Definirea comertului international

Legea aplicabila societatilor comerciale

In dreptul comparat privat european, se poate retinte existenta a doua conceptii semnificative cu privire la circumscrierea criteriilor de determinare a legii aplicabile societatilor comerciale [lex societatis]. In UK, domiciliul societatii e factorul determinant pentru determinarea legii aplicabile (domiciliul e locul indeplinirii formalitatilor de inregistrare).

Teoria incorporarii. Conform acestui criteriu, legea aplicabila societatilor comerciale si nationalitatii acestora este cea a locului de indeplinire a formalitatilor de inregistrare sau constituire a acestei persoane juridice. De regula, aplicarea incorporarii trimite in mod natural la legea sediului statutar, fiind de presupus ca acesta este si locul inmatricularii si cel al indeplinirii formalitatilor de infiintare. Cu toate acestea, posibila discrepanta intre un sediu statutar si unul real, adica un posibil sediu fictiv si unul autentic este neglijata aproape in totalitate in aceasta teorie. Criteriul incorporari este aplicabil atat determinarii nationalitatii societatilor interne, cat si recunoasterii societatilor straine.

Avantajul acestei solutii este ca asigura respectarea vointei partilor, permitandu-le acestora sa aleaga legea societatii pe care urmeaza sa o infiinteze. Pe de alta parte, acest criteriu este sigur si stabil.

Acest sistem prezinta dezavantajul major in privinta tolerarii sau chiar incurajarii fraudelor, fraude ce pot fi observate mai ales la nivel fiscal si care vizeaza tara in care societatea isi desfasoara activitatea reala / principala, fiind incorporata intr-un stat cu o legislatie mai favorabila. Totusi, nu genereaza o prezumtie de frauda.

Acest sistem este specific dreptului anglo-american, dar se regaseste si in tari ca Olanda, Elvetia & Italia [partial].

In opozitie cu acest sistem, regasim criteriul sediului real. Acest sistem presupune exigente suplimentare fata de criteriul incorporarii. Principala exigenta e aceea ca sediul social sa fie serios si real, adica sa constituie centrul real de directie a activitatii societatii si sa nu fi fost ales de fondatori intr-o maniera fictiva. Pentru a determina regulile de baza dupa care functioneaza acest criteriu, este utila analiza jurisprudentei in materie, prezenta in principal in Franta si Germania.

In dr. francez exista un text care se ref. expres: 1837 C. Civ. fr., care prevede ca orice societate comerciala al carei sediu este situat pe teritoriul francez (si fostele colonii), este supusa dispozitiilor legii franceze. Textul mai prevede ca tertii, prin exceptie, se pot prevala de sediul statutar, dar acestora nu le este opozabil din partea societatii, daca sediul real este situat intr-un alt loc.

Hotarari relevante: Bank Otoman – C. Ap. Paris – confruntata cu determinarea legii aplicabile unei societati bancare inregistrata dupa dr. turc, insa gestionata din Anglia, a desemnat ca lege aplicabila legea engleza, ca fiind legea sediului real al societatii. [aceeasi solutie din 1870, in dr. german]

Curtea de Casatie franceza – 1990 – hotarare cu rolul de a sintetiza aspectele generate de recunoasterea unei companii straine. Curtea a spus:

1. 
   centrul de directie si de exploatare comerciala sau locul deciziilor juridice, financiare, administrative si tehnice trebuie considerat sediul real al societatii, in raport cu care toate celelalte sedii trebuie considerate secundare, in pofida caracterului lor statutar sau nu. [dr. german spune ca va fi considerat esential locul unde se desfasoara o activitata care e indispensabila… - nu rezolva nimic]
   
2. 
   sediul statutar al societatii comerciale este prezumat a fi sediul real [extrem de incerta, dar prezumtia e de bun simt]
   

Sistemul sediului real se regaseste in dr. francez / german / roman / maghiar / belgian si a fost utilizat si in Conventia de la Haga 1966.

Pe langa aceste doua criterii principale, se pot imagina si uneori chiar exista si alte criterii de determinare a nationalitatii si legii aplicabile unei societati comerciale. Exemplu: exceptional, criteriul controlului – nationalitatea unei societati este determinata fie de nationalitatea administratorilor, fie de cea a actionarilor majoritari. Ecouri ale acestui criteriu se regasesc in unele conventii internationale, cum ar fi Conv. de la Washington privind investitiile straine. Este complet lipsit de previzibilitate, astfel incat poate fi utilizat cel mult ca si un criteriu complementar.

Legea romana: 2568, 2571 [+ art. 1(2) Legea 31/1990], 2580 CC

Dreptul european. In principiu, dorinta legiuitorului european a fost aceea de asimilare a tratamentului persoanelor juridice celui al persoanelor fizice. In aceasta privinta, se considera ca exista doua texte fundamentale in TFUE: 49 & 54. Primul dintre acestea se refera la dreptul general de a stabili si conduce companii oriunde pe teritoriul UE, ca si la dreptul de a infiinta agentii / sucursale / filiale oriunde pe teritoriul UE. Al doilea art. prevede ca toate companiile infiintate in conformitate cu legea unui stat membru trebuie tratate asemenea persoanelor fizice carora li se aplica legea unui stat membru.

Daily Mail 1988 – CJUE – hotarare care vizeaza urm. situatie: o companie infiintata conform legii britanice decide schimbarea sediului in Olanda, urmand ca ulterior acestei schimbari, asociatii sa treaca la o vanzare de parti sociale. Schimbarea cu pricina presupunea un acord din partea UK Treasury [Fiscul] – pt. ca schimbarea de sediu antreneaza o schimbare de regim fiscal. Ei doreau sa ramana societate engleza, dar era vorba doar de impozitul mai mic la transferarea partilor sociale. Curtea a spus ca in esenta, statutul persoanei juridice este in mod natural dependent de regimul juridic national, astfel incat nu constituie o incalcare a tratatelor UE restrictiile impuse de statul de plecare, in conditiile in care dorinta societatii este aceea de mentinere a statutului organic initial.

Aceasta hotarare a fost urmata de Decizia Centros – 1999 – art. 49 – partea referitoare la secondary establishment. Intentia unei societati inmatriculata in UK de a deschide un stabiliment secundar in Danemarca. DK refuza inregistrarea acestui stabiliment pe motiv ca nu sunt intrunite conditiile legii daneze cu privire la capitalul minim pentru tipul respectiv de societate. In esenta, se invoca legea statutului organic. Din nou, e sesizata CJUE, care spune ca e incalcat tratatul, DK nu are voie sa impuna restrictii privind libertatea de stabilire a unei persoane juridice.

A treia solutie – Cartesio 2006 – Societate infiintata dupa regulile dr. maghiar, care doreste sa se mute in Italia si sa isi mentina statutul de societate maghiara. Ungurii sunt adeptii criteriului sediului real. Tribunalul Comercial Budapesta a refuzat inregistrarea modificarii – daca doreau schimbarea sediului, trebuia dizolvata societatea maghiara si reinfintata dupa regulile dr. italian. Este o piedica restrictia impusa de legea maghiara privitor la transferul sediului dintr-o tara in alta? CJUE a spus ca nu, in principiu, dar are doua ipoteze:

1. 
   exista posibilitatea ca o societate sa paraseasca o tara dorind sa isi mentina statutul organic dobandit in acea tara (ipoteza Cartesio)
   

2. 
   paraseste o tara, renuntand cu totul la statutul organic initial
   

CJUE spune ca in prima ipoteza sunt posibile restrictiile atat timp cat nu exista o armonizare europeana, iar in cazul celei de-a doua ipoteze sunt inadmisibile restrictiile.

Uberzenght Ispire Art – CJUE urmeaza rationamentul din cauza Centros, doar ca ipoteza e similara.

Concluzia e ca exista o tendinta a CJUE in sensul favorizarii criteriului incorporarii, datorita, in primul rand, caracterului natural al potrivirii dintre acest criteriu si libertatea de stabilire in cadrul UE.

Pe de alta parte, duce la concluzia ca instanta europeana admite exceptiile atata timp cat nu exista armonizare europeana si, totodata, considera ca restrictiile pot fi impuse in ipoteza fraudei.

Incepand cu anii `70 s-a pus problema emiterii unei legislati europene care sa permita crearea unei societati universal si uniform recunoscuta pe intreg teritoriul comunitatii europene (la acea vreme). Solutia unei reglementari uniforme in materie a esuat in pofida avantajelor economice pe care o asemenea formula le presupune. Compormis intre societatea uniform reglementata la nivel european si societatea reglementata la nivel national. Propunerea s-a materializat in Regulamentul 2157/2001 referitor la statutul societatii europene. Conceptul de baza al acestui regulament este acela ca o societate europeana trebuie sa fie inmatriculata in fiecare stat membru in care are activitate si sa fie guvernata atat de reguli europene, cat si de reguli nationale.

Un alt aspect care a impiedicat adoptarea unui tip de societate europeana a fost implicarea lucratorilor. [nu era clar unde vor fi supuse impozitelor salariile]

Directiva 2001/1986 de completare a statutului societatii europene in ceea ce priveste statutul lucratorilor.

La crearea unei societati europene pot participa numai societati comerciale avand legaturi anterioare cu tarile UE. Aceasta legatura este legata de infiintarea societatii / societatilor fondatoare dupa regulile de drept ale unui stat membru si de sediul statutar / administrarea centrala, care trebuie sa se afle in UE, chiar daca nu neaparat in acelasi stat. Prin exceptie, statele membre au posibilitatea de a permite infiintarea unei societati europene de catre societati a caror administrare centrala nu se afla in UE, cu conditia ca ele sa fie constituite dupa regulile unui stat membru, sa isi aiba sediul statutar in acelasi stat membru si sa aiba o legatura efectiva si continua cu economia unui stat membru. Constituirea unei societati europene se poate realiza prin fuziune, holding, filiala comuna sau transformare.

Pentru ca o societatea europeana sa ia nastere prin fuziune e necesar ca cel putin doua dintre societatile fondatoare sa fie societati pe actiuni, apartinand unor state diferite ale UE.

Holdingul desemneaza ipoteza in care o societate detine participari in alte societati comerciale, intervenind sau chiar controland gestiunea acestora. Conditia este ca societatile fondatoare care cuprind SA sau SRL sa apartina unor state diferite membre ale UE sau sa aiba de cel putin 2 ani, cel putin un stabiliment situat in alt stat membru.

Filiala comuna – conditiile sunt identice celor de la holding, cu precizarea ca rolul dominant il joaca mai multe societati.

Transformarea unei SA. Conditia e ca aceasta sa aiba cel putin o filiala care sa depinda de dreptul unui alt stat membru, in functiune de cel putin 2 ani.

Sediul societatii europene. Regulamentul adopta criteriul sediului social. Sediul statutar este situat in acelasi stat membru in care se afla administratia cenrala a societatii. Cu toate acestea, statele membre pot impune ca regula suplimentara obligatia ca sediul statutar si administratia centrala sa fie situate in acelasi loc.

Legea aplicabila societatii europene. Guvernata de disp. Regulamentului. Mai departe, in masura in care regulamentul permite se aplica regulile cuprinse in propriul statut. In completare, se vor aplica legile nationale, cu o anumita ierarhie.

Exista doar cateva societati europene [sub 0,3% din capitalul european].

Grupul de Interes economic: R2137/1985. In esenta, grupurile de interes economic reprezinta o asociere intre doua sau mai multe persoane fizice / juridice, asociere constituita pe o durata determinata, in scopul inlesnirii / dezvoltarii activitatii economice a membrilor sai. Are o oarecare capacitate de exercitiu, poate incheia acte care sa ii reprezinte pe membri si poate sta in nume propriu in justitie.

Trustul. Grupari de intreprinderi subordonate toate unei conduceri unice. In comertul international sunt cunoscute trustul orizontal (sunt grupate societati care au acelasi obiect de activitate) si trustul vertical (obiecte de activitate complementare). Uneori, se poate confunda cu holdingul – cand sunt preluate participari semnificative ale societatile, ajungandu-se la un control indirect al societatilor.

Curs 14.04.2014

In DCI, pot fi utilizate doua metode pentru identificarea regulii juridice concrete aplicabile unei situatii contractuale. In principal, este utilizata metoda conflictuala, iar complementar, metoda substantiala.

Metoda conflictuala – daca o instanta e sesizata cu solutionarea unui litigiu contractual, trebuie sa procedeze la 1) o calificare a contractului, dupa care 2) trebuie sa determine legea aplicabila contractului respectiv. In determinarea legii aplicabile trebuie sa utilizeze norma conflictuala a forului.

Norma conflictuala – disp. legala care indica legea nationala care trebuie sa fie aplicata contractului si elimina celelalte legi nationale virtual aplcabile. Prin urmare, norma conflictuala are la baza ipoteza unui contract international. [aceeasi metoda se aplica si delictelor]

Cand avem un ctr. international, se pune problema metodei subsidiare prin care judecatorul determina legea aplicabila. De-a lungul timpului, s-au cristalizat 2 teze:

1. 
   obiectivista – judecatorul trebuie sa determine legea aplicabila contractului dupa conexiunile obiective pe care acesta le are cu o lege nationala [exemplu: locul incheierii / executarii ctr. etc].
   

2. 
   subiectivista – elementul esential in determinarea legii aplicabile contractului este vointa partilor, pentru ca autonomia de vointa e singura in masura sa indice legea proprie aplicabila raportului juridic.
   

Niciuna din teze nu poate fi adoptata in totalitate - se vorbeste de asa-numita teza tranzactionala, oglindita de toate reglementarile europene in materie de norme conflictuale. Aceasta teza presupune determinarea legii aplicabile contractului, in functie de conexiunile necesare ale acestuia cu o lege nationala, tinand insa seama ca o conexiune prioritara in aceasta determinare este data de autonomia de vointa. In acest mod insa, teza tranzactionala permite utilizarea unor mecanisme corectoare ale unei autonomii de vointa: mecanismul legilor de vointa, mecanismul clauzei de exceptie etc.

Aceste mecanisme sunt aplicabile forurilor nationale.

Discutia nu e valabila daca avem in vedere o instanta arbitrala, deoarece arbitrii au o libertate mai mare in determinarea legii proprii aplicabile litigiului, ei putand face apel la mecanismul conflictual sau nu.

La nivel UE, trebuia o norma uniforma privitoare la conflictul jurisdictional [adpotata prin R44/2001 BRUXELLES I privind competenta internationala si recunoasterea hotararilor judecatoresti straine, intrat in vig. la 1 mrtie 2002].

Regulamentul ROMA I privind legea aplicabila obligatiilor contractuale – inlocuieste Conventia de la Roma 1980 privind obligatiile contractuale.

[nu a fost ratificata decat de state europene]

In ceea ce priveste raportul dintre R. si Conv. de la Roma, e de retinut ca potrivit art. 4 parag. 1, R. inlocuieste efectiv, intre statele membre, Conv. de la Roma si ca orice referire la Conventie se va considera pe viitor ca fiind referire la Regulament. Regulamentul nu se va aplica decat ctr. incheiate dupa intrarea in vigoare a R. [dupa 17.12.2009].

In ceea ce priveste relatia R. cu alte conv. internationale, sunt aplicabile doua reguli posibile [art. 25 R], in caz de conflict de surse de determinare a normelor conflictuale:

1. 
   regula aplicarii independente – Conventiile internationale se considera ca au un statut special in raport cu R., cu conditia ca aceasta conventie sa fie adoptata inainte de intrarea in vig. a R. si sa priveasca legea aplicabila contractului. Statelor li s-a limitat substantial dr. de negocia si adopta conv. internationale care sa aiba un continut diferit fata de R. Exemple:
   

Conv. de la Haga privind L aplicabila vanzarilor internationale, care se va aplica in continuare in tarile europene care au adoptat-o din cauza ca a fost ratificata si de un stat tert UE; Conventia de la Viena 1980 cuprinde un mecanism conflictual propriu aplicabil independent fata de R. ROMA I, pentru tarile care au ratificat Conv.

Intrarea in vig. a R. nu impiedica tarile sa ratifice ulterior Conv.!

2. 
   regula substitutiei – R. se aplica in mod prevalent atunci cand el se afla in conflict cu o Conv. incheiata exclusiv intre doua sau mai multe state membre. Exemple: Conv. de la Roma.
   

In ipoteza posibila a conflictului dintre R. si o Directiva, are prioritate Directiva, cu cond. ca directiva sa cuprinda o norma conflictuala aplicabila unei situatii contractuale. Totusi, exista situatii de exceptie in care R. are prioritate: ipoteza asigurarilor, unde R. cuprinde dispozitii mai specializate decat cele existente in Directivele dedicate acestui domeniu.

Domeniul material de aplicare al Regulamentului. R., cu ocazia determinarii domeniului de aplicare si cu ocazia enuntarii regulilor sale functionale, atesta existenta a doua reguli care constituie amprenta dr. european:

1. 
   clauza „standard minim unional”, consacrata de prevederile art. 3 parag. 4, 5 din R., conform carora nu se poate deroga de la normele imperative unionale atunci cand localizarea obiectiva a contractului este situata integral in UE. Exista un standard minim comunitar insituit din normele imperative UE, standard care trebuie respectat.
   

2. 
   clauza „piata interna comuna”, dedusa din considerentele R., aceasta caluza presupunand exigenta ca aplicarea R. sa nu aduca atingere instrumentelor europene care asigura buna functionare a pietei comune. Nu s-ar putea, prin interpretarea unor prevederi din R. sa se deroge de la o norma cuprinsa intr-o directiva, fiind o chestiune de principiu care poate fi afectata de unele exceptii.
   

Desi se considera ca nu sunt surse ale dreptului considerentele R., jurisprudenta CJUE indica partial o alta abordare. Putem observa ca printre considerente exista motivatii cu valoare argumentativa, dar si considerente cu valoare normativa. Pozitia CJUE este in sensul ca acele considerente cu valoare normativa trebuie utilizate in interpretarea textelor regulamentului.

Conform art. 1, parag. 1 din R., el se aplica situatiilor care presupun: 1. conflict de legi, 2. in materie de obligatii contractuale / civile / comerciale, esential fiind ca in aplicarea regulii sa se utilizeze o interpretare autonoma.

Pentru determinarea notiunilor tb. facut apel la jurisp. CJUE:

1. 
   reprezinta o obligatie contractuala doar acea obligatie nascuta din implicarea voluntara intr-un raport contractual, adica de „asumarea libera a obligatiilor contractuale”. Intra in aceasta sfera si contractele de adeziune si chiar contractele fortate, considerandu-se ca acestea nu elimina consimatamantul partii la incheierea ctr.
   

Regula aplicabilitatii se gaseste si unde e vorba de nulitate, pt. ca in prealabil nulitatii este vb. de un ctr.

R. se refera la orice neexecutare ctr., chiar daca ea genereaza rezolutiunea ctr.

Nu se va aplica R. obligatiilor precontractuale. Tot CJUE mai spune ca, in ipoteza asa-numitului lant contractual, intre extremele sale, nu exista raport contractual, fiind vorba despre contracte succesive purtand asupra aceluiasi obiect [profund contestabila afirmatia]. In Decizia Handte, 1991: vanzari succesive ale aceluiasi produs, cu problema existentei unei actiuni in garantie a cumparatorului impotriva vanzatorului initial – CJUE a zis ca nu exista. [in dr. roman si fr. exista aceasta posibilitate].

art. 81 TFUE nu vorbeste de materii civile si comerciale, ci doar civile, unde vorbeste de armonizarea legislatiilor. Nu se face distinctie pt. ca se considera ca nu trebuie, neexistand un domeniu comercial, independent fata de cel civil. In acest context trebuie inteleasa sintagma 1.1 din R [civil, comercial], rolul fiind eliminarea confuziei ce ar rezulta prin interpretarea data in legislatiile nationale. Astfel, sunt excluse ipotezele in care o parte actioneaza in exercitiul puterilor sale publice. E de fapt o excludere a raporturilor de drept administrativ. Cand statul actioneaza ca subiect public, nu se poate aplica R, aspect lamurit de CJUE, in decizia Eurocontrol.

R. prevede ca nu se aplica materiilor fiscale, vamale, administrative si, mai departe, ca nu se aplica urmatoarelor domenii determinate punctual, conform art. 1.2:

• 
  statutului si capacitatii persoanelor fizice. Exceptie art. 13 din R, aplicabila capacitatii, fiind vorba de situatia in care una dintre parti nu avea capacitate dupa legea unui alt stat, dar avea dupa legea locului incheierii contractului.
  
• 
  relatiile de familie si cele asimilate [si posibilelor contracte prin care se determina anumite relatii de familie]
  
• 
  instrumentelor negociabile [cec, cambie, BO, in masura in care obligatiile nascute din aceste instrumente deriva din caracterul lor negociabil]
  
• 
  conventiilor de arbitraj si conventiilor de electio iuris [determinare a jurisdictiei / instantei competente]. Arbitraj – Conv. de la NY; electio juris – art. 23 din R. Bruxelles I.
  
• 
  dreptului societar [nu se aplica regulilor de infiintare, functionare]. R. se poate aplica insa conv. privind cesiunea partilor sociale, conventiilor care implica bunurile, acordurilor contractuale presocietare.
  
• 
  dreptului aplicabil altor pesoane juridice [ex: fara scop patrimonial]
  
• 
  constituirii si functionarii de trusturi [fiducia] si obligatiilor generate de aceasta institutie
  
• 
  negocierilor precontractuale si obligatiilor rezultate din aceste negocieri precontractuale. Pentru negocierii precontractuale si culpa in contrajendo [incalcarea obligatiilor legale / de alta natura generate de faza precontractuala] – in principiu, raspundere extra contractauala, se va raspunde dupa art. 12 din R. ROMA II (care trimite tot la contract).
  
• 
  unor contracte de asigurare, altele decat cele prevazute in art. 7 Regulament
  
• 
  regulilor de proba, cu exceptiile prevazute de art. 18, conform caruia R. se aplica totusi prezumtiilor legale sau regulilor privind repartizarea sarcinii probei, dupa cum se aplica si probei actelor juridice, cu anumite precizari incluse in art. 18 p. 2
  
• 
  normelor de procedura
  

Regulamentul are, conform art. 2, un caracter universal – R. are o vocatie de aplicare universala si se aplica indiferent de legea virtual desemnata ca lege aplicabila, adica indiferent daca aceasta lege este europeana sau non-europeana, ceea ce deosebeste ROMA I de BRUXELLES I, care nu se aplica decat pentru jurisdictiile europene. Acelasi text mai inseamna ca R. inlocuieste orice norme coflictuale concurente existente in legislatia nationala.

Regulamentul se aplica urmatoarelor aspecte contractuale:

• 
  interpretarea
  
• 
  executarea
  
• 
  consecintele neexecutarii
  
• 
  stingerea obligatiilor contractuale [incluzandu-se si evaluarea daunelor-interese]
  
• 
  modurile de stingere a obligatiilor ca urmare a prescriptiei sau decaderilor din drepturi intemeiate pe expirarea unui termen
  
• 
  consecintele nulitatii contractului.
  

Domeniul functional e prevazut de art. 12 din R. ROMA I. Parag. 2 din art. 12 spune: in ceea ce priveste modalitatile de executare si masurile la care este indreptatit creditorul in caz de neexecutare, se va avea in vedere legea tarii locului unde executarea are loc.

La examen, sigur va fi cv din R. ROMA I.

Curs 05.05.2014