Despre incidenţa înscrisurilor întocmite într-o limbă străină în cadrul procedurilor notariale

Despre incidenţa înscrisurilor întocmite într-o limbă străină în cadrul procedurilor notariale
notar stagiar Alin-Adrian Moise

Camera Notarilor Publici Bucureşti
1. Preliminarii

În contextul integrării europene şi a liberei circulaţii a persoanelor, practica notarială, în special în materie de constatare a raporturilor juridice comerciale, a cunoscut o serioasă dezvoltare în ceea ce priveşte rolul traducerilor înscrisurilor întocmite într-o limbă străină în cadrul procedurilor. Această dezvoltare, deşi încetinită momentan datorită efectelor crizei financiare globale, impune totuşi o recitire a anumitor texte normative din legislaţia activităţii notariale, cu atât mai mult cu cât lipsa de doctrină în materie coroborată cu opţiunile uneori înceţoşate, alteori neînţelese sau neacceptate, ale legiuitorului, duc la o practică neunitară şi chiar la încălcarea legii.

Vom acorda în continuare atenţie în cea mai mare parte procedurilor de efectuare şi de legalizare a traducerilor, fără însă să neglijăm anumite aspecte speciale ale celorlalte proceduri notariale, atunci când acestea sunt solicitate având la bază înscrisuri întocmite într-o limbă străină.

2. Efectuarea traducerilor. Procedura efectuării traducerilor.

2.1. Persoanele autorizate să efectueze traduceri. Conform art. 8 lit. j din Legea nr. 36/1995¹ (denumită în continuare, brevitatis causa: “Lege”) notarul public este competent să efectueze şi să legalizeze traduceri. Conform art. 38 alin. 2 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995² (în continuare: “Regulament”), traducerile se efectuează de persoane autorizate de Ministerul Justiţiei³ şi de interpreţii şi traducătorii autorizaţi în specialitatea ştiinţe juridice în statele membre ale Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European de origine ori de provenienţă, ale căror certificate sau alte documente similare sunt recunoscute de Ministerul Justiţiei.

Ministerul Justiţiei autorizează persoane pentru efectuarea de traduceri în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 178/1997 pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul Naţional Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de executori judecătoreşti⁴.

Aşadar, o traducere nu ar putea fi efectuată de un notar public decât dacă acesta îndeplineşte condiţiile cerute de art. 38 alin. 2 din Regulament, dar art. 100 alin. 2 din acelaşi act normativ instituie o excepţie. Astfel, notarul public care cunoaşte o limbă străină, iar aceasta este limba sa maternă, poate efectua traduceri, dacă este autorizat de Ministrul justiţiei. Prin urmare, am avea de-a face cu două ipoteze: a) una în care notarul public îndeplineşte condiţiile cerute de art. 38 alin. 2 din Regulament şi b) alta, în care notarul public nu îndeplineşte aceste condiţii, dar, deoarece cunoaşte o limbă străină, care este limba sa maternă (condiţii cumulative), poate fi autorizat de Ministrul justiţiei să efectueze traduceri. Această ultimă ipoteză ar avea caracter de excepţie, urmând că notarul public autorizat potrivit art. 100 alin. 2 să nu poată efectua traduceri decât din limba română în limba sa maternă şi viceversa.

Credem însă că de lege ferenda, reluarea în termeni similari a art. 100 alin. 2 din Regulament nu ar fi indicată, deoarece textul nu este corelat cu alte dispoziţii normative speciale în sensul reglementării procedurii în urma căreia un notar public ar putea fi autorizat în aceste condiţii. Mai mult, punctul nr. 2 alin. 1 din Instrucţiunile privind efectuarea şi legalizarea traducerilor în cadrul activităţii notarilor publici⁵ (în continuare: “Instrucţiuni”), dispune că autorizarea efectuării traducerilor se acordă în baza cererii persoanei interesate, dacă în urma verificărilor se constată că îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 38 alin. 2 din Regulament. Acest text ignoră aşadar posibilitatea autorizării conform art. 100 alin. 2. Confuzia creşte şi datorită punctului nr. 14 din Instrucţiuni, conform căruia traducerile făcute de notarul public autorizat în condiţiile art. 100 din Regulament (înţelegem deci atât alin. 1 – care trimite la art. 38 din Regulament -, cât şi alin. 2) se vor legaliza prin încheiere având cuprinsul arătat în anexa nr. 24 a Regulamentului.

De asemenea, nici restul legislaţiei în materie nu oferă prea multă lumină. Legea nr. 178/1997 nu vorbeşte decât despre un singur fel de autorizare, care conform art. 3 lit. c se va putea acorda celui care “posedă o diplomă de licenţă ori echivalentă din care rezultă specializarea în limba sau în limbile străine pentru care solicită autorizarea ori care atestă că a absolvit un institut de învăţământ superior în limba străină pentru care solicită autorizarea sau posedă o diplomă de bacalaureat ori echivalentă din care rezultă că a absolvit un liceu cu predare în limba străină sau în limba minorităţilor naţionale pentru care solicită autorizarea ori este atestat de către Ministerul Culturii şi Cultelor⁶ ca traducător pentru specializarea ştiinţe juridice, din limba română în limba străină pentru care solicită autorizarea şi din limba străină în limba română”.

Prin urmare, consacră art. 100 alin. 2 din Regulament un regim de exceptare a notarilor publici de la regulile de autorizare conform Legii nr. 178/1997, instituind o procedură specială şi paralelă (dar nereglementată legal), sau este rezultatul unei simple necorelări a dispoziţiilor legale şi trebuie citit în acord cu art. 3 lit. c din Legea nr. 178/1997, urmând ca doar în cazul îndeplinirii condiţiilor din această lege să se pună problema autorizării notarului public? În ceea ce ne priveşte, în lipsă de alte norme, credem că ne aflăm în cel de-al doilea caz, notarul public putând fi autorizat pentru traduceri în sau din limba sa maternă numai în condiţiile Legii nr. 178/1997.

În cazurile în care notarul public nu îndeplineşte nici cerinţele prevăzute de art. 38 alin. 2 din Regulament şi nici cele reglementate de art. 100 alin. 2, efectuarea unei traduceri va putea fi făcută doar de către persoanele enumerate de art. 38 alin. 2, fără a putea vorbi însă de o procedură notarială de efectuare şi legalizare a traducerii ci doar de o legalizare a semnăturii traducătorului⁷.

2.2. Reguli procedurale privind efectuarea traducerilor.

Care va fi procedura pe care notarul public (atunci când este autorizat) sau trăducătorul autorizat va trebui să o respecte la efectuarea traducerilor?

Punctul 6 din Instrucţiuni învederează că traducerea se poate face fie de pe întregul text al înscrisului, fie de pe părţi determinate din text, cu condiţia ca părţile extrase să nu denatureze înţelesul integral al înscrisului, făcându-se în acest caz menţiune că traducerea priveşte un extras. Credem că, în cazul în care traducerea este efectuată de notarul public, obligaţiile legale ale acestuia impun respectarea acestei prevederi în cadrul redactării, însă dacă traducerea este efectuată de o persoană autorizată care nu face menţiunea că traducerea se referă la un extras, este evident că notarul public nu va putea să verifice îndeplinirea acestei cerinţe, deoarece este de presupus că nu cunoaşte limba străină suficient de bine încât să aprecieze dacă este vorba despre un extras sau nu.

Textul tradus va fi precedat de titulatura “Traducere din ...”(limba sau dialectul) şi va fi urmat de menţiunile: “traducere solicitată de ...” (parte sau notarul public⁸); “înregistrat sub nr. ... din ... (din evidenţa notarului public sau a traducătorului)”. Ultima menţiune pune totuşi câteva aspecte în discuţie. Într-adevăr, dacă traducerea este efectuată de un traducător autorizat atunci acesta va trebui să înregistreze traducerea în evidenţele sale. Dacă însă traducerea este efectuată de un notar public, nu se înţelege în care evidenţe va trebui înregistrată aceasta.

În acest caz, se pune întrebarea dacă un notar public poate să efectueze o traducere şi să constate îndeplinirea acestui lucru printr-o încheiere⁹ conform art. 49 din Lege (care nu exceptează efectuarea de traduceri de la regula întocmirii încheierii) sau procedura notarială presupune în mod obligatoriu asocierea cu legalizarea traducerii? În tăcerea legii, o interpretare sistematică a textelor de lege care reglementează în aceeaşi literă (lit. j) a art. 8 efectuarea şi legalizarea traducerii şi tratează în cadrul art. 94 ambele proceduri¹⁰, ar denota că simpla efectuare a unei traduceri de notarul public nu este posibilă. Într-adevăr, dacă necesitatea de a oferi supleţe procedurilor notariale ar putea justifica o simplă efectuare de traducere de către notarul public autorizat, operaţiune ce va trebui constatată prin încheiere conform art. 49 din Lege, ar fi dificil de acceptat deplasarea ulterioară a notarului public care a efectuat traducerea la un alt birou notarial în vederea legalizării semnăturii sale. De altfel, succesiunea de paşi ar fi şi ilogică, deoarece notarul care efectuează traducerea ar semna oricum încheierea de constatare a îndeplinirii operaţiunii notariale şi, implicit, învesteşte cu autoritate publică acea traducere. De ce ar mai fi necesară în acest caz o încheiere adiţională de legalizare a semnăturii sale? În realitate, efectuarea de traduceri nu poate fi disociată de legalizarea acestei traduceri, fiind vorba de o singură procedură.

Fiind evident că, ulterior efectuării traducerii, notarul public o va şi legaliza prin încheiere, care va primi obligatoriu număr de înregistrare, ne întrebăm ce rost mai are inserţia, prevăzută de punctul 6 din Instrucţiuni, la finalul traducerii, din moment ce oricum conţinutul acesteia va fi urmat de încheierea care constată îndeplinirii operaţiunii. Considerăm deci superfluă menţiunea, aceasta având relevanţă doar în ipotezele în care cel care efectuează traducerea nu este şi notarul public instrumentator.

Art. 50 din Regulament prevede că notarii publici care folosesc traducători angajaţi cu contract de muncă vor ţine şi un registru de traduceri. În acest caz, traducerile se vor înregistra în acest registru şi nu se vor înscrie în registrul general. Aceste dispoziţii sunt reluate de art. 17 din Normele privind modul de înregistrare a înscrisurilor în registrele notariale.

Când înscrisul prezentat pentru traducere este redactat sau conţine menţiuni în mai multe limbi, în traducere se va preciza, pentru fiecare text ce urmează a fi tradus, limba din care se face traducerea: “Tradus din ...” (limba sau dialectul). Vizavi de acest caz, s-ar putea pune întrebarea care va fi procedura de urmat în ipoteza în care, de exemplu, unui traducător autorizat (inclusiv un notar public autorizat¹¹) i s-a cerut efectuarea unei traduceri a unui înscris întocmit în mai multe limbi străine decât cele pentru care este el autorizat. Apreciem că în acest caz va fi necesară o scindare a sarcinii între mai mulţi traducători, care vor traduce din limbile străine pentru care au fost autorizaţi. Interdicţia de a traduce părţi dintr-un înscris dacă acest lucru ar denatura înţelesul integral al înscrisului, credem că nu îşi poate găsi aplicare deoarece în ipoteza pe care o avem în vedere se traduce întreg înscrisul, chiar dacă nu în mod unitar. Considerente de deontologie ar impune totuşi o colaborare între traducători, pentru ca traducerea finală să nu conţină o disparitate între segmentele redactate distinct, precum şi menţiunea traducătorului în sensul efectuării traducerii parţiale în cadrul unui proiect amplu.

Când înscrisul prezentat pentru traducere cuprinde şi un text în limba română, acesta va fi reprodus în cuprinsul traducerii precedat de menţiunea: “Text în limba română”.

Punctul 6 din Instrucţiuni reglementează menţiunile respective în situaţia în care traducerea se face din limba străină în limba română. Deoarece Instrucţiunile nu prevăd ce se va întâmpla în situaţia în care traducerea se va efectua dintr-o limbă străină în altă limbă străină, apreciem că punctul 6 rămâne aplicabil, doar că menţiunile respective vor fi, mutatis mutandis, traduse şi ele în limba străină. Cum însă, în această ipoteză, art. 47 alin. 4 din Lege cere o traducere în limba română pentru dosarul actului notarial, în ce priveşte această traducere, menţiunile de la punctul 6 din Instrucţiuni rămân aplicabile, evident, pentru limba română.

Traducătorul va refuza efectuarea traducerii în cazul când înscrisul este ilizibil sau conţine ştersături, corecturi, cuvinte tăiate, adăugiri ori alte particularităţi privind elementele esenţiale ale înscrisului, dacă acestea nu sunt confirmate prin semnătura şi sigiliul organului care a întocmit înscrisul sau, după caz, prin semnătura părţilor (punctul 7 alin. 1 din Instrucţiuni). Această ultimă dispoziţie prezintă similitudini cu art. 92 alin. 3 din Regulament (privind procedura legalizării de copii de către notarul public), fiind totuşi mai amplu şi din păcate mai dificil de respectat. Într-adevăr, folosirea sintagmei “particularităţi privind elementele esenţiale ale înscrisului” din Instrucţiuni, faţă de simpla vocabulă “particularităţi” din soluţia Regulamentului este nefericită. Cum ar putea oare un traducător autorizat - care va avea şi aşa destule dificultăţi în a aplica textul respectiv chiar şi în cazurile în care va efectua traduceri din limba română într-o limbă străină, deoarece este exagerat să îi impui cunoaşterea riguroasă a tuturor actelor normative din ţară¹² - să cunoască elementele esenţiale ale unui înscris întocmit în străinătate?

Traducerea se poate face totuşi atunci când din însuşi cuprinsul înscrisului reiese că este vorba de o simplă şi evidentă eroare materială. În acest caz traducătorul va menţiona într-o notă eroarea materială şi modul cum a constatat-o şi a rectificat-o (punctul 7 alin. 2 din Instrucţiuni)¹³.

Conform punctului 8 din Instrucţiuni, traducerea ce se face dintr-o limbă străină într-o altă limbă străină, va fi însoţită şi de o traducere în limba română, semnată de traducător, “pentru ca notarul public să poată verifica conţinutul (sic!) înscrisului”. Traducerea în limba română se va păstra la dosar. Deşi aplicarea textului nu ar mai avea raţiune dacă notarul public este autorizat pentru ambele limbi străine, indiferent dacă el a efectuat traducerea sau doar legalizează semnătura traducătorului, credem că o traducere în limba română semnată de traducător (sau de notarul autorizat) ar trebui să rămână la dosarul actului notarial din considerente de simplificare a verificării îndeplinirii corecte a traducerii.

Observăm în plus că art. 47 alin. 5 din Lege cere ca înscrisurile destinate a fi traduse într-o limbă străină se vor redacta fie pe două coloane, cuprinzând în prima coloană textul în limba română, iar în cea de-a doua textul în limba străină, fie în mod succesiv, mai întâi textul în limba română, continuându-se cu textul în limba străină. Aparentul non-sens terminologic al textului (provocat de faptul că la o primă vedere nu se înţelege cum este posibilă redactarea unui text în două limbi, fără totuşi ca traducerea să fi fost întocmită) trebuie explicat prin faptul că (probabil) legiuitorul nu consideră că o traducere există decât în momentul legalizării ei sau a semnăturii traducătorului.

Ca regulă, potrivit art. 47 alin. 3 din Lege, actele redactate de părţi şi prezentate pentru efectuarea operaţiunilor notariale vor fi în limba română. Prin excepţie, alin. 4 arată că la cererea justificată¹⁴ a părţilor, notarul public poate îndeplini acte în legătură cu înscrisurile întocmite de părţi într-o altă limbă decât cea română, numai dacă notarul public instrumentator cunoaşte limba în care sunt întocmite actele sau după ce a luat cunoştinţă de cuprinsul acestora prin interpret¹⁵, caz în care un exemplar tradus în limba română şi semnat de cel care a efectuat traducerea va fi ataşat la dosar.

În această din urmă situaţie se poate încadra şi ipoteza de la punctul 8 din Instrucţiuni, recte traducerea dintr-o limbă străină în altă limbă străină, caz în care un exemplar al traducerii în română a textului, semnat de traducător (sau de notarul autorizat să efectueze traduceri, după cum am arătat mai sus), va rămâne la dosar. Iar în privinţa regulilor de redactare, deoarece art. 47 alin. 5 din Lege nu distinge, credem că şi în acest caz înscrisul va fi redactat în limba străină iniţială precum şi în limba în care se face traducerea, fie pe două coloane, fie în mod succesiv. Deci nu şi în limba română. O traducere în limba română va rămâne la dosarul actului, dar nu va fi inclusă în acelaşi înscris, ci va rămâne distinctă.

Traducătorul va reda sensul exact al înscrisului ce se traduce¹⁶, iar construcţiile gramaticale şi modurile de exprimare proprii limbii din care se face traducerea se vor înlocui cu construcţii şi expresii cu acelaşi sens proprii limbii în care se face traducerea¹⁷. Când textul înscrisului ce se traduce este redactat într-un dialect, se vor menţiona atât limba cât şi dialectul din care se face traducerea (punctul 9 din Instrucţiuni).

Numele de persoane cuprinse în textul înscrisului ce se traduce se vor păstra aşa cum sunt scrise în original, transcriindu-se, literă cu literă, atât numele cât şi prenumele, precum şi eventualele porecle. La cererea expresă a părţii, traducătorul va putea menţiona, într-o notă, echivalentul ortografic sau fonetic al numelui potrivit limbii române sau limbii materne a părţii; în acelaşi mod va putea menţiona corespondentul prenumelui prin traducerea acestuia în limba în care se face traducerea sau în limba maternă a părţii (punctul 10 alin. 2 din Instrucţiuni). Deşi textul alin. 2 este util pentru o mai bună informare a terţilor considerăm ilogică distincţia pe care o operează între corespondentul prenumelui unei persoane şi echivalentul ortografic sau fonetic al numelui. În acest ultim caz, nu vedem de ce acest echivalent n-ar putea fi precizat şi în altă limbă decât cea maternă sau limba română. Teza finală este mult mai corectă şi acoperă toate situaţiile, inclusiv cea în care traducerea se face în limba română, pe când prima teză lasă descoperită ipoteza în care traducerea s-ar face în altă limbă. În realitate, credem că atât echivalentul ortografic sau fonetic al numelui unei persoane, precum şi echivalentul prenumelui vor putea fi menţionate, la cererea expresă a părţii, în limba în care se face traducerea sau limba maternă a părţii, dar, în acest ultim caz, doar în situaţia în care traducătorul este autorizat pentru acea limbă maternă.

Denumirile geografice cuprinse în textul înscrisului ce se traduce se vor scrie literă cu literă, afară de cazul în care au un corespondent uzual în limba în care se face traducerea. Denumirea geografică, schimbată în cursul timpului, va fi redată în traducere cu denumirea din momentul întocmirii înscrisului, iar în nota traducătorului se va trece şi denumirea din momentul efectuării traducerii¹⁸. Denumirile organelor de stat, ale asociaţiilor, ale societăţilor comerciale, ale celorlalte persoane juridice etc. vor fi reproduse în limba din care se face traducerea, trecându-se în paranteză sinonimul lor în limba în care se face traducerea. În actele prezentate în vederea traducerii din limba română într-o limbă străină, denumirile organelor de stat, ale societăţilor comerciale, ale celorlalte persoane juridice etc., redate prin iniţiale sau prescurtări, vor fi traduse fără prescurtări, cel puţin o singură dată (punctul 11 din Instrucţiuni).

Traducerile din limba latină sau transpunerile de înscrisuri dintr-un alfabet vechi în alfabetul actual se fac de către orice notar public sau traducător care are cunoştinţele necesare în aceste domenii (punctul 12 din Instrucţiuni). Sunt în acest caz suficiente simplele cunoştinţe necesare sau este vorba tot de o autorizare de către Ministerul Justiţiei? La fel cum vom vedea şi în continuare, credem că, din moment ce legiuitorul a folosit termenul de “autorizare” atunci când a dorit să sublinieze această cerinţă, în acest caz este suficientă simpla cunoaştere a limbilor respective de către notarul public sau de către un traducător autorizat (dar pentru alte limbi străine). Bineînţeles, este de discutat dacă această normă ar putea oferi garanţii asupra cunoştinţelor persoanei respective¹⁹.

Traducerile vor fi scrise citeţ şi fără ştersături. Traducerile scrise pe mai multe file vor fi numerotate, capsate, cusute sau broşate, iar pe linia de unire a filelor se va aplica sigiliul notarului public (punctul 13 din Instrucţiuni). Deoarece legea nu distinge, credem că sigiliul trebuie aplicat atât în cazul efectuării şi legalizării de traduceri (în acest caz ar fi fost incident oricum art. 63 din Regulament²⁰) cât şi în cazul legalizării semnăturii traducătorului.

Traducătorul care a efectuat traducerea o va certifica cu formula prevăzută de art. 102 din Regulament: “Subsemnatul ..., traducător autorizat cu nr. ..., certific exactitatea traducerii cu textul înscrisului (autentic, în copie legalizată, cu semnătură legalizată, cu dată certă, sub semnătură privată, în extras, după caz) în limba ..., care a fost vizat de mine, Traducător ..., autorizat cu nr. ...”. (punctul 15 din Instrucţiuni)²¹. Dispoziţia există şi în art. 94 alin. 1 din Lege care dispune “pentru efectuarea traducerii, dacă aceasta nu este făcută de notarul public autorizat în acest scop, traducătorul atestat potrivit legii, care a întocmit traducerea, va semna formula de certificare a acesteia (...)”.

Art. 94 alin. 2 din Lege prevede că dacă înscrisul se traduce din limba română într-o limbă străină sau dintr-o limbă străină în altă limbă străină, atât certificarea traducerii cât şi legalizarea semnăturii traducătorului de către notarul public se vor face şi în limba străină în care se face traducerea. Cu alte cuvinte, înscrisul la care se va ataşa încheierea de legalizare a semnăturii traducătorului va trebui redactat conform art. 47 alin. 5 din Lege (dacă este vorba de o traducere într-o limbă străină), va trebui să aibă menţiunile prevăzute de punctul 6 din Instrucţiuni şi va trebui să aibă formula de certificare în limba română (în toate cazurile) precum şi în limba străină (în cazul în care înscrisul se traduce într-o limbă străină).

Aceste norme se aplică doar în ipoteza în care un traducător autorizat a efectuat traducerea şi se prezintă cu ea la un notar public pentru legalizarea semnăturii sale. Dacă notarul public efectuează el însuşi traducerea nu va mai exista formulă de certificare, aceasta fiind înlocuită cu atestarea exactităţii traducerii, care nu va mai fi inserată între sfârşitul traducerii şi încheierea de legalizare, ci chiar în cuprinsul încheierii, conform art. 101 din Regulament: “În încheierea de legalizare a traducerii, notarul public autorizat va atesta exactitatea traducerii de pe acel înscris (autentic, în copie legalizată, cu semnătură legalizată, cu data certă sau sub semnătură privată, în extras, după caz) în limba ..., care a fost vizat de mine, traducător ...”.

Încă o precizare credem că este necesară: cerinţa de redactare în ambele limbi (limba din care se face traducerea şi cea în care se face traducerea) atât a traducerii propriu-zise, a formulei de certificare şi a încheierii notarului public de legalizare a semnăturii traducătorului (reglementată de art. 47 alin. 5 şi art. 94 alin. 2 din Lege) nu există decât în ipoteza traducerii într-o limbă străină a unui înscris. Atunci când un înscris se traduce în limba română, dubla redactare nu se impune şi prin urmare înscrisul la care se va ataşa încheierea de legalizare a semnăturii traducătorului va putea fi doar în limba română, după cum formula de certificare şi încheierea de legalizare a semnăturii traducătorului vor trebui să fie redactate doar în limba română. În orice caz, încheierea de legalizare a semnăturii traducătorului nu va putea fi redactată şi în limba străină în care a fost redactat iniţial înscrisul, deoarece, în lipsa incidenţei art. 94 alin. 2 din Lege, intră din nou în aplicare art. 47 alin. 1 care dispune că orice acte de procedură notarială se întocmesc în limba română. Acest ultim text credem că trebuie citit în sensul că încheierile notariale se redactează, în principiu, doar în limba română.

În practică poate apărea şi situaţia în care părţile care doresc redactarea unui înscris şi aplicarea unei alte proceduri notariale cu privire la acel înscris (de pildă, autentificarea), deşi nu doresc să obţină ulterior legalizarea unei traduceri, solicită redactarea respectivului înscris (precum şi a încheierii care constată îndeplinirea procedurii notariale adiacente) şi în altă limbă decât cea română. Deşi un prim impuls ar fi să se nege posibilitatea unei astfel de operaţiuni şi să se sugereze instrumentarea actelor urmată de o legalizare subsecventă a traducerii sau a semnăturii traducătorului, trebuie făcute câteva precizări. Astfel, de cele mai multe ori, în asemenea cazuri, actele notariale se îndeplinesc având ca părţi cetăţeni străini, al căror consimţământ trebuie luat într-o limbă străină cunoscută de notarul public autorizat sau de traducătorul autorizat, care are rol de interpret în acest caz. Dacă limba străină în care se va lua consimţământul părţii/lor este aceeaşi cu limba în care se doreşte redactarea înscrisului, credem că nimic nu poate împiedica instrumentarea unei legalizări a traducerii sau a semnăturii traducătorului, subsecventă actelor notariale solicitate iniţial şi constatată printr-o altă încheiere (de legalizare a traducerii sau de legalizare a semnăturii traducătorului) în cadrul aceluiaşi instrumentum probationis. Într-adevăr, din moment ce notarul public autorizat sau traducătorul este prezent şi poate verifica îndeplinirea tuturor regulilor efectuării de traduceri, nu vedem de ce operaţiunile n-ar putea fi cumulate, fără a le separa temporal, deoarece regulile nu vor fi eludate şi există câştiguri evidente în privinţa fluidizării activităţii notariale. O alternativă viabilă şi poate mai atractivă ar fi şi absorbţia conţinutului esenţial al încheierii de legalizare a semnăturii în conţinutul încheierii principale (de exemplu, încheierea de autentificare), avantajul fiind că ar duce la o singură înregistrare în evidenţele notariale.