Dic?ionar de Geografie



Yüklə 4,37 Mb.
səhifə10/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4,37 Mb.
#48290
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   124

Baer, legea lui. (după numele naturalistului şi geografului rus, de origine germană, Karl Ernest de Baer, 1792-1839, care a enunţat-o). Datorită forţei Coriolis, toate apele curgătoare din emisfera nordică tind să bată în malul drept, iar cele din emisfera sudică, în malul stâng. Legea este valabilă cu condiţia să nu existe cauze interne (mişcări de ridicare sau de coborâre locale pe unul dintre maluri) sau cauze externe (vânturi dominante dintr-o singură direcţie sau afluenţi importanţi dintr-o singură parte) care să depăşească forţa Coriolis. Când agenţii interni sau externi acţionează în aceeaşi direcţie cu forţa Coriolis efectul lor se adună, iar când acţionează în direcţie opusă, efectul lor se micşorează cu diferenţa dintre ele. Ex.: forţa de eroziune a Dunării în malul drept creşte, fiindcă la forţa Coriolis se adaugă şi forţa apelor din Carpaţi, mult mai mare decât a apelor ce vin din Balcani; Siretul, care primeşte afluenţii cei mai activi din partea dreaptă, este împins, contrar forţei Coriolis, în malul stâng. Deci, legea lui Baer (Baer-Babinet) este o teorie care atribuie abaterea apelor curgătoare, spre malul drept în emisfera nordică şi spre cel stâng în emisfera sudică, datorită mişcării de rotire a Pământului ce induce forţa Coriolis.

Bahada (Bajada). Glacis aluvial de piemont, situat la poala unui munte, în regiunile aride, continuat sau nu cu o câmpie de împrăştiere (playa) unde aluviunile sunt răspândite peste fundul unei depresiuni aride sau semiaride care în general rămâne zvântată, neacoperită de lacuri temporare (specifică pentru semideşerturile din S.U.A.).

Bahnă. Termen regional pentru definirea unui loc mocirlos din lunca unui curs de apă, în care cresc papură şi stuf (Moldova), a unui loc umed care mai înainte a fost o baltă (Bucovina), sau a unui loc dintr-o regiune muntoasă, care ţine apă (Transilvania).

Baie. 1. Golf mic, în lungul ţărmurilor lacustre şi marine. 2. (magh. bánya-mină). Termen vechi, regional, pentru mină, de la care au primit denumirea şi unele localităţi unde s-a desfăşurat sau se desfăşoară şi în prezent o activitate minieră: Baia Mare, Baia Sprie, Baia de Aramă, Baia de Arieş, Baia de Fier etc.; diminutive: Băiuţ, Băiţa, Băişor etc.

Baiera. Cea mai veche specie de Ginkoales, din grupul gimnospermelor. Cunoscută în special în depozitele jurasice (ex.: în ţara noastră, în Bazinul Haţegului), a trăit din Triasic până în Cretacicul inferior.

Bajocian. (de la numele localităţii Bajocasses, din nordul Franţei). Etajul mijlociu al Doggerului, al cărui nume a fost dat de geologul francez Alcide d'Orbigny în 1843, pentru a desemna partea inferioară a zonei de oolite feruginoase albe, gălbui sau brune, definite de William Smith ca aparţinând acestui etaj. Din punctul de vedere paleontologic, este caracterizat prin amoniţii: Witchelia laevinscula, Stephanoceras humphresianum, Parkinsonia parkinsoni şi belemnitul Megatheutis giganteus. În ţara noastră apare în Munţii Bucegi (la Strunga), în Hăghimaş (la Lacul Roşu), în Munţii Apuseni (în Pădurea Craiului), în Banat (la Sviniţa) etc.

Balast. Rocă sedimentară detritică mobilă, constituită dintr-un amestec de pietriş şi nisip, cu compoziţia granulometrică: maximum 45% până la 2 mm, maximum 55% între 2 şi 70 mm, şi restul peste 70 mm. Este utilizat la prepararea agregatelor pentru betoane şi, prin sortare, pentru mortare, la executarea unor straturi de fundaţie la construcţia drumurilor etc. Numele, socotit uneori impropriu pentru roca naturală, este înlocuit frecvent cu al constituenţilor săi: nisip + pietriş.

Balastieră. Exploatare la zi pentru extragerea rocilor detritice (nisipuri, pietrişuri, grohotişuri) folosite ca materiale la lucrările de construcţii, drumuri, căi ferate, de rambleiere a lucrărilor subterane etc. Balastierele sunt deschise, de obicei, în terasele şi prundurile din albia majoră a râurilor sau în materialul din albia minoră a acestora. Se deosebesc: balastiere locale, pentru aprovizionarea unor lucrări temporare şi balastiere permanente.

Balcaşit. (de la numele lacului Balhaş, din Siberia-Rusia). Produs primar, intermediar, în formarea cărbunilor sapropelici din alge, care rezultă din oxidarea şi polimerizarea acizilor graşi (saturaţi sau nesaturaţi) aflaţi în algele Botriococcus brauni, care acoperă suprafaţa lacului Balhaş. Se prezintă sub forma unei mase cenuşii închise, elastice.

Ballas. Varietate de diamant incolor, de formă aproape sferică, foarte casant, care se întrebuinţează la forajul cu diamante, în special în rocile nefisurate.

Balon pilot. Balon liber, umplut cu hidrogen, care se lansează în atmosferă şi se urmăreşte cu unul sau două teodolite, în scopul măsurării vântului la diferite altitudini.

Balon sondă. Balon liber, umplut cu hidrogen, care transportă spre înălţimi aparatura necesară măsurării presiunii, temperaturii şi umezelii relative (uneori şi radiaţiei solare şi vântului).

Baltă. 1. Depresiune naturală de teren, acoperită cu apă stagnantă sau, uneori, foarte încet mişcătoare şi relativ puţin adâncă. După conţinutul în săruri al apei, se deosebesc: bălţi cu apă sărată sau sălcie, în general pe ţărmul mărilor, cu sau fără comunicaţie cu acestea, şi bălţi cu apă dulce (înalte sau de terase, şi joase). Bălţile cu apă dulce pot fi alimentate cu apă din subsol (izvoare, infiltraţii), apă meteorică (ploi, topirea zăpezilor etc.), apă din râuri (braţe moarte), inundaţii, infiltraţii prin diguri, sau pot proveni din lacuri, prin colmatare. Stagnarea apelor şi formarea bălţilor favorizează dezvoltarea ţânţarilor anofeli şi provoacă sărăturarea solurilor din jurul lor, prin acţiunea de ridicare a apelor freatice cu concentraţie mare în săruri minerale peste nivelul critic. Zonele cu bălţi sunt folosite puţin, au o productivitate mai mică decât a terenurilor agricole, iar apele stagnante îngreuiază sistematizarea şi organizarea terenului, precum şi modernizarea lucrărilor de pe terenurile agricole din jurul lor. În unele cazuri, bălţile se asanează prin desecare, drenaj, puţuri absorbante etc. Dacă bălţile nu pot fi desecate (ex., bălţile mari din Delta Dunării), acestea se afectează de obicei pisciculturii, cu regularizarea regimului apelor prin lucrări hidrotehnice, se amenajează pentru exploatarea stufului etc. Vegetaţia bălţilor este în legătură cu climatul special al acestora, fiind formată în special din plante halofite (stuf, papură, trestie etc.). 2. Regiunea inundabilă din albia majoră (lunca) a unui curs de apă, care cuprinde o serie de suprafeţe de apă (lacuri) şi uscatul inundabil (ex.: Balta Brăilei-transformată în urma lucrărilor hidrotehnice în Insula Mare a Brăilei, Balta Ialomiţei etc.).

Baltac. Termen vechi românesc pentru o baltă mică în care domină stuful.

Baltic, scutul. Regiune care cuprinde Finlanda, Karelia, Peninsula Kola şi o bună parte din estul Scandinaviei, formată aproape numai din şisturi cristaline şi din roci magmatice, arhaice şi algonkiene, intens cutate, dizlocate şi peneplenizate. Constituie soclul rigid al Europei de Nord, parţial acoperit, discordant, de depozitele sedimentare ale Paleozoicului (Cambrianul şi Silurianul) din Platforma Rusă, pe sub care se întinde spre est şi sud-est, continuându-se cu fundamentul antecambrian al acesteia. În formaţiunile vechi ale Scutului Baltic, la Kirunavara (Kiruna prescurtat), dincolo de cercul polar (în nordul Suediei), se găsesc zăcăminte de magnetit şi oligist, de o excepţională calitate, exploatate pentru oţeluri superioare. Sin. Fenno-Scandia.

Băltoacă. Baltă mai mică cu apă murdară, stătută şi mocirloasă, adunată sau scursă din apa de ploaie în gropile drumurilor sau în mici depresiuni ale terenului.

Bamburral. Pădure luminoasă pe soluri lateritice (Brazilia).

Banatite. (de la numele regiunii Banat-România). Grup de roci magmatice intruzive, constituit în special din granodiorite, având la partea superioară granite, iar la bază diorite. Formează o provincie petrografică importantă, dezvoltată în ţara noastră în partea de vest a Banatului, în cadrul căreia apar frecvent masive (batolitice sau lacolitice), dyke-uri, uneori curgeri de lavă şi aglomerate vulcanice, precum şi fenomenul de metamorfism de contact (endomorfic şi exomorfic) cu rocile înconjurătoare. Banatitele apar pe o linie tectonică aproximativ nord-sud, începând de la Dunăre (Moldova Nouă) şi trecând prin Oraviţa, Dognecea, Ocna de Fier, Bocşa Montană, Poiana Ruscă (la vest), Săvârşin etc., până în Munţii Apuseni (în Munţii Vlădeasa şi ai Băiţei Bihorului). Intruziunile de banatite prezintă o deosebită importanţă economică, deoarece în legătură cu ele s-au format numeroase zăcăminte de minereuri metalifere (Cu, Fe, Pb, Zn, Mo, Bi etc.), iar ca roci propriu-zise se exploatează în mai multe cariere ca piatră pentru construcţii (la Valea Drăganului, Oraviţa-jud. Caraş-Severin, Săvârşin-jud. Arad etc.).

Banc. (germ. Bank). 1. Depuneri de nisip şi pietriş amestecate cu nămol, pe fundul albiei unei ape curgătoare, la marginea mării sau într-un lac de acumulare. Bancurile importante depăşind nivelul apelor scăzute, consolidate cu timpul prin vegetaţie, formează ostroave sau insule de sedimentaţie (ex.: insula Ada-Kaleh pe Dunăre, dispărută în apele lacului de acumulare Porţile de Fier; insula de pe râul Olt, din faţa Călimăneştilor etc.). Bancurile se formează în mod natural din cauza lărgirii locale a albiei (sectoarele instabile cu meandre, bazinul lacurilor de acumulare) şi prezenţei curenţilor transversali sau artificiali, în jurul corpurilor scufundate (arbori, vase etc.), al lucrărilor de regularizare (epiuri) şi în lungul malurilor, prin prăbuşirea acestora. Unele bancuri de nisip, în special în râurile de şes, se deplasează spre aval (bancuri călătoare), dar majoritatea sunt staţionare (bancuri stabile) şi, în timp, se observă numai unele variaţii în înălţimea şi poziţia crestei acestora. Prezenţa bancurilor de nisip ascunse sub suprafaţa apelor este periculoasă pentru navigaţie. Pe Dunăre, în sectorul ei aval, există multe bancuri de nisip cu evoluţie periodică (se înalţă la apele mari şi apoi revin la cote mai joase, în urma unui dragaj natural, efectuat de apele în scădere). Când apele fluviale scad sub o anumită cotă (ex., în regiunea Seimeni) este nevoie, uneori, şi la aceste bancuri, de dragaje de întreţinere. În apropierea unui port sau la intrarea într-un fluviu, bancurile sunt marcate cu balize sau cu geamanduri. 2. Alternanţă constituită în general din strate mai groase sau mai subţiri de roci sedimentare de acelaşi tip (nisip, gresii, conglomerate sau calcare), în poziţie suborizontală, cu intercalaţii subţiri (prin raport cu grosimea totală a bancului) de roci de altă natură. Ex.: bancul cu Numulites fabiani din calcarele eocene din Transilvania; bancul cu gresie de Tarcău de la Bicaz etc. La rocile piroclastice, bancul este format din produsele vulcanice ale unei explozii. 3. Bancurile se mai clasifică astfel: bancuri submerse (sub apă), emerse, călătoare (care se deplasează în aval pe râu); fluviatile, lacustre, marine; de nisip, de pietriş, de cochilii; de nămol (în estuare).

Banc de cărbune. Porţiunea din stratul de cărbune având aceleaşi proprietăţi fizico-mecanice şi chimice pe toată grosimea. Uneori bancurile de cărbune pot fi separate prin intercalaţii sterile de grosimi diferite.

Banc de ceaţă. Ceaţă dezvoltată pe suprafeţe restrânse sub influenţa condiţiilor locale (lacuri, mlaştini, văi etc.).

Banchetă litorală. Platformă de abraziune foarte îngustă săpată la baza unei faleze stâncoase în timpul fluxului sau al furtunilor.

Banchiză. Îngrămădire de blocuri de gheaţă, care se formează în regiunile polare de-a lungul coastelor mării, prin îngheţarea apei de mare la temperatura de -2,5oC. Această gheaţă, sărată, situată la nord de latitudinea de 74o în regiunea arctică şi la sud de latitudinea de 55-60o în regiunea antarctică, are grosimi diferite. La nord, unde ţărmurile sunt scăldate de curenţii calzi ai apelor Oceanului Atlantic (Gulfstream), topirea superficială a gheţii în timpul verii compensează, în parte, creşterea acesteia sub apă, astfel încât grosimea este mai mică (câţiva metri); la sud, temperatura în timpul verii fiind mult mai joasă, deoarece mările sudice sunt lipsite de curenţi calzi, banchiza atinge grosimi uneori considerabile (200-1 000 m) şi are pereţi înalţi (ex.: Marea barieră de gheaţă din Marea Ross). În timpul verii, blocuri de gheaţă se detaşează din marginile banchizei şi formează în faţa acesteia o zonă de gheţuri plutitoare de unde curenţii marini antrenează în larg aisbergurile (v.). Sin. Pack.

Banlieue. Cuvânt francez ce semnifică spaţiul înconjurător al unui oraş (centru urban), având autonomie administrativă şi independenţă morfologică, şi care participă la viaţa economică, socială, culturală a acestuia. Sin. Zonă suburbană, zonă periurbană, umland.

Bar. Unitate de măsură a presiunii (1 bar = 106 dyne/cm2 = 10 barii).

Baraj. Obstacol transversal pe firul unei văi executat de către om. Barajele antropice pot fi din lemn, zid, anrocament etc.

Bară. Depunere de nisip în formă de prag de fund, situată de obicei la mică adâncime, care se întâlneşte în lungul coastelor mării, la oarecare distanţă de ţărm sau în faţa gurii unui fluviu, fiind foarte periculoasă pentru navigaţie (ex., bara de la Sulina). Barele se formează: pe ţărmurile de ridicare ale mărilor fără flux şi reflux, în regiunea plajelor submarine cu pante mici şi cu fundul neregulat, la întâlnirea valurilor deferlante cu curentul de întoarcere al valurilor anterioare (ex., pe coastele Africii, la Oceanul Atlantic). La vărsarea unui fluviu în mare, barele depind de acţiunea vântului, a valurilor, a curenţilor fluviali şi a celor litorali (ex., barele de la gurile Dunării, la întâlnirea curentului fluvial cu valurile Mării Negre). Cu timpul, unele bare se transformă în cordoane litorale, care separă de-a lungul ţărmului un lac care nu mai comunică cu marea şi a cărui apă poate deveni mai sărată sau mai dulce decât apa mării. Uneori, cordoanele litorale închid complet gura fluviilor şi, prin aceasta, încorporează în deltă un nou lac. Barele formate la gurile fluviilor înaintează anual în mare, cu distanţe care depind de debitul solid şi lichid al braţului respectiv, de intensitatea curentului litoral, de vânturi, de valuri şi, în special, de panta plajei în regiunea de vărsare a braţului. Bară poate fi şi o creastă de rocă dură în strate sedimentare (ex., bară de calcar), de obicei în structuri cutate, stratul dur având înclinări de peste 70o (hogback).

Baraj. Obstacol transversal pe firul unei văi, natural sau executat de om. Barajele naturale sunt: de alunecare, de prăbuşire, vulcanice (revărsare de lave), morenaice, glaciare (o limbă de gheaţă ce barează o vale de râu). Barajele antropice pot fi din lemn, zid etc.

Barcană. (nume din Turkestan). Dună (v.) în formă de potcoavă sau de semilună, descrisă pentru prima oară de geograful suedez Swen Hedin, în regiunea Turkestanului (din Asia Centrală), dar întâlnită frecvent şi în alte regiuni (Sahara, Gobi, Arabia, Mauritania etc.). Are un profil asimetric: partea convexă este formată dintr-o pantă mică (10-20o), expusă vântului dominant (în special musonii şi alizeele), iar cea concavă este delimitată de o pantă mai abruptă (până la 35o). Din cauza devierii curenţilor de aer pe corpul barcanei, o parte din grăunţii de nisip sunt antrenaţi lateral, alimentând şi alungind astfel flancurile acesteia. Barcanele se formează fie izolate, fie se unesc mai multe între ele (dune în W), în regiuni mai joase, şi sub influenţa vânturilor dominante se pot deplasa în direcţia acestora până la câteva zeci de metri pe an. Dimensiunile barcanelor sunt de la câţiva metri la 20-40 m înălţime, şi 200-800 m lăţime. Sunt complet lipsite de vegetaţie, ceea ce le dă un grad de mobilitate foarte mare.

Barieră coraligenă. V. Recif.

Barieră de gheaţă. Abrupt al banchizei orientat spre marea liberă, cu înălţimi obişnuite de 200-1 000 m (ex., Marea Barieră de gheaţă din Marea Ross), din care se desprind aisberguri.

Barisferă. (gr. barys-greu, sphaira-sferă). Partea centrală a globului terestru, reprezentată printr-o geosferă cu raza de circa 3 500 km, constituită în general din elemente cu mare greutate specifică (9,4-17,2), cum sunt fierul (88%), nichelul (6-10%), cobaltul, platina, aurul, telurul etc., depuse în ordinea greutăţii lor specifice, din masa incandescentă iniţială a Pământului. Sin. Centrosferă, Nucleul Pământului (v.), NiFe. V. Structura Pământului.

Baritină. Sulfat natural de bariu (BaSO4), format, în general, la temperaturi joase, întâlnit de obicei în zăcămintele hidrotermale (fie în filoane pure, fie ca mineral însoţitor în unele zăcăminte filoniene de minereuri de mangan sau de fier) sau sub formă de concreţiuni, în minereurile sedimentare de fier şi de mangan, în unele argile şi nisipuri etc. Apare şi în pătura de alteraţie a rocilor şi a zăcămintelor metalifere din regiunile cu climă caldă şi uscată. Zăcăminte importante sunt în Rusia (în raioanele Kutaisi, Bolnis etc.), din Georgia de Vest, în Gruzia, în Germania (la Megan, în Westfalia), în Mexic, în Canada, în Grecia, Peru, Anglia, Italia etc. În România: la Ilba, Nistru, Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic, Băiuţ, Răzoare etc. (jud. Maramureş), Teliuc, Ghelar, Săcărâmb, Crăciuneşti, Ruda-Barza etc. (jud. Hunedoara), Copăceni (jud. Cluj), Măcin (jud. Tulcea), Zlatna, Bucium, Roşia Montană, Baia de Arieş (jud. Alba) etc., în care baritina apare în mod frecvent ca mici lentile, filoane sau ca mineral de gangă; la Somova (jud. Tulcea) şi la Ostra (jud. Suceava).

Barograf. Aparat care înregistrează continuu variaţiile presiunii având drept piesă sensibilă (receptoare) o coloană de capsule Vidi.

Barogramă. Diagrama pe care barograful înscrie neîncetat variaţiile presiunii.

Barometru. (gr. baros-greutate, metron-măsură). Instrument destinat măsurării presiunii atmosferice, care este echilibrată de o coloană de mercur înaltă de 76 cm, al cărei nivel variază în raport cu variaţiile acestei presiuni. Primul barometru a fost construit de către fizicianul italian E. Torricelli (1608-1647) în 1643, fiind un barometru cu mercur. Barometrul aneroid are ca element sensibil capsula Vidi, din care s-a scos parţial aerul. Pereţii acestei capsule sunt uşor deformabili la apăsarea produsă de variaţiile presiunii atmosferice. Micile deformări ale capsulei Vidi sunt amplificate printr-un sistem de pârghii care mişcă un ac indicator în faţa unui cadran divizat în milimetri sau în milibari. Deci, sunt două tipuri principale de barometre după principiul de funcţionare: barometru cu mercur (presiunea este indicată de înălţimea coloanei de mercur din interiorul tubului barometric) şi barometru aneroid sau metalic (variaţia presiunii este pusă în evidenţă prin deformarea unei capsule Vidi). În prima categorie se includ: barometru balanţă, barometru cu sifon, barometru de inspecţie, barometru de munte, barometru de staţie, barometru etalon, barometru etalon naţional, barometru Fortin, barometru normal etc.

Barrancos (barranco). (sp. din insulele Azore-făgaş). Ravene sau văi înguste, cu caracter torenţial care se formează radiar în jurul unui con vulcanic, de la vârf spre bază, şi sunt urmarea scurgerii lavei şi ulterior a apelor de şiroire şi a torenţilor, pe pantele conului. Sunt rectilinii. În ţara noastră, barrancos se găsesc în munţii Căliman, Harghita, Gurghiu, Puciosul etc. În Oltenia este folosit uneori acest termen pentru o râpă stâncoasă.

Barrandian. (de la numele geologului ceh Joachim Barrande: 1799-1883). Succesiunea depozitelor precambriene şi paleozoice, cuprinse între Algonkian şi Devonian, din regiunea oraşului Praga.

Barreminan. (de la numele localităţii Barreme-Franţa). Denumire dată de Coquand, în 1861, etajului Cretacicului inferior cuprins între Hauterivian şi Apţian, constituit dintr-un facies pelagic marnos (cu cefalopode), un facies recifal (cu pahiodonte şi orbitoline) şi un facies de fliş. Este caracterizat, din punctul de vedere paleontologic, prin amoniţii: Crioceras emerici, Desmoceras difficile, Hoplites angulicostatus, Macroscaphites yvani etc., prin caprotine ca: Requienia ammonia şi Monopleura trilobata şi prin orbitoline (Orbitolina conulus şi O. conica-discoidea). În România, Barremianul se întâlneşte: în depozitele cretacice din Bazinul Dâmbovicioarei, în Banat (la Sviniţa şi în zona Reşiţa-Moldova Nouă), în Munţii Apuseni (Pădurea Craiului şi Trascău), în jud. Constanţa (la Cernavodă), în Carpaţii Orientali (stratele de Audia, stratele de Comarnic şi stratele de Bistra) etc.

Bartonian. (de la numele localităţii Barton-Anglia). Etaj geologic, creat de geologul englez Meyer-Eymar pentru a încadra argilele de Barton (Anglia), şi care reprezintă o subdiviziune a Eocenului, având drept fosilă caracteristică pe Numulites variolarius-Heberti. Este foarte răspândit şi bine studiat în Bazinul Parisului, unde este reprezentat prin nisipurile de Beauchamp şi calcarul de Saint-Ouen.

Basanit. (gr. basanites-piatră din localitatea Bassan-Siria). Rocă bazaltică, alcalină, constituită din plagioclazi bazici, olivină şi un feldspatoid sodic (nefelin, sodalit şi, mai rar, leucit). Basanitul formează lavele vulcanului Vezuviu, din care cauză se numesc şi vezuvit.

Basarabian. (de la numele istoric al provinciei dintre Prut şi Nistru). Subdiviziunea Sarmaţianului, larg răspândită în Podişul Moldovenesc şi în zona neogenă a Carpaţilor Orientali. Se prezintă sub faciesuri diferite (nisipos-marnos cu intercalaţii de gresii oolitice în vestul podişului, argilos în Valea Prutului, cu intercalaţii de calcare recifale între Prut şi Nistru, şi sub formă de gresii şi nisipuri cu intercalaţii de marne, în zona neogenă) şi este caracterizat, din punctul de vedere paleontologic, prin: Mactra fabreana, Cardium fittoni, Trochus podolicus etc.

Basomatofore. (gr. basis-bază, suprafaţă iniţială, omma-ochi, phoros-suport, purtător). Gasteropode pulmonate, acvatice în general, dar se cunosc şi specii terestre, care trăiesc numai în apropierea apelor. Au supravieţuit din Jurasic până astăzi.

Bathonian. (de la numele localităţii Bath-Anglia). Etajul superior al Doggerului, caracterizat, în special, printr-un facies calcaros oolitic şi spatic, de culoare brună-roşie, care la baza formaţiunii trece în marne şi argile, deseori de culoare neagră. Fosilele caracteristice ale Bathonianului, cel mai bine dezvoltat la Bath, în provincia Somerset din Anglia, sunt: Zigzaceras zigzag, Tulites subcontractus şi Clydoniceras discus. În ţara noastră, Bathonianul se întâlneşte în Munţii Hăghimaşului (la Lacul Roşu), în Munţii Bucegi (la Strunga), în Munţii Apuseni (Pădurea Craiului) etc.

Batială, regiune. (gr. bathys-adânc). Regiune din mări şi oceane care corespunde cu adâncimile localizate între platforma continentală (-200 m) şi zona abisală (după unii autori până la -2 500 m) şi care ocupă circa 20% din aria domeniului marin. Este zona taluzului continental, caracterizată prin condiţii mai uniforme ale mediului (temperatură constantă, luminozitate foarte mică numai în partea superioară a zonei, curenţi marini numai în anumite împrejurări, apa fiind în general liniştită). În această regiune se depun: mâluri fine (calcaroase, albastre, roşii, verzi, sapropelice), mâl şi nisip vulcanic etc. Animalele regiunii batiale (protozoare, echinoderme, moluşte, artropode, peşti) trăiesc şi stenohalin şi stenoterm, adaptate condiţiilor biologice (de temperatură, salinitate, presiune) mai constante.

Yüklə 4,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   124




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin