Decizii relevante

3. Titlu: Dreptul muncii; jurisdicţia muncii

Cuprins pe materii: Contestaţie decizie de sancţionare

Legislaţie relevantă: art. 252 din Codul Muncii

Rezumat: Din modul de redactare a art. 252 Codul muncii rezultă că menţiunile cuprinse sunt obligatorii, iar lipsa lor din decizia de sancţionare duce automat la nulitatea absolută a deciziei.

Legiuitorul a prevăzut sub sancţiunea nulităţii absolute ca decizia de sancţionare să cuprindă motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile.
Decizia civilă nr.60/10.02.2015 a Curţii de Apel Galaţi
Prin sentinţa civilă nr…. Tribunalul Galaţi a admis contestaţia formulată de contestatorul S.T.D, în contradictoriu cu intimatul SMACT.

A constatat nulitatea absolută a deciziei de sancţionare nr. … emisă de intimată.

A dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea către contestator a drepturilor salariale reţinute în baza acestei deciziei de sancţionare.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi sub nr. 2466/121/2014 la data de 07.04.2014, contestatorul S.T.D. a solicitat în contradictoriu cu intimatul SMACT să se dispună anularea deciziei de sancţionare nr. ….

În motivarea cererii, contestatorul a arătat că a fost sancţionat disciplinar cu reducerea a 10% din salariu pentru o perioadă de 2 luni, reţinându-se că a plecat în concediu de odihnă înainte de aprobarea concediului, că nu s-a prezentat la serviciu la rechemarea din concediu şi că a înregistrat 14 absenţe nemotivate.

Mai arată contestatorul că decizia de sancţionare este lovită de nulitate absolută, întrucât contrar prevederilor art. 252 alin. 2 lit.c din Codul muncii, decizia nu cuprinde datele precizări cu privire la apărările pe care şi le-a formulat şi nici motivele pentru care au fost înlăturate aceste apărări. Astfel, în faţa comisiei de cercetare disciplinară a precizat că a avut o cerere de concediu de odihnă aprobată de manager (cel puţin verbal) şi că nu a primit o cerere de rechemare.

Se susţine şi faptul că decizia este netemeinică, întrucât i s-a comunicat verbal că i-a fost aprobată cererea de concediu, nu există nicio dovadă în sensul că i s-a comunicat cererea de rechemare. Mai arată că cercetarea disciplinară s-a efectuat după 5 luni de la data aşa zisei abateri disciplinare, respectiv octombrie 2013, astfel că sancţiunea a fost aplicată cu încălcarea termenului de 30 zile prevăzut de art. 252 alin. 1 din Codul muncii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 61 lit. a, art. 247-252 şi 269 din Codul muncii.

Cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar în temeiul art. 270 din Codul muncii.

Legal citat, intimatul SMACT a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată.

În motivarea cererii a arătat că apărările contestatorului exprimate în nota explicativă nr. … au fost înlăturate, astfel cum reiese din procesul verbal nr. ….

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului de aplicare a sancţiunii disciplinare, arată că este nefondată întrucât comisia de cercetare disciplinară a fost sesizată pentru mai multe abateri disciplinare, iar codul muncii nu prevede un termen în care trebuia efectuată cercetarea disciplinară, art. 252 stabilind un termen de 30 de zile de aplicare a sancţiunii, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Pe fondul cauzei s-a arătat că nu sunt reale afirmaţiile contestatorului, în sensul că a avut aprobarea verbală din partea managerului şi că nu a primit cererea de rechemare din concediu.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 C.pr.civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 258 C.pr.civ., instanţa a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri.

Analizând şi coroborând materialul probator administrat în prezenta cauză, instanţa a reţinut următoarele:

În fapt, s-a reţinut că în cauză contestatorul S.T.D. este angajat pe postul de funcţionar administrativ la intimata SMACT, potrivit contractului individual de muncă încheiat între părţi.

Prin decizia de sancţionare nr. … emisă de intimată, contestatorul a fost sancţionat disciplinar, aplicându-i-se sancţiunea disciplinară a reducerii salariului de baza cu 10% pe o perioada de 2 luni, motivat de faptul că a plecat în concediu de odihnă înainte de aprobarea concediului, că nu s-a prezentat la serviciu la rechemarea din concediu şi că a înregistrat 14 absenţe nemotivate.

Referitor la susţinerile în sensul că au fost încălcate dispoziţiile art. 252 din Codul muncii, respectiv că decizia de sancţionare nu cuprinde motivele pentru care apărările sale au fost înlăturate, instanţa le consideră întemeiate.

Instanţa a reţinut că în cuprinsul deciziei de sancţionare nu se regăsesc menţiuni referitoare la motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile.

Trimiterile din motivarea deciziei către procesul-verbal de cercetare disciplinară nr. … sunt insuficiente, deoarece, pe de o parte, legea instituie un conţinut obligatoriu, un element de formalism al deciziei care trebuie respectat întocmai, iar pe de altă parte, faptele reţinute în procesul verbal sunt descrise în mod vag şi general.

Omisiunea intimatei nu poate fi înlocuită întrucât, fiind vorba de o nulitate absolută, pentru nerespectarea cerinţelor de formă, nu poate fi acoperită prin confirmare.

Se consideră că, prin instituirea acestor obligaţii de ordin formal în sarcina angajatorului se reflectă expresia principiului statului social şi al dreptăţii instituit prin dispoziţiile art. 1 alin. 3 din Constituţia României.

Acest principiu se oglindeşte şi în dispoziţiile art. 8 din Codul muncii, potrivit cărora relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei credinţe, iar pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă, participanţii la raporturile de muncă se vor informa şi consulta reciproc, în condiţiile legii şi ale contractelor colective de muncă.

Nulitatea prevăzută de art. 252 din Codul muncii are caracterul unei nulităţi exprese, fiind prevăzută anume de lege.

Nulitatea reprezintă acea sancţiune, de drept civil, care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Efectele nulităţii sunt guvernate de trei principii clasice de drept: principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară şi principiul anulării actului subsecvent, cu excepţiile lor veritabile şi aparente.

Instanţa a apreciat că decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare este lovită de nulitate deoarece nu înlătură apărările formulate de petent.

Faţă de o asemenea lipsă ce conduce la nulitatea absolută a deciziei de sancţionare pentru nerespectarea condiţiilor de formă cerute de lege cu ocazia emiterii acesteia, nu s-a mai impus cercetarea fondului cauzei sub celelalte aspecte.

Având în vedere cele expuse mai sus, instanţa a constatat nulitatea deciziei de sancţionare contestate şi a obligat intimata la restituirea sumelor reţinute în baza acesteia.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul SMACT, criticând soluţia instanţei de fond sub următoarele aspecte:

Faţă de excepţia nulităţii absolute a deciziei de sancţionare a arătat că, decizia ca act de dispoziţie a reprezentantului legal al intimatei, a fost emisă în mod legal având în vedere faptul că pe de o parte, în cuprinsul ei a fost menţionat procesul verbal de cercetare disciplinară nr. …, iar pe de altă parte, faptul că tocmai în cadrul comisiei sunt analizate apărările formulate de salariat, în cadrul cercetării tot comisia înlăturând motivat motivele pentru care aceste apărări nu au fost primite, conducătorul unităţii analizând întregul material probator, nu face decât să valideze sau să invalideze sancţiunea propusă de comisie, el nerealizând o a doua cercetare disciplinară.

Prin Legea nr. 53/2003 sarcina efectuării cercetării disciplinare a fost dată prin delegare comisiei constituită prin dispoziţia scrisă a conducătorului unităţii.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului de aplicare a sancţiunii disciplinare a arătat că, având în vedere că procesul verbal de sesizare a conducătorului unităţii pentru aplicarea sancţiunii este actul din 25.02.2014, iar decizia este din data de 07.03.2014, sancţiunea a fost aplicată în termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 252 alin. 1 Codul muncii.

Pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, considerând că probele administrate în cauză converg spre această soluţie.

Examinând sentinţa apelată prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile legale incidente, Curtea reţine următoarele:

Legislaţia aplicabilă în cauză

ART. 252

(1) Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

(2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:

a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;

b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;

c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;

d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;

e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată;

f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.

(3) Decizia de sancţionare se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii şi produce efecte de la data comunicării.

(4) Comunicarea se predă personal salariatului, cu semnătură de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta.

(5) Decizia de sancţionare poate fi contestată de salariat la instanţele judecătoreşti competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării.

Prin acţiunea formulată contestatorul S.T.D. a solicitat în contradictoriu cu intimatul SMACT să se dispună anularea deciziei de sancţionare nr. … prin care a fost sancţionat cu reducerea salariului de baza pe o perioada de 2 luni cu 10% .

Prin decizia nr. … constatăm că contestatorul a fost sancţionat cu reducerea salariului de bază pe o perioada de 2 luni cu 10%. În cuprinsul deciziei este menţionat procesul-verbal de cercetare disciplinară nr…. încheiat de comisia de cercetare.

Corect a stabilit instanţa de fond că decizia de sancţionare este nulă dacă în cuprinsul ei nu sunt cuprinse motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului sancţionat.

Din modul de redactare a art.252 alin. 2) Codul Muncii rezultă că menţiunile cuprinse sunt obligatorii, iar lipsa lor din decizia de sancţionare duce automat la nulitatea absolută a deciziei. Modul de redactare a cuprinsului deciziei de sancţionare este imperativă, astfel că această decizie nu poate face trimitere la acte exterioare în care sunt înlăturate apărările salariatului. Legiuitorul a prevăzut sub sancţiunea nulităţii absolute ca decizia de sancţionare să cuprindă motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art.251 alin.3), nu a fost efectuată cercetarea disciplinară.

Faptul că apărările salariatului ar fi fost înlăturate prin procesul-verbal de cercetare disciplinară nr…. încheiat de comisia de cercetare, nu suplinește condiția legii obligatorie prevăzută de art. 252 alin. 2) Codul Muncii şi nu înlătură sancţiunea nulităţii absolute.

Nulitatea prevăzută de art. 268 alin. 2 din Codul muncii are caracterul unei nulităţi exprese, fiind prevăzută anume de lege. În cazul nulităţii exprese, legea instituie o prezumţie juris tantum de vătămare astfel încât beneficiarul prezumţiei nu trebuie să dovedească faptul vătămării, ci doar neobservarea formelor legale. Caracterul normei legale este imperativ, iar încălcarea atrage indubitabil sancţiunea nulităţii absolute.

Sub acest aspect, decizia de sancţionare este lovită de nulitate absolută, iar soluţia primei instanţe este corectă, contrar susţinerilor apelantei.

Faţă de acest aspect nu mai e necesară analiza celorlalte motive de apel invocate de apelantul SMACT prin motivele de apel.

În consecinţă, conform art. 480 din noul Cod de procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul SMACT, împotriva sentinţei civile nr. … pronunţată de Tribunalul Galaţi – Secţia I civilă în Dosarul nr. ….

4. Titlu: Asigurări sociale

Cuprins pe materii: Cererea de reconstituire a vechimii în muncă. Calitate procesuală pasivă a C.J.P.

Legislaţie relevantă: art.279 al.2 din Codul muncii

Rezumat: Faptul că ulterior reconstituirii vechimii în muncă creanţa reclamantului s-ar putea valorifica doar în legătură cu intimata CJP Vrancea, iar nu cu foştii angajatori sau deţinătorul de arhive, nu constituie un argument juridic pentru a-i conferi acesteia calitate procesuală pasivă prin raportare la art. 279 al.2 Codul muncii.
Decizia civilă nr. 61/10.02.2015 a Curţii de Apel Galaţi
Prin cererea înregistrată sub nr. … pe rolul Tribunalului Vrancea - Secţia I civilă reclamantul D.M. a chemat în judecată pe pârâta CJP, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va fi pronunţată să dispună reconstituirea vechimii în muncă cu privire la perioadele în care a prestat muncă sau a avut contract de asigurare socială, indicându-se locurile de muncă, perioadele şi angajatorii cu care s-a aflat în raporturi de muncă, precum şi contractele de asigurare socială încheiate.

În motivarea în fapt a cererii reclamantul a arătat, în esenţă, că în cursul anului 2012 a pierdut carnetul de muncă, iar CJP refuză să-i ia în considerare vechimea pentru stabilirea pensiei.

A mai arătat reclamantul că deţine copii ale carnetului de muncă, un exemplar fiind legalizat la 08.12.2010, o copie fiind la ITM Bucureşti, iar alt exemplar aflându-se în copie scanată la CJP.

Pârâta CJP a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând că nu are competenţe legale în ceea ce priveşte reconstituirea vechimii în muncă.

Prin sentinţa civilă nr. … Tribunalul Vrancea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei CJP şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul D.M. în contradictoriu cu pârâta CJP, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive Tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamantul a învestit instanţa cu o cerere de reconstituire a vechimii în muncă, fiind incidente, din perspectivă procedurală dispoziţiile art. 279 din Codul muncii, ce au următorul conţinut:

(1) Vechimea în muncă stabilită până la data de 31 decembrie 2010 se probează cu carnetul de muncă.

(2) După data abrogării Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, cu modificările ulterioare, vechimea în muncă stabilită până la data de 31 decembrie 2010 se reconstituie, la cererea persoanei care nu posedă carnet de muncă, de către instanţa judecătorească competentă să soluţioneze conflictele de muncă, pe baza înscrisurilor sau a altor probe din care să rezulte existenţa raporturilor de muncă. Cererile de reconstituire formulate anterior datei abrogării Decretului nr. 92/1976, cu modificările ulterioare, se vor soluţiona potrivit dispoziţiilor acestui act normativ.

(3) Angajatorii care păstrează şi completează carnetele de muncă le vor elibera titularilor în mod eşalonat, până la data de 30 iunie 2011, pe bază de proces-verbal individual de predare-primire.

(4) Inspectoratele teritoriale de muncă ce deţin carnetele de muncă ale salariaţilor le vor elibera până la data prevăzută la alin. (3), în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse.

Totodată, potrivit art. 281 alin. 3) din Codul muncii, „Pe data de 1 ianuarie 2011 se abrogă dispoziţiile Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 37 din 26 aprilie 1976, cu modificările ulterioare”.

Deşi dispoziţiile art. 279 din Codul muncii nu prevăd nici natura juridică a cererii prin care o persoană solicită reconstituirea vechimii în muncă şi nici persoana în contradictoriu cu care se judecă astfel de cereri, Tribunalul a constatat că astfel de chestiuni pot fi determinate folosind criteriul de interpretare teleologică a legii, cu alte cuvinte, interpretarea acesteia în funcţie de raţiunea avută în vedere de legiuitor la momentul adoptării textului de lege.

În acest sens, în opinia Tribunalului, cererea de reconstituire a vechimii în muncă nu poate fi considerată o cerere necontencioasă, ce ar putea fi soluţionată în baza prevederilor art. 527 şi urm. C.pr.civilă, ipoteza avută în vedere de acest text de lege referindu-se la cu totul alte situaţii.

Prin urmare, reclamantul nu poate sta singur în procesul de faţă, iar instanţa să pronunţe o hotărâre într-un astfel de cadru procesual.

Pe cale de consecinţă, cererea de reconstituire a vechimii în muncă, cerere de competenţa instanţei de judecată potrivit art. 279 alin. 2) din C muncii, este o cerere contencioasă şi, prin urmare, aceasta trebuie să se judece în contradictoriu cu un subiect de drept (pârât).

În ceea ce priveşte persoana (fizică sau juridică) care ar putea avea calitatea de pârât într-o astfel de cerere şi în privinţa căreia s-ar justifica astfel calitatea procesuală pasivă, Tribunalul a constatat că determinarea acesteia, în lipsa unei dispoziţii legale clarificatoare în acest sens, nu poate fi realizată decât tot prin apelarea la metoda de interpretare ce ţine seama de scopul sau raţiunea legii.

În acest sens, sub un prim aspect, Tribunalul a notat că finalitatea urmărită de reclamant într-o astfel de cerere de reconstituire a vechimii în muncă o constituie, în principal, obţinerea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se confirme existenţa şi conţinutul raporturilor de muncă exercitate în trecut de partea reclamantă, hotărâre pe care o poate valorifica în faţa autorităţii cu competenţe în stabilirea drepturilor de pensie în locul carnetului de muncă pe care, din diverse motive, nu îl mai deţine.

Sub un al doilea aspect, dat fiind faptul că într-un astfel de proces se invocă raporturi de muncă ce s-au derulat în contradictoriu cu o altă persoană, în mod firesc, este necesar să participe în proces fostul angajator ori continuatorul juridic al acestuia.

Dacă însă fostul angajator ori continuatorul juridic al acestuia nu mai există atunci, a interpreta că reclamantul nu se poate judeca în contradictoriu cu nicio altă persoană/instituţie/autoritate, înseamnă a ajunge la concluzia că dispoziţiile art. 279 din Codul muncii devin inaplicabile fiindcă nu s-ar putea obţine o hotărâre judecătorească de reconstituire a vechimii în muncă pe motivul inexistenţei unui pârât în contradictoriu cu care să se judece o astfel de cerere de reconstituire.

O astfel de concluzie nu poate fi însă corectă deoarece, implicit, s-ar ajunge la o altă concluzie subsecventă, şi anume, că dispoziţiile art. 279 din Codul muncii se interpretează în sensul de a nu produce efecte juridice. Or, după cum este unanim admis şi recunoscut, textul de lege trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice, iar nu în sensul de a nu produce astfel de efecte.

Prin urmare, nu s-a putut reţine ca fiind corectă/validă interpretarea că, în cazul inexistenţei fostului angajator sau a continuatorului acestuia, nu se poate soluţiona pe fond o cerere de reconstituire a vechimii în muncă.

Pe cale de consecinţă, continuând raţionamentul din cadrul metodei de interpretare ce ţine seama de scopul sau raţiunea legii, Tribunalul a reţinut că este necesar să se determine altă persoană cu care reclamantul trebuie să se judece într-o astfel de acţiune.

În opinia Tribunalului se pot identifica cel puţin două persoane ce pot fi chemate în judecată într-o astfel de acţiune:

Prima dintre acestea este persoana ce deţine arhiva fostului angajator sau al continuatorului acestuia, raţiunea fiind aceea că o astfel de persoană deţine, de regulă, înscrisuri în care s-au atestat raporturile de muncă sau aspecte relative la aceste raporturi de muncă.

O a doua persoană ce ar putea fi chemată este instituţia în faţa căreia se va valorifica, în final, hotărârea judecătorească de reconstituire a vechimii în muncă, şi anume, CJP, aceasta fiind cea care va utiliza la acordarea/stabilirea drepturilor de pensie informaţiile şi efectele hotărârii judecătoreşti de reconstituire a vechimii în muncă.

În cazul de faţă, din conţinutul copiei cărţii de muncă a reclamantului rezultă că acesta s-a aflat în diverse raporturi de muncă cu mai mulţi angajatori, nerezultând că aceştia nu ar mai exista în prezent ori că activitatea acestora nu ar fi fost preluată prin una dintre modalităţile juridice admise de lege (absorbţie, fuziune, divizare etc.) de alte persoane juridice existente.

De asemenea, chiar dacă vreunul dintre angajatorii sau persoanele cu care reclamantul s-a aflat în raporturi susceptibile a reprezenta stagii de cotizare nu ar mai exista în prezent, nu rezultă că arhiva acestora nu este deţinută de vreo anume persoană juridică sau fizică.

În aceste condiţii, ţinând seama de considerentele expuse mai sus cu privire la condiţiile în care ar putea justifica în proces calitate procesuală pasivă C.P., Tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile respective şi, prin urmare, nu se justifică participarea în procesul de faţă a CJP în calitate de pârâtă.

Eventualele inconveniente procesuale derivând din necesitatea identificării şi chemării în judecată a tuturor foştilor angajatori sau deţinătorii arhivelor nu pot justifica sub nicio formă adoptarea unei soluţii care nu corespunde cerinţelor legale, existând şi posibilitatea introducerii unor mai multe cereri, în raport cu fiecare angajator şi privitor la perioada derulării raporturilor de muncă cu acesta, pentru a se evita eventualele tergiversări derivând din conduita procesuală ori alte impedimente de acest gen privind pe anumiţi pârâţi.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul D.M., care a criticat soluţia primei instanţe sub aspectul nelegalităţii ei, în sensul că în mod greşit s-a apreciat că pârâta CJP nu ar avea calitate procesuală pasivă. A susţinut că reconstituirea vechimii în muncă se face doar în vederea valorificării drepturilor de pensie, conform Legii nr. 263/2010, astfel că se încearcă valorificarea unei creanţe împotriva pârâtei CJP, ceea ce îi conferă acesteia şi calitatea procesuală pasivă în procesele întemeiate pe disp. art. 279 C. muncii.

Totodată, nu se încearcă realizarea unei creanţe faţă de foştii angajatori şi intenţia legiuitorului nu a fost ca în astfel de cauze să fie chemaţi în instanţă zeci de angajatori, în condiţiile în care aceştia este foarte posibil să nu mai existe ca persoane juridice.

De asemenea, acţiunea în reconstituirea vechimii în muncă se dovedeşte tot cu înscrisuri emise de foştii angajatori, astfel că nu este necesară prezenţa lor în proces.

Mai mult decât atât, nici deţinătorul de arhive (în situaţia în care angajatorul-persoană juridică nu ar mai avea capacitate de folosinţă) nu poate avea calitate procesuală pasivă, deoarece nu se încearcă valorificarea unei creanţă faţă de acesta, ci tot faţă de CJP care ar fi obligată să plătească pensia respectivă.

Pe fondul cauzei apelantul a reluat aceleaşi argumente ca şi în faţa primei instanţe pentru admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Cu ocazia dezbaterilor asupra apelului, apelantul nu a mai solicitat rejudecarea fondului pretenţiilor în apel, după constatarea că CJP are calitate procesuală pasivă, ci trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru ca părţile să nu fie private de un grad de jurisdicţie.

În dovedirea apelului apelantul nu a solicitat administrarea de noi probatorii.

În drept a invocat disp. art. 466 şi urm. N.C.proc.civ. şi art. 279 C. muncii.

Prin întâmpinare, intimata CJP a solicitat respingerea apelului ca nefondat, având în vedere că nu are competenţe speciale decât pentru stabilirea şi plata drepturilor de pensie, iar nu şi de reconstituire a vechimii în muncă. Totodată, intimata a reluat aceleaşi argumente ca şi cele prezentate de prima instanţă, considerându-le temeinice şi legale.

Analizând întreg materialul probator administrat în cauză prin prisma motivelor de apel, pentru a da eficienţă principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, Curtea a apreciat că apelul nu este fondat, având în vedere următoarele considerente:

Având în vedere disp. art. 248 N.C.proc.civ., Curtea a analizat mai întâi dacă soluţia primei instanţe referitoare la calitatea procesuală pasivă a pârâtei CJP este legală, urmând a face apoi, dacă se mai impune, şi asupra fondului litigiului, conform disp. art. 480 alin. 3 tz. I, având în vedere că prin cererea de apel nu s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare.

Aşa cum şi prima instanţă a arătat, dispoziţiile art. 279 din Codul muncii nu prevăd nici persoana în contradictoriu cu care se judecă astfel de cereri, astfel de chestiuni putând fi determinate folosind criteriul de interpretare teleologică a legii, respectiv interpretarea legii în funcţie de raţiunea avută în vedere de legiuitor la momentul adoptării textului de lege.

Cererea de reconstituire a vechimii în muncă, cerere de competenţa instanţei de judecată potrivit art. 279 alin. 2 din C muncii, este o cerere contencioasă şi, prin urmare, aceasta trebuie să se judece în contradictoriu cu un subiect de drept (pârât).

Aşa cum şi Tribunalul a arătat, finalitatea urmărită de reclamant într-o astfel de cerere de reconstituire a vechimii în muncă o constituie, în principal, obţinerea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se confirme existenţa şi conţinutul raporturilor de muncă exercitate în trecut de partea reclamantă, hotărâre pe care o poate valorifica în faţa autorităţii cu competenţe în stabilirea drepturilor de pensie în locul carnetului de muncă pe care, din diverse motive, nu îl mai deţine.

Totodată, dat fiind faptul că într-un astfel de proces se invocă raporturi de muncă ce s-au derulat în contradictoriu cu o altă persoană, fostul angajator ori continuatorul juridic al acestuia este necesar să participe în proces.

Din conţinutul copiei cărţii de muncă a reclamantului rezultă că acesta s-a aflat în diverse raporturi de muncă cu mai mulţi angajatori, nerezultând că aceştia nu ar mai exista în prezent ori că activitatea acestora nu ar fi fost preluată prin una dintre modalităţile juridice admise de lege (absorbţie, fuziune, divizare etc.) de alte persoane juridice existente.

De asemenea, chiar dacă vreunul dintre angajatorii sau persoanele cu care reclamantul s-a aflat în raporturi susceptibile a reprezenta stagii de cotizare nu ar mai exista în prezent, nu rezultă că arhiva acestora nu este deţinută de vreo anume persoană juridică sau fizică.

Faptul că ulterior reconstituirii vechimii în muncă creanţa reclamantului-apelant s-ar putea valorifica doar în legătură cu intimata CJP, iar nu cu foştii angajatori sau deţinătorul de arhive, nu constituie un argument juridic pentru a-i conferi acesteia calitate procesuală pasivă prin raportare la art. 279 alin. 2 C.muncii.

Nici faptul că astfel de cerere ar trebui judecată în contradictoriu cu prea mulţi angajatori-pârâţi sau că dovezile pe care s-ar întemeia ar emana tot de la angajatorii respectivi şi astfel nu ar mai fi necesară prezenţa lor în proces ca pârâţi, nu reprezintă argumente juridice care să confere CJP calitate procesuală pasivă.

Aşa cum şi prima instanţă a arătat, eventualele inconveniente procesuale derivând din necesitatea identificării şi chemării în judecată a tuturor foştilor angajatori sau deţinătorii arhivelor nu pot justifica sub nicio formă adoptarea unei soluţii care nu corespunde cerinţelor legale, existând şi posibilitatea introducerii unor mai multe cereri, în raport cu fiecare angajator şi privitor la perioada derulării raporturilor de muncă cu acesta, pentru a se evita eventualele tergiversări derivând din conduita procesuală ori alte impedimente de acest gen privind pe anumiţi pârâţi.

Faţă de toate aceste aspecte, Curtea a considerat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, ce nu se impune a fi reformată, cu consecinţa menţinerii ei şi respingerii apelului ca nefondat, în temeiul disp. art. 480 alin. 1 N.C.proc.civ.

Faţă de soluţia adoptată şi de Curte cu privire la calitatea procesuală pasivă a CJP, nu s-a mai impus a se analiza fondul litigiului.