul beiuşan din a II-a jumătate a secolului trecut, în cele trei Crişuri (1998) 11.2. SĂNĂTATE Comuna Drăgăneşti dispune de o clădire valorificată în scopul sănătăţii. Această instituţie dispune de un cabinet medical dotat cu calculator, precum şi o sală de tratamente, sală de aşteptare pentru bolnavi şi grup sanitar. În cadrul acestei instituţii funcţionează Cabinetul medical individual de familie Doctor Borsa Florica. Pe lângă medicul de familie, în cadrul cabinetului mai lucrează două asistente, absolvente ale Şcolii Tehnice de Asistente. Comuna Drăgăneşti nu dispune de alte instituţii de sănătate, clinică sau sanatorii.
Comuna Drăgăneşti are 7 cămine culturale, dintre care 5 au magazii anexe (cele de la Drăgăneşti, Grădinari, Mizieş, Sebiş şi Belejeni). Căminul cultural din Drăgăneşti are o bibliotecă cu 11 966 de volume. În perspectivă, biblioteca va trebui să devină prima instituţie culturală a comunei pe care consiliul local o va include ca obiectiv turistic cultural. Starea căminelor culturale din comună este foarte bună, în ultimii ani majoritatea dintre ele fiind supuse unor reparaţii capitale finanţate din fondurile primăriei şi cu sprijinul sătenilor.Acum ele sunt închiriate uneori pentru nunţi, baluri şi discoteci, dar în viitor ar fi de dorit să devină adevărate centre de informare etno-folclorică. În acest scop se impune înzestrarea acestora cu mijloacele tehnice audio-video moderne de îmbinare a sunetului cu imaginea.
11.4. CULTE BISERICEŞTILocuitorii comunei Drăgăneşti şi ai satelor aparţinătoare au fost în majoritate ortodocşi. Excepţie face localitatea Negru, unde s-a dezvoltat o comunitate puternică de greco-catolici, care la sfârşitul secolului trecut (1895) ajungea la 227 de suflete, din totalul de 537 de locuitori ai satului. În trecut, românii ortodocşi nu au putut să-şi dezvolte liber credinţa, deoarece au fost menţinuţi într-o stare de inferioritate faţă de celelalte culte. Ei nu aveau voie să-şi construiască decât biserici din lemn. De asemenea, românii nu au avut o ierarhie bisericească proprie, fiind dependenţi ierarhic de Mitropolia sârbească de la Carlovitz (până la sfârşitul secolului XVII-lea, românii din aceste locuri nu au avut episcop, nici chiar la Oradea). Preoţii, care de multe ori îşi moşteneau funcţia din tată în fiu, învăţau tipicul pe de rost, nemaiavând nevoie de alte cunoştinţe în faţa unei populaţii care nu ştia să scrie şi să citească. Faptul că locuitorii satelor puteau apela la preot să le citească un act sau să le scrie o scrisoare către autorităţi îi conferea acestuia un prestigiu mare în faţa sătenilor. Din punct de vedere administrativ-bisericesc, comuna Drăgăneşti, ca şi întreaga zonă, a facut parte din protopopiatul Beiuş, care se subordona eparhiei greco-ortodoxe de Oradea. Eparhia Oradiei era subordonată Episcopiei de Arad, prin intermediul Consistoriului ortodox din Oradea-Velenţa. Primele atestări documentare ale lăcaşurilor de cult din comună se găsesc în secolul XVIII. Documente, păstrate fragmentar, vorbesc despre o intensă viaţă duhovnicească în satele Drăgăneşti, Mizieş, Talpe şi Negru. Acest lucru se explică prin apropierea de un centru cultural-bisericesc de talia Beiuşului, istoricii fiind mai mult preocupaţi de evenimentele de la centru. Între cele mai vechi lăcaşuri de cult din comună se înscriu cele trei biserici cuprinse în “Lista monumentelor şi siturilor istorice”: -Biserica de lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului (1731) din satul Talpe, -vechea biserică din lemn din Talpe- -Biserica de lemn cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1756-1764) din satul Sebiş, -Biserica de lemn cu hramul Buna Vestire (1818) din satul Belejeni. În prezent există o biserică ortodoxă şi o biserică penticostală în Drăgăneşti, o biserică ortodoxă, una reformată şi una baptistă în Grădinari, o biserica veche şi una nouă, ambele ortodoxe, în Sebiş, o biserică ortodoxă în Belejeni, o biserică ortodoxă în Mizieş, câte o biserică ortodoxă în Talpe, Păcăleşti şi Ţigăneştii de Beiuş.
în construcţie Populaţia comunei Drăgăneşti, după confesiuni se împarte în felul următor:
Protopopiatul Ortodox Beiuş 11.5. BALANŢA FORŢEI DE MUNCĂ. ŞOMAJ Balanţa forţei de muncă a localităţii, în anul 2000, era :
Rata şomajului (%) pe ultimii 6 ani (1995-2000)
Program de reducere a ratei şomajului
Program de dezvoltare a structurii economice în comună Organul local al administratiei de stat va sprijini dezvoltarea intreprinderilor mici şi mijlocii, diversificarea serviciilor, infiinţarea de noi societăţi pentru valorificarea resurselor materiale şi umane din zonă. Program de înfiinţare a noi societăţi:
11.6. DELICVENŢA SOCIALĂ În ce priveşte delicvenţa, în comună s-au înregistrat infracţiuni cum ar fi: conducere în stare de ebrietate, furt calificat (la Păntăşeşti), vătămare corporală din culpă, infracţiuni silvice, toate, însă, în număr redus. Deasemenea, contravenţiile sunt şi ele reduse ca număr, majoritatea fiind de domeniul circulaţiei. Ca şi categorii implicate se observă dominarea celor cu studii medii. Postul de Poliţie Drăgăneşti Serviciul de Asistenţă Socială a Primăriei Comunei Drăgăneşti
Obiceiurile tradiţionale au vut un rol însemnat în organizarea vieţii satului românesc. Din cele mai vechi timpuri zona Beiuşului a fost un centru al unor bogate datini şi tradiţii etnografice şi folclorice. În ciuda vicisitudinilor istorice de tot felul, aici au trăit oameni harnici şi cinstiţi, ospitalieri şi deschişi la suflet, care au ţinut la obiceiurile şi datinile lor, la legea lor strămoşească, la limba şi la graiul lor. Din comorile spirituale ale acestor locuri s-au inspirat mulţi cercetători, etnografi, folclorişti sau lingvişti. Miron Pompiliu a studiat şi scris despre limba şi graiul din aceasta zonă geografică. El a publicat în Convorbiri Literare (1887) lucrarea Graiul românesc din Biharea, prima lucrare asupra graiului bihorean şi una din primele lucrări cu privire la graiurile româneşti. În Şezătoarea (nr. 11-12/1903) Miron Pompiliu a publicat Limbă, literatură şi obiceiuri la românii din Biharea. Mulţi dintre oamenii de seamă ai comunei au adunat hore şi strigături, colinde şi descântece, poveşti, datini şi diferite obiceiuri practicate în acest ţinut. Printre aceştia s-a remarcat învăţătorul şi preotul Vasile Sala, a cărui activitate publicistică a debutat în anul 1885 cu nuvela umoristică Dorea, isteţul Drăgăneştilor, lucrare din cauza căreia a avut o serie de neplăceri: singura sa avere, biblioteca, i-a fost confiscată. Vasile Sala şi-a publicat scrierile sale folclorice în Familia lui Iosif Vulcan din Oradea, în Şezătoarea din Fălticeni, în Gazeta poporului din Timişoara, în Biserica şi şcoala din Arad, în Izvoraşul, în Cele trei Crişuri etc. Demn reprezentant al folclorului bihorean, Vasile Sala ne-a descris vechile obiceiuri ale poporului român. Folclorul cules de el reda autenticitatea datinilor şi obiceiurilor populaţiei româneşti din localităţile din întreaga depresiune a Beiuşului. 12.1. OBICEIURI LEGATE DE NAŞTERE Dintre acestea trebuie menţionate mersul cu demâncatul (cu coşara): după ce femeia ajungea acasă cu copilul nou-născut rudele mai apropiate şi vecinii o vizitau ducându-i mâncăruri gătite şi alimente diverse (plăcintă şi prăjitură, ouă, lapte, carne, de multe ori pui sau găini vii). Toate acestea erau duse în coşul tradiţional din nuiele. Cu ocazia acestei vizite, copilului i se dădeau bani, pentru ca să aibă din plin când va fi mare. Deoarece în casa lăuzei veneau mulţi oameni, nou-născutului i se lega la încheietura mâinii un fir de lână sau borangic, care avea menirea să-l ferească de deochi. Dacă femeia năştea acasă, moaşa (o femeie cu experienţă, aleasă dinainte dintre vecinele mai apropiate şi care se mai ocupase de aducerea pe lume şi a altor copii) era cea care supraveghea naşterea şi tăia cordonul ombilical al copilului. În primele două săptămâni de la naştere, nou-născutul era spălat de către moaşă într-o albie de lemn (de cele mai multe ori) ce poartă denumirea de copaie. Pentru botez, copilul era dus la biserică de catre naşă şi era adus acasă tot de către aceasta. În primele luni de viaţă, copilul era legănat în copaie. Din copaie era trecut apoi în leagăn. În zonă se foloseau leagăne cu lăzi aşezate pe tălpi curbe. Lăzile şi tălpile leagănelor se confecţionau în gospodărie sau de către meşteri dulgheri, din scânduri de fag jeluite cu mezdreaua şi încrustrate, uneori, cu horjul. Unele lăzi se şi balansau. 12.2. OBICEIURI LEGATE DE NUNTĂ Pregătirile pentru nuntă şi nunta propriu-zisă se desfăşurau în satele din zona Beiuşului după un ritual ce se întindea pe un mare interval de timp. Uneori alegerea perechilor era facută de către părinţi, cu mult înainte ca fetele şi băieţii să ajungă la majorat. Se începea cu cererea în căsătorie-peţitul sau peţirea, când tânărul care se căsătorea, însoţit de părinţi sau de alte rude, mergea în peţit la casa viitoarei mirese pentru a le cere părinţilor fetei învoirea pentru căsătorie. Răspunsul se dădea fie pe loc, fie la un anumit timp. De fiecare dată peţitorii erau cinstiţi de părinţii fetei cu mâncare şi băutură. Când înţelegerea era făcută, se stabilea termenul de logodnă (încredinţarea). Logodna se desfăşura într-un cadru mai larg, cu chemători şi grăitori, aproape ca la nuntă, cu mese încărcate cu mâncare şi băutură. Urma chemarea la nuntă, cu câte doi chemători (viflei) pentru fiecare mire. Chemătorii erau feciori tineri care mergeau cântând pe uliţa satului şi intrau în casele tuturor celor pe care mirii şi părinţii lor îi invitau la nuntă. Chemătorii erau echipaţi în port naţional şi purtau steaguri numite ţovuri, împodobite cu ştergări (prosoape ţesute în război), cu cârpe de pânză (baticuri colorate), cu batiste multicolore şi cu panglici tricolore. Ei le dădeau gazdelor să guste ţuică dintr-o sticla (iagă) legată la gură cu busuioc, iederă şi cu o panglică tricoloră. Dacă gazdele refuzau să bea, acest lucru însemna că ele nu vor fi prezente la fericitul eveniment al mirilor. Existau o serie de datini care se practicau chiar în ziua nunţii. Pentru nuntă, mirele îşi alegea dintre prietenii necăsătoriţi un stegar care purta peste tot, jucându-l, steagul nunţii, numit zaslău (un băţ mare de alun împodobit). Steagul nu se desfăcea decât la trei zile după nuntă, iar ţovurile (podoabele steagului) se puneau, de obicei, în geamurile camerelor dinspre stradă ale mirilor. Din timp se tocmeau muzicanţii. Printre cei mai căutaţi prin anii ’60-’80 erau Aurel Draii din Pocola, Traianul Ciuntului din Păcăleşti, Nuţu din Păntăşeşti, cel cu un picior şi Sava din Beiuş. Mireasa purta pe cap o cunună numită bartă, lucrată din flori naturale sau din flori artificiale, mărgeluţe şi oglinjoare. În spatele cununii erau legate multe panglici multicolore. După nuntă mireasa împărţea panglicile din bartă fetelor mai tinere decât ea, semn că de acum înainte ea, devenită nevastă, nu-şi va mai împleti părul. Barta se păstra mult timp agăţată într-un cui, lângă icoane, în camera curată dinspre uliţă. La poarta miresei se desfăşura o dispută amicală între grupul de nuntaşi ai mirelui şi cel care reprezenta mireasa, grupuri care erau conduse fiecare de către un grăitor. După ce intrau în curtea miresei, nuntaşii mirelui cereau să li se aducă frumoasa căprioară după care au pornit la vânătoare. Li se aduceau însă, mai înainte, una sau două babe împodobite hazliu şi abia după aceea li se aducea mireasa. De bucurie, nuntaşii se porneau pe jucat şi băut. Se cânta un cântec tradiţional prin care mireasa îşi lua rămas bun de la părinţi . Cântecul miresii: Nevesteasca înduioşa, de obicei, mireasa până la lacrimi. Dintre variantele întâlnite în zonă, reproducem două, după Vasile Sala: Ia-ţi mireasă ziua bună De la tată, de la mumă De la fraţi, de la surori, De la grădina cu flori Plânge fiică şi suspină, Că mergi în casă străină, Şi te-or bate fără milă, Te-or mustra fără de vină, Căci ţi-ai căpătat o soacră Ca şi poama cea mai acră, Ca mila de la bărbat, Ca umbra de păr uscat. Sau o altă variantă: Rămâi mamă sănătoasă, Maică draga noastră, Că fătuţa ta Se va-ndepărta, Că nu ţi-a plăcut, Cum ea ţi-a ţesut, Cum ţi-a măturat, Cum ea ţi-a spălat, Tu vei rămâne Ea văd că o me Peste văi şi munţi, Peste ape-punţi. După toate acestea se rostea un Tatăl Nostru şi nuntaşii porneau spre cununia religioasă, la biserică. După cununie, la intrarea în curtea unde se desfăşura nunta, nuntaşii erau stropiţi cu fire de busuioc înmuiat în apă sfinţită, iar mirii înconjurau, de trei ori, un vas cu apă (un ciubăraş sau o cantă de lemn) pe care mireasa îl răsturna, udând nuntaşii. Pe parcursul desfăşurării nunţii, în timpul jocului, sătenii apreciau foarte mult strigăturile şi chiuiturile pline de umor. Pe vremuri, nunţile începeau mai devreme. Mâncarea era servită până la miezul nopţii, când începea jocuşl miresei, joc în care aceasta trebuia să joace cu fiecare nuntaş care o cinstea. Cinstea era anunţată cu voce tare de către grăitor, care dădea o interpretare hazlie actului de cinstire a miresei şi mulţumea nuntaşilor, tot cu formule hazlii. După ce se termina jocul miresei, mirele mergea cu naşii să numere banii adunaţi, iar mireasa mergea la învelit. Învelitul miresei consta în schimbarea pieptănăturii acesteia (devenită nevastă), din pieptănătură cu cozi, în pieptănătură cu conci (codiţele erau împletite şi se învârteau după un cerc aşezat pe creştetul capului, formând conciul). Operaţia o făceau naşa şi o mătuşă căsătorită a miresei. În timpul învelitului, mireasa ţinea în braţe un băieţel, în speranţa că acesta îi va purta noroc şi că primul dintre urmaşi va fi băiat. Să fie oare acest obicei o trimitere spre Fecioara Maria care-l ţine pe pruncul Iisus în braţe? În trecut nunţile se desfăşurau duminica şi lunea. A doua zi, lunea, nunta reîncepea pe la orele 10-11 şi se servea tradiţionala ţuică slabă (nefăţată), fiartă, zeamă acră (ciorbă de porc şi viţel dreasă cu oţet şi bulion), sarmale (boţi) şi prăjituri. În cea de-a doua zi se juca cu şi mai mult entuziasm ca şi în prima zi de nuntă. Expresia trei zile nunta a ţinut îşi avea justificare în zonă prin faptul că a treia zi, marţea, părinţii fetei mergeau, cu coşara şi cu soaterele (coşuri prismatice împletite din pănuşi de porumb uscate) pline de bunătăţi, în petrecere la casa mirelui. Această petrecere era numită ştergerea brâncilor ( a mâinilor), reprezentând un fel de salut prin stângere de mâini la sfârşitul unei petreceri pentru care atât unii cât şi alţii făceau atâtea eforturi. 12.3. OBICEIURI LEGATE DE CĂTĂNIE Când erau chemaţi la sântare (recrutare), tinerii din sate mergeau la Comisariatul Militar din Beiuş, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu pălării cu pene şi busuioc. Depasarea la Beiuş se făcea în căruţe trase de cei mai frumoşi şi mai puternici cai din sat (tot drumul se mergea în galop). Caii şi căruţele erau împodobiţi cu prime (panglici multicolore de mătase), cu batistuţe mici cusute de fete cu ţesături, cu clopoţei, cu flori şi cu busuioc. Într-una din căruţe se găseau întotdeauna hidedea (vioara) şi duba (toba). Se dădeau bice cailor, se cânta, se chiuia tot drumul. Sătenii ieşeau in uliţă şi admirau convoiul. De cele mai multe ori, femeile plângeau. Înainte de încorporare, tinerii organizau în sat o petrecere. Era vorba de un joc cu hidede la care participa aproape tot satul, dar şi feciori din împrejurimi. Cântecele care se cântau cu această ocazie erau adecvate momentului. La Comisariarul din beiuş tinerii recruţi se deplasau cu tradiţionalele lor valize de lemn, însoţiţi de prieteni şi chiar şi de formaţiile mizicale instrumentale pe care le tocmiseră de atâtea ori la jocurile organizate de către ei în sate. 12.4. OBICEIURI LEGATE DE MOARTE Se ştie foarte bine că există o serie de obiceiuri şi în ce priveşte moartea. Mortul se înhumă de obicei abia a treia zi după deces şi nu trebuie lăsat singur nici o clipă. Din această cauză, la casa acestuia, în cele două nopţi care preced înhunmarea, se organizează priveghiul, o adevărată şezătoare populară specifică la care participă aproape tot satul. In timpul priveghiului cei prezenţi povestesc întâmplări din viaţa decedatului, se informează reciproc despre evenimentele din sat şi din împrejurimi, dar şi organizează jocuri specifice, menite să-i facă pe cei din familia decedatului să treacă mai uşor peste acel moment trist. Dintre jocurile de la priveghi cel mai răspândit în zonă era jocul cu gâsca (joc numit şi fântâna). Jocul se desfăşura în felul următor: unul dintre flăcăii satului stătea pe un scăunel aşezat într-un colţ al camerei care era mascat de un lipideu (cearşaf alb din pânză de casă). Se zicea că acest lipideu era gâscă sau că el a căzut în fântână. Un alt flăcău (organizatorul jocului, numit gâscar, se plimba cu un ştergar înnodat în mână, printre fetele şi flăcăii adunaţi în cerc. Gâsca şoptea la urechea gâscarului pe care fată să i-o aducă după lipideu, la sărutat (să-l scoată din fântână). Gâscarul lovea fata cerută de gâscă cu nodul ştergarului, după care o ducea după lipideu. Fata sărutată rămânea de gâscă, îi şoptea gâscarului numele băiatului pe care voia să-l aducă după lipideu şi totul se repeta. Se mai întâmpla când gâscarul profita de ocazie şi le aplica neprietenilor lovituri puternice. Un alt joc preferat în priveghi era de-a gâcea: un tânăr se plimba printre ceilalţi şi încerca, cu şiretlicuri, să le stresoare acestora în mână un inel, un bănuţ sau nasture. Alt tânăr, numit gâcea, trebuia să ghicească între palmele cui a rămas obiectul. Dacă greşea primea o pedeapsă, iar dacă ghicea cel ghicit trecea pe post de gâcea. Bărbaţii mai în vârstă jucau în priveghi moară (ţintar), cu boabe de fasole şi de porumb şi cărţi (şeptic, 21, tromf, mai nou cruce)
În localităţile din preajma Beiuşului s-au păstrat până în zilele noastre multe dintre tradiţiile şi obiceiurile străbune legate de sărbătorile de iarnă: umblatul cu Colindul, ublatul cu Steaua, umblatul cu Capra, cu Pluguşorul şi cu Sorcova (atât de Crăciun cât şi de Anul Nou). În unele sate în noaptea de Ajun a Crăciunului (24/25 decembrie), la orele 2,00 se intră în biserică, se face slujbă şi se colindă. Un frumos obicei era şi mersul cu ciocanul după colaci: cete de copii umblau pe la casele oamenilor în ajunul Crăciunului şi colindau la ferestre. Gazda ieşea la geam şi le punea copiilor 1-2 colăcei special pregătiţi pe ciocanul pe care aceştia îl aveau deja pregătit şi pe care ei îl ridicau spre fereastră (acesta era un băţ lung de alun cioplit care era prevăzut la capătul gros cu o traversă, tot de alun, montată perpendicular pe băţ pentru a opri colacii. Obiceiul s-a practicat până prin anii 1960-1965. Cu această ocazie se cântau colinzi tradiţionale. Una dintre cele mai populare colinzi era: Sus la roşu răsărit, Linu-i lin şi leru-i Doamne, Este-un pom mândru-nflorit, Linu-i lin şi leru-i Doamne, Cu crengile la pământ, Linu-i lin şi leru-i Doamne, Iar sub umbra pomului Linu-i lin şi leru-i Doamne, Scrisu-i patul Domnului Linu-i lin şi leru-i Doamne, Iar în pat cine-i culcat Linu-i lin şi leru-i Doamne, Un fiuţ mândru, curat Linu-i lin şi leru-i Doamne, De Maica Sfântă lăsat Linu-i lin şi leru-i Doamne, Scoală fiu nu tot dormi Linu-i lin şi leru-i Doamne, Că de când ai adormit Linu-i lin şi leru-i Doamne, Florile te-or năpădit Linu-i lin şi leru-i Doamne, Ierbile te-or îndrăgit Linu-i lin şi leru-i Doamne. 12.6. OBICEIURI LEGATE DE PASTI Între cele mai frumoase datini de Sfintele Paşti se înscriu jocurile sau horele cu strigături din cimitirele bisericilor. Aici, în a doua zi de Paşti, fete şi feciori, în faţa părinţilor şi a tuturor credincioşilor prezenţi, practicau vechile jocuri din străbuni. Dintre aceste jocuri cel mai aşteptat şi cel mai plăcut era Lioara, jocul în care perechi de fete (uneori şi tinere neveste) şi flăcăi, aşezaţi în lanţ lung, treceau (pe rând şi continuu) pe sub mâinile ridicate ale celorlalte perechi, înconjurând biserica şi pe cei care priveau jocul. Cei care treceau pe sub mâini ziceau Hristos a înviat!, iar pe sub ale căror mâini se trecea răspundeau Adevărat a înviat! Lioara era un joc frumos, vioi şi atractiv. Folcloristul Vasile Sala ne prezintă jocul în graiul poporului, la fel cum ne prezintă şi alte multe jocuri şi obiceiuri (de-a cânepa, moara, gardul, de-a căputu, încâlcita, mioara, de-a uliţa) În zona Beiuşului împestrirea ouălor începea în Miercurea Paştilor, când se preparau coloranţii vegetali necesari: galbenul şi maroul roşcat se obţineau din coji de ceapă fierte; negrul se obţinea din fierberea scoarţei de arin; verdele din spanac fiert; rozul şi violetul din sfeclă roşie. Din păcate în ziua de azi foarte puţine femei mai apelează la aceşti coloranţi naturali (nenocivi), majoritatea folosind coloranţi sintetici. Pentru fixarea culorilor se foloseau zeamă de varză acră (moare), zer de lapte, oţet, etc. Împestrirea ouălor se făcea în Joia Mare sau în Vinerea Mare. Împestrirea cu ceară caldă se făcea cu chişiţa (un beţişor de circa 10 cm., perforat sau crăpat la un capăt şi prevăzut la celălat capăt cu un rezervor pentru ceara caldă), cu o pană de gâscă sau cu un pai de grâu. Se mai împestreau ouă şi prin zgâriere cu acul, sau prin pictarea lor cu un beţişor special numit frupţăn. După împestrire, ouăle se fierbeau în coloranţi naturali. Fierberea ouălor se făcea numai în Sâmbăta Mare pentru ca acestea să fie proaspete. Ouăle se fierbeau în oale de lut care se păstrau şi se foloseau apoi, numai în acest scop, mulţi ani în gospodărie. Uneori se aplicau frunze de trifoi sau de alte plante primăvăratice pe ouă, care lăsau pe suprafaţa ouălor umbre albe, spectaculoase. Pe ouă se desenau motive extrem de diverse: soarele, luna, stelele, bolta cerească, pomul vieţii, masa Raiului, bradul, frunza bradului, floarea soarelui, cucuruzul, crucea, grebla, plugul, cucul, turtureaua (pasărea sufletului), etc. La slujba din ziua de Paşte, ouăle vopsite se duceau la biserică, se sfinţeau, iar după slujbă sătenii le ciocneau unii cu alţii, rostind tradiţionalele Hristos a înviat! Şi Adevărat a înviat! Ciocnirea ouălor se făcea pe luatelea (oul care se spărgea era luat de cel al cărui ou fusese mai tare). În familie, masa de Paşti începea totdeauna cu ciocnirea ouălor. Se serveau, în mod tradiţional, miel cu salată de sfeclă roşie, cozonaci şi prăjituri cu scoacă (brânză de vaci) şi cu roşteu (împletituri subţiri de aluat aşezate încrucişat peste ultimul strat de umplutură de scoacă, pregătită cu mirodenii, zahăr şi ouă crude). 12.7. OBICEIURI LEGATE DE ALTE SĂRBĂTORI Pe lângă obiceiurile deja menţionate, mai sunt cunoscute în zonă o serie de alte obiceiuri, fiecare specifică în felul ei. În ajunul Bobotezei (pe 5 ianuarie) preotul satului umblă prin sate cu crucea, cântând În Iordan botezându-Te Tu Doamne, şi stropind cu apă sfinţită casele şi acareturile sătenilor. Pe vremuri, preotul ţinea în mână, lângă cruce, un mănunchi de fuior din care fetele smulgeau câteva fire pe care şi le împleteau în chici (cozi, cosiţe de păr). Dacă posteau în ajunul Bobotezei, fetele îşi visau în noaptea de Bobotează aleşii, sau măcar punctul cardinal dinspre care veneau aceştia. Tot la Bobotează, după ce preotul şi cei doi însoţitori ai săi ieşeau din curtea unei case, intrau aici cete de copii care strigau: Ciurarei, ciurarei/ Coadă de purcei, un fel de urare pentru ca în anul care a început gospodarul să aibă porci în curte. Gazdele le aruncau ciurareilor mere şi nuci pentru care aceştia se luptau prin nămeţi În dimineaţa zilei celor 40 de sfinţi (pe 9 martie), sătenii îşi înconjurau casele agitând o ţoangă sau un pirgălău (clopote care se legau la gâtul vitelor trimise în ciurdă), zicând: Ieşiţi şerpi, ieşiţi şopârle, ieşiţi broaşte, că vă scot cu 40 de sfinţi! Se credea că în acest fel erau alungate duhurile rele din gospodărie. Seara, în ajunul acestei zile, flăcăii satului înconjurau, în zgomote de clopote şi făclii aprinse, biserica satului. Sîngeorgiul (pe 23 aprilie), era sărbătorit prin arborarea de crengi de fag cu frunze verzi la ferestrele caselor şi la porţile curţilor. Crengile rămâneau la porţi şi ferestre până la seceriş. Atunci, crengile, uscate între timp, erau arse în cuptorul în care se cocea prima pâine din grâul nou. În anii cu secetă mare la Sângeorgiu se îmbrăcau şi paparude ce erau stropite de săteni cu apă. Paparuda era un obicei practicat şi pe timp de secetă: copii şi tinerii îmbrăcaţi cu crengi şi frunză verde de arin treceau prin sate dansând şi rostind versuri (pe care uneori le şi cântau), prin care implorau forţele naturii să trimită ploaie. Paparudele erau stropite cu apă curată, care simboliza dezlegarea ploilor. Cel mai adesea se cânta: Mămăruţa, ruţa Dă Doamne ploiţa Ploiţa curată Fără nici o piatră Unde-i da cu sapa Să curgă ca apa Unde-i da cu plugul Să meargă ca tunul. La Duminica Tomii, numită şi Paştele morţilor (prima duminică după Paşte), se organizează în cimitire o dezlegare colectivă a celor aflaţi în odihnă veşnică. Sătenii duc la mormintele celor dragi pomeni cu lumânări, puse pe diferite vase, prăjitură, plăcintă, băutură şi ouă fierte, pentru pomenirea morţilor. După slujba din biserică, preotul locului trece pe la fiecare mormânt, după care, cele aduse se împart la rude şi la oamenii săraci. La Sânziene fetele împleteau cununiţe din flori de sânziene, flori de câmp, spice de grâu şi busuioc, cununiţe pe care le atârnau în cuie bătute sus, în poarta de la uliţă. În noaptea de Sânziene fetele dormeau cu busuioc sub pernă, pentru a-şi visa viitorul ales. În sâmbăta de Rusalii (la şapte săptămâni după Paşte) sătenii îşi împodobeau porţile, ferestrele şi uşile caselor cu crengi de tei. Tot în ajunul de Rusalii se împleteau cununi din spice de grâu care se atârnau la praporii ce se scoteau afară din biserică, pentru sfinţirea apei. În duminica de Rusalii oamenii aduceau acasă de la biserică apă sfinţită, rămurele de tei şi spice de grâu sfinţite, pe care le aşezau şi le păstrau la ferestre, pentru belşugul caselor şi pentru ca acestea să fie ferite de rele şi de nenorociri. Cu apa sfinţită se stropeau casele, grădinile, holdele, pentru ca Dumnezeu să le dea roade bogate. Acest obicei s-a păstrat până în zilele noastre.
Împrumuturi: a) pâinea- pe vremuri fiecare gospodărie sătească îşi cocea pâinea cea de toate zilele în cuptorul propiu, sau în cel din vecini. Dacă o gospodărie rămânea fără pâine se împrumuta din vecini. Pâinea împrumutată se măsura cu un fir da aţă, luându-se circumferinţa în cruciş a pâinii ce se împrumuta. Firul de aţă cu care se măsura pâinea era legat de mânerul lămpii cu petrol ce atârna în grindă, să fie la îndemână atunci când pâinea va fi returnată. b) laptele şi ouăle- nu se împrumutau, ci se dădeau celor mai nevoiaşi. Şi astăzi, în satele din această zonă, femeile care au lapte în casă duc, din când în când, ulcele cu lapte celor care nu au, bineînţeles fără bani. c) pomana porcului- iarna. La tăiatul porcilor, sătenii duceau din pomana porcului la vecini şi la cunoscuţii mai apropiaţi. În multe cazuri, oamenii acestor sate se ajutau reciproc unii pe alţii. d) furcoiul- tot un fel de furcă, dar având coada mult mai lungă şi colţii (coarnele) tot din lemn, în număr de doi şi nu trei ca la furcă-se împrumuta şi el deorece puţini oameni dintr-un sat aveau furcoaie. Construirea caselor Când cineva construia o casă, cei care aveau atelaje şi vite de tracţiune veneau să-l ajute, sub formă de clacă (chiar şi nechemaţi), cu căruţele sau cu carele lor. Ei transportau piatra, lemnul, nisipul, ţigla sau alte materiale de construcţii necesare. Claca se făcea mai ales în zilele de sărbătoare. Pentru serviciile care I se făceau, cel care construia casa îi servea pe cei care îl ajutau cu o mică gustare şi cu băutură. Când era posibil, cel ajutat îi ajuta şi el pe cei care i-au venit în ajutor, desigur, tot sub formă de clacă. La temelia zidului casei se puneau boabe de grâu şi bani pentru norocul familiei, iar la ridicarea acoperişului se lega de un corn de lemn un buchet de busuioc, o batistă şi o sticlă de ţuică. Cel care ajungea primul cu ţigla sus la sticlă, trăgea o duşcă sănătoasă de ţuică. Ţesutul pânzei Cânepa era o plantă pretenţioasă: ea se cultiva numai pe terenuri speciale numite cânepişti, terenuri foarte fertile, bine îngrăşate cu bălegar, bine mărunţite şi situate aproape de casă. Pentru a se ajunge la ţesutul pânzei necesare, cânepa trecea prin mai multe faze de prelucrare: - culesul: firele de cânepă se smulgeau cu rădăcină cu tot, li se tăiau rădăcinile (cânepii de toamnă i se mohor scuturau seminţele) şi apoi se legau cu în munuşi (trei mâini de fire). 7-8 munuşi se legau împreună cu o nuia de salcie, formând o sarcină. În mod obişnuit, o familie avea cam 10-15 sarcini. - topitul: sarcinile de cânepă se duceau la toptilă (un loc mai adânc pe firul apelor curgătoare) se cufundau în apă şi se aşezau peste ele bolovani grei, ca să nu le ducă apa. În 10-12 zile cânepa era gata topită, după care se spăla bine de nămol şi apoi se ducea acasă, unde se usca sprijinită de porţi şi de garduri. - meliţatul: cânepa uscată se meliţa cu o unealtă specială de lemn, meliţa (o scândură de fag fin prelucrată- limba meliţeicare era articulată între alte două scânduri de fag fixe) pentru a separa partea lemnoasă din tulpină (puzderiile) de fibrele propriu-zise (fuiorul). - trasul şi periatul fuioarelor: cu perii şi cu piepteni mari (hecele) se curăţau mai bine fuioarele, seprându-se din ele câlţii sau drugalăii (aceştia se torceau separat pentru pânza de saci sau pentru obiele) - torsul caierelor: din fuioare se făceau caiere care se torceau iarna cu furca şi fusul. Torsul se făcea de multe ori în şezători sau în clăci tradiţionale în cadrul cărora torcătoarelor li se dădeau pancove (un fel dee gogoşi) şi zeamă de porumb fiert îndulcită (aceasta producea saliva necesară torsului). . formarea jirebiilor pe răşchitor: din firele toarse pe fus se făceau jirebii (un fel de bobine cu înfăşurare continuă) cu răşchitorul (o unealtă tradiţională lungă de 60, 80 sau 120 cm.). Firele adunate în jirebii se numărau câte 3 în păpuşi de 30 sau de 60 de fire. Casele mai avute aveau râşchitoare cu rost pe care se formau jirebii duble. - albitul jirebiilor: jirebiile se albeau prin spălări repetate cu leşie (cenuşă fiartă în apă) şi săpun. Iarna jirebiile se lăsau să îngheţe, între spălări, fapt ce le albea mai uşor. . depănatul jirebiilor cu vârtelniţa: jirebiile se depănau în gheme cu vârtelniţa. - urzitul pânzei cu urzoiul: de obicei, într-un sat nu erau decât 2-3, cel mult 4 urzoaie. La urzoi nu putea lucra orice femeie. Trebuia o pricepere şi o îndemânare deosebită, deoarece firele se numărau din nou, dar de data aceasta în corelaţie cu lăţimea pânzei (de 16, de 12 sau de 11). Foarte dificilă era şi luarea firelor de pe urzoi. La început se urzea numai din fire de cânepă, mai târziu se urzea şi din misir, pânza ieşind mult mai fină. - adunatul urzelii pe sulul din spate al războiului (învelitul), se făcea cu ajutorul a doi fuştei şi a mai multor vergele. Cum într-un sat erau doar câteva războaie complete (lipseau mai ales tălpile necesare acestora), ţesutul se făcea iarna, în anumite case, unde războiul era instalat pentru o perioadă de timp mai îndelungată. Aici lucrau, pe rând, mai multe femei din sat. de multe ori, mai multe femei îşi puneau împreună pânza de ţesut. . neveditul prin iţe şi prin spata din bârle: firele de urzeală se treceau apoi prin iţe şi prin spata din bârlele războiului. Operaţia era pretenţioasă şi se făcea de către două femei pricepute. Firele se treceau prin iţe perechi: 1-1, 2-2, sau 1-2 (unul bun şi unul rău). Iţele se legau apoi la partea de sus a războiului cu sfori şi cu oase din picioruşe de cocoş. - legarea urzelii la sulul din faţă al războiului: se făcea cu ajutorul unei vergele de lemn la care se lega urzeala şi apoi vergeaua se lega la sulul din faţă.. urma apoi montarea tălpicilor războiului (nişte piese din lemn, lungi, fixate la capătul din spate, într-o traversă a războiului). Partea din faţă a tălpicilor se lega la iţe şi astfel, prin apăsarea tălpicilor cu picioarele, se manevrau iţele şi se forma restul urzelii. Urzeala întinsă între cele două suluri se asprea cu mujeală (o fiertură dintr-un amestec din făină de mălai şi tărâţe de grâu) - adunarea bătelii pe ţevi cu sucala: băteala este firul de cânepă sau de bumbac (adeseori obţinut prin deşirarea ciorapilor albi din bumbac) care se introduce, transversal, între firele de urzelă. Din gheme, băteala se aduna pe ţevi din lemn de soc cu sucala (un ax de lemn fixat în două lagăre, tot din lemn, prevăzut în spate cu o roată volantă iar în faţă cu o prelungire metalică pe care se fixa ţeava). - ţesutul propriu-zis: ţevile obţinute cu sucala se introduceau în suveică, suveica, uneori indreaua, se trecea prin rostul ce se forma prin manevrarea iţelor cu tălpicile şi apoi firul introdus în rost se bătea prin tragerea puternică a bârlelor spre ţesătoare. Pânza ţesută în război era albită (ca jirebiile) şi folosită la obţinerea îmbrăcămintei.
În 1941 preotul Ghoeorghe Gavra scrie că îmbrăcămintea locuitorilor este din gospodăria ţăranului, albiturile pregătite de ţăranca română din fuior de cânepă, in şi bumbac şi misir, iar cioarecii şi sumanul din lână de oaie. La portul celor mai tineri se vede şi haine din fabrici, de diferite culori. La bărbaţii mai bătrâni, cămaşa este prevăzută în jurul gâtului cu ginor din aţă neagră, la cei mai mijlocii din aţă roşie, cu cămaşă deschisă la gât. La tineret, cu cămaşa închisă la gât. Pe suman şi cioareci este cusut postav de diferite culori, destul de mult costisitor, dar superfluu. Cojocul care-l poartă pe sub suman este cojocul pregătit din lână de oaie, ceva regional din Ţara Beiuşului, căci aici se pregăteşte, dar sunt cojoace cohăneşti din regiunea Vaşcăului, atât pentru genul bărbătesc cât şi pentru feminin. Albiturile, mai ales ale tineretului de ambele sexe, sunt cusute cu aţă albă, de partea din jos cu diferite motive, numit ciur. La femei pe sub ciur vine fodra, cipca (dantela), iar cu diferite motive. Mai nou, din lipsă de bumbac, hainele din pânză de casă sunt înlocuite cu materii de fabrică. În ce priveşte zona Drăgăneştilor, mai există în zonă o serie de povestiri şi expresii specifice acestei regiuni. Acestea s-au transmis prin viu grai din generaţie în generaţie. Tot astfel au ajuns la noi şi o serie de expresii de o savoare deosebită, multe dintre ele legate de oamenii din partea locului şi de întâmplări legate de ei. V. Sala- Datinile şi obiceiurile românilor din plasa Vaşcăului şi Beiuşului (1940
M. Bocşe- Ţara Bihariei. Arta tradiţională românească (2001)Arhiva Muzeului Etnografic al Transilvaniei. BIBLIOGRAFIE **Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Consilieratul Agricol al judeţului Bihor (dosare 66, 80, 83, 94, 105) **Arhiva Muzeului Etnografic al Transilvaniei (caiet nr. 26) **I. Berindei- Contribiţii la stabilirea genezei teraselor din depresiunile-golf al Munţilor Apuseni (Bucureşti, 1969) **I. Berindei- Câmpia Crişurilor. Crişul Repede. Ţara beiuşului (Bucureşti, 1977) **I. Berindei- Depresiunea Crişului Negru- Studiu geomorfologic (Cluj-Napoca, 1969) **M. Bocşe- Ţara Bihariei. Arta tradiţională românească (2001) **Caietele statistice ale comunei 1990-2002, Direcţia Judeţeană de Statistică, Oradea **N. Drăganu- Toponimie şi istorie (Cluj-Napoca, 1928) ** Protopopiatul Ortodox Beiuş **V. Mihăilescu- Toponimia satelor româneşti (1963) **Şt. Pascu- Studii de demografie istorică (1972) **Recensământul din 1800, în Studia Censulia Transilvanica - Cluj-Napoca (1999) **Recensământul din 1900, în Studia Censulia Transilvanica - Cluj-Napoca (2001) **T. Roşu- Beiuşul, centru politic şi de cultură românească (1993) **V. Sala- Datinile şi obiceiurile românilor din plasa Vaşcăului şi Beiuşului (1940) **C. Suciu- Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. I, II (1967) **A. Tripon- Monografia almanah a Crişanei, judeţul Bihor (1936) **R.Mihai - Elemente de modernizare în învîţîmântul beiuşan din a II-a jumătate a secolului trecut, în cele trei Crişuri (1998) **M.Preda - Judeţele şi oraşele României în cifre şi fapte, Bucureşti 1965 **Staţia meteorologică Beiuş, Stâna de Vale **Ocolul Silvic al Oraşului Beiuş CUPRINS Introducere………………………………………………………………2 Cap.1. Asezarea geografică. Limitele. Prezentarea comunei…………………4 1.1. Sate componente……………………………………………………..4 1.2. Scurt istoric al comunei……………………………………………...5 Cap.2. Relieful……………………………………………………………………7 2.1. Fazele de evoluţie a reliefului………………………………………..7 2.1.1. Stratigrafia regiunii………………………………………....8 2.1.2. Modelarea fluvială a reliefului……………………………..8 2.2. Modelarea versanţilor……………………………………………….11 Cap.3. Clima……………………………………………………………….……..13 3.1. Poluarea atmosferei………………………………………………….13 3.2. Temperatura aerului…………………………………………………13 3.3. Precipitaţiile atmosferice…………………………………………….14 3.4. Vânt…………………………………………………………………....15 Cap.4. Hidrografia………………………………………………………………..16 Cap.5. Potenţial biogeografic…………………………………………………….18 Cap.6. Potenţial pedogeografic…………………………………………………..29 Cap.7. Resurse naturale…………………………………………………………..20 Cap.8. Potenţial demografic………………………………………………………20 8.1. Evoluţia numerică a populaţiei…………………………………….....20 8.2. Structura populaţiei………………………………………………...…24 8.3. Mobilitatea populaţiei…………………………………………………25 8.4. Structura imobilelor comunei…………………………………………26 8.5. Structura gospodăriilor comunei……………………………………..26 Cap.9. Infrastructura tehnică a teritoriului…………………………………….28 Cap.10. Potenţial economic…………………………………………………..…..30 10.1 Potenţialul agricol……………………………………………………30 10.2. Industria……………………………………………………………...37 10.3. Monumente istorice………………………………………………….38 10.4. Comerţul……………………………………………………………...38 10.5. Turismul……………………………………………………………...42 Cap.11. Aspecte sociale……………………………………………………………45 11.1. Învăţământ……………………………………………………………45 11.2. Sănătate……………………………………………………………….51 11.3. Alte instituţii de cultură……………………………………………...51 11.4. Culte bisericeşti……………………………………………………….52 11.5. Balanşa forţei de muncă. Şomaj……………………………………..55 11.6. Delicvenţa socială……………………………………………………..56 Cap.12. Obiceiuri populare. Port popular………………………………………..57 12.1. Obiceiuri legate de naştere…………………………………………...57 12.2. Obiceiuri legate de nuntă…………………………………………….58 12.3. Obiceiuri legate de cătănie…………………………………………...61 12.4. Obiceiuri legate de moarte…………………………………………...61 12.5. Obiceiuri legate de Crăciun şi Anul Nou……………………………62 12.6. Obiceiuri legate de Paşti……………………………………………...63 12.7. Obiceiuri legate de alte sărbători……………………………………64 12.8. Alte obiceiuri………………………………………………………….66 12.9. Portul popular………………………………………………………...68 Bibliografie………………………………………………………………………….70 Yüklə 0,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|